Farmecul discret al literaturii

Acestei metode critice, ce refuză încremenirea în favoarea unei deschideri proteice, i se datorează contribuţiile sale fundamentale ce privesc trecutul precomunist al României: în intimitatea secolului XIX sau în compania interbelicilor, Ioana Pârvulescu avansează, cu discreţie, o pedagogie a memoriei, a cărei miză este, pe durată lungă, recuperarea normalităţii, a decenţei şi firescului. Regresiunea temporală, paradoxal, serveşte ca vehicul al călătoriei către un potenţial viitor: excursul său este destinat izolării acelor nuclee de umanitate în jurul cărora să se poată organiza alternativa la prezentul apter, ce impune doar prin vulgaritate şi cenuşiu. Miracolul textelor Ioanei Pârvulescu ţine şi de această natură solar-melancolică a discursului critic. În magazia de obiecte uitate ale trecutului, sensibilitatea ghidată de un gust fără eroare alege acele pagini ce pot fi pretextul unei operaţiuni de elaborată punere în scenă. De la viaţa cotidiană la detaliul de istorie literară, nimic nu este uitat în această campanie de rearticulare a unei identităţi fracturate de istorie. Privirea către deceniile care au fost devine cea care ne ghidează proiectul de viitor.

Cartea întrebărilor se deschide, natural, din acest trunchi intelectual evocat.

Pasionată şi elegantă, suita de false texte epistolare cu adresanţi iluştri oferă ocazia unor glosse în marginea vieţii şi literaturii. Reactivând o formă de comunicare vetustă şi retro, scrisoarea, în plină epocă a site-urilor de socializare şi a mutilării lingvistice, Ioana Pârvulescu se situează, deliberat, nu fără o notă polemică, în contra unei direcţii şi a unui spirit public. „Scrisoarea“ se opune, stilistic şi simbolic, unei dominaţii a efemerului.

Nostalgia Ioanei Pârvulescu ţine şi de această admiraţie faţă de o civilizaţie în economia căreia epistolarul este un reper inconturnabil. Discursul despre viaţă şi literatură devine un discurs îndrăgostit.

Simptomatic, volumul Ioanei Pârvulescu debutează cu unul dintre cele mai pasionate elogii ale literaturii/lecturii. În cele din urmă, rădăcinile scrisului se află în această dependenţă care nu poate fi înlăturată. Odată cu actul cititului, literatura intră în gramatica vieţii înseşi şi modelează privirea celui care nu se mai poate desprinde de orizontul acestei insule miraculoase. Elogiul lecturii este şi elogiul unui stil existenţial în ecuaţia căruia marile cărţi consolează şi instruiesc. Criticul şi scriitorul încetează să mai fie prizonieri ai unui trecut etern, având capacitatea de a comunica cu un trecut al literaturii de la care se revendică propria lor identitate. Este ceva borgesian în pledoaria Ioanei Pârvulescu, după cum poate fi sesizată şi acea nuanţă pedagogică pe care o evocam. Nimic profesoral, nimic aulic şi nimic osificat în această confesiune de debut. Totul este plasat sub semnul unei fidelităţi faţă de un cod de existenţă - un cod în cadrul căruia literatura trasează, adeseori, căile vieţii înseşi.

Simbolic, discursul critic al Ioanei Pârvulescu este marcat de amprenta maioresciană: s-ar putea spune că, intelectual şi ca tip de sensibilitate a imaginaţiei, Ioana Pârvulescu aparţine celei mai recente dintre promoţiile postmaioresciene. În taxonomia lovinesciană, o apropie de Maestru nu numai nostalgia mărturisită, ci şi capacitatea de a distinge în forma paideică maioresciană sâmburele unei lecţii pentru viitor. Echilibrat şi vizionar, Maiorescu este punctul de plecare fără de care nimic din ceea ce urmează nu ar fi fost posibil. În acea istorie contrafactuală din care silueta lui Maiorescu ar fi absentă, Ioana Pârvulescu concentrează un întreg potenţial de semnificaţie. Căci ethosul maiorescian este inseparabil de un ethos al civilizaţiei critice şi comportamentale pe care istoricul literar şi eseistul îl încadrează, la rândul său. Sacrificiul critic al lui Maiorescu este, asemenea celui lovinescian, un sacrificiu fondator pentru sănătatea comunităţii intelectuale. Energia care radiază dinspre Maiorescu înspre contemporanii săi este acea energie de la care se va revendica o linie intelectuală ilustră. Fără nimic demonic, fascinaţia maioresciană este parte din procesul complicat al inventării unei identităţi intelectuale.

Căci, în prelungirea lui E. Lovinescu, pentru a prelua sintagma clasicizată a lui N. Steinhardt, Ioana Pârvulescu este un „mare critic burghez“, în a cărui formulă intelectuală erudiţia se întâlneşte cu admiraţia pentru un victorian şi clasic sens al echilibrului şi moderaţiei. Anatomia „paseismului“, ocazionată de un dialog epistolar cu Dan C. Mihăilescu, expune filosofia ce subîntinde discursul critic al Ioanei Pârvulescu. Miza acestei coborâri către „lumea de ieri“ este explorarea potenţialului de continuitate cu trecutul pe care viitorul îl mai poate utiliza. Evocarea paginilor memorabile ale lui Zweig, dedicate Vienei care a fost, sunt un reflex natural ce traduce compatibilitatea de ethos şi de arhitectură intelectuală dintre România de dinainte de 1914 şi Europa Centrală al cărei spectru supravieţuitor este Zweig însuşi.

Ceea ce exorcizează Ioana Pârvulescu este acel nucleu de ostilitate implacabilă împotriva naturii umane, înţelese sub semnul măsurii, demnităţii şi decenţei. Fascismul şi comunismul nu sunt doar accidente ideologice, ci marchează ambiţia intelectuală de a evacua din spaţiul cotidian echilibrul burghez pe care îl ilustrează, în forme complementare, Zweig şi Maiorescu. Şi nu este întâmplător faptul că, în canonul personal al Ioanei Pârvulescu, Maiorescu se intersectează cu Alecsandri şi N. Steinhardt. Căci în paginile Ioanei Pârvulescu discursul critic îndrăgostit trimite, inevitabil, către o gramatică a existenţei intelectuale din care fanatismul şi orbirea ideologică sunt eliminate, programatic.

Delicateţea cu care îi va reciti pe clasicii minori (Alexandru Vlahuţă) este şi ea un reflex al politeţii nostalgice care se hrăneşte din lecţia secolului al XIX-lea. Ioana Pârvulescu este un „om vechi“, un „ burghez“ care nu ezită să confrunte idolii forului. De aici, sagacitatea cu care a refuzat reducţionismele, în numele unui eclectism intelectual fecund.

„Pot cărţile consola?“, se intreabă, retoric, Ioana Pârvulescu la începutul şi finele epistolei dedicate Adrianei Bittel. Este aceasta o întrebare ce relevă, încă o dată, profunzimea relaţiei de iubire cu literatura. Discursul îndrăgostit al scrisorilor sale este destinat şi unei consolări a spiritelor, în vremuri de îndoială. Graţie textelor, afinităţile elective se ţes mai uşor: Cartea întrebărilor este un volum memorabil dedicat literaturii şi prieteniilor. //

// IOANA PÂRVULESCU
// Cartea întrebărilor
// Editura Humanitas,
     Bucureşti, 2010