Exit Ionesco

În 26 martie 2009, la Teatrul Barrymore a avut premiera Regele moare (Exit the King) de Eugène Ionesco, un spectacol cu angajament limitat, avându-i în distribuţie pe: Geoffrey Rush (Regele Bérenger) şi Susan Sarandon (Regina Marguerite).

Spectacolul era o reluare americană a versiunii din 2007 produsă în Melbourne (Australia), cu aceiaşi doi mari actori în rolurile titulare. Pentru Susan Sarandon a fost primul rol pe Broadway, după o absenţă de aproape 40 de ani, experienţă asumată numai la insistenţele lui Geoffrey Rush, obsedat de acest rol şi dornic să-l rejoace, fiind totodată şi traducător al textului, alături de Neil Armfield, regizorul producţiei.

Regele moare a fost foarte rar montat în Statele Unite în ultimii 40 de ani, iar textul n-a mai găsit susţinători nici în mediul universitar american, care preferă Cântăreaţa cheală şi Rinocerii ca exemple ale absurdului ionescian.

Prin urmare, alegerea acestui text pentru publicul american al unui cunoscut teatru comercial părea puţin riscantă, dacă nu chiar o investiţie proastă. Numai că atmosfera şi realităţile descrise de piesă sunt nişte fapte cu care lumea americană, azi, pare să fie extrem de familiarizată. Şirul lung şi public al sicrielor militare care se întorc acasă din toate teatrele de operaţiuni unde Statele Unite sunt implicate seamănă cumva cu regatul lui Bérenger, care rămâne fără locuitori. Aşa că ideea unui spectacol care să vorbească despre iminenţa morţii unui public care începe să-şi admită mortalitatea seamănă mai degrabă un alt fel de reality-show, unul care valorifică mizeria, disperarea şi descompunerea, spre deosebire de emisiunile preferate de americani, care elogiază operaţiile estetice, dietele minune şi aparatele de gimnastică şi masaj care transformă orice om obişnuit într-un semizeu desprins de pe peliculele de la Hollywood.

Spectacolul începe cu Juliette (Andrea Martin), servitoarea regală, îmbrăcată în uniforma bleu-închis şi şorţ alb specifică modei anilor ’20 din casele high-life-ului franco-britanic. Ea apare în faţa cortinei lăsate cu o bucată de carton pe care este scris un ordin: „Opriţi telefoanele mobile!“. Acest prim contact cu spaţiul scenei deplasează seriozitatea şi gravitatea textului într-o zonă de tragicomedie, un gen suportabil şi cumva în rigorile Broadwayului, obligat să distreze şi binedispună.

Atmosfera de derivă este evidentă de la prima ridicare de cortină. Bérenger este un rege în papuci de casă şi pijama, peste care mantia regală purpurie, cu blană albă şi dichisită cu bijuterii împodobeşte un trup încovoiat de bătrâneţe. Capul duce o coroană mare, care seamănă foarte mult cu cea pe care Ştefan cel Mare o purta, aşa cum este domnitorul moldovean reprezentat pe pereţii mănăstirilor ctitorite. Părul îi este roşcat, în bucle aranjate cu grijă. Faţa este puternic machiată, cu pomeţi roşii. Ochii au un contur gros de un centimetru de fard negru şi care-l face să semene cu una dintre creaturile închipuite de Tim Burton, regizorul-artist care a scos suprarealismul de la naftalină, dându-i un neo impuls.

A doua soţie a lui Bérenger, Marie, în interpretarea lui Lauren Ambrose, are un aer shakesperian, ce trimite spre Ofelia şi Julieta. Îmbrăcată în alb, rochia este o combinaţie fină între o rochie de mireasă şi glamour-ul ţinutelor de covor roşu din Hollywoodul anilor ’30–‘40. Prima soţie, Marguerite (Susan Sarandon), poartă o rochie verde-smarald, din catifea, cu trenă şi mănuşi. Coroana o obligă să-şi ţină capul şi corpul drept, majestuos, imperial, în timp ce atitudinea ei e rece, necruţătoare şi distantă. Străjerul regelui poartă armură medievală (Brian Hutchison), iar doctorul (William Sadler) este un gentleman în frac. Într-o sală a tronului modestă, cu câteva perdele din catifea roşie, ciucuri auri şi un tron din fier forjat aurit, personajele par un straniu aranjament într-o vitrină a unui gigantic magazin de jucării care şi-a etalat păpuşile din stocul de solduri. Podeaua este o imensă tablă de şah roşu-alb, traversată de un covor roşu. Sala tronului are câteva proptele imense din lemn care sprijină întreg peretele din stânga scenei.

Spectacolul nu are nimic din poezia şi apăsarea versiunii pusă în scenă de Victor Ioan Frunză la Theatrum Mundi în 2002. Regizorul român este de părere că piesele lui Ionesco sunt „mărturisiri scenice“, iar „o abordare din perspectiva teatrului absurdului e simplistă, ignorând omenescul cald, amprenta umană ca semn distinctiv al operei teatrale ionesciene“. Având în biografie montări scenice cu: Scaunele, Lecţia şi Regele moare foarte apreciate de critica de specialitate şi de public, Victor Ioan Frunză dezvăluie că reuşita constă în găsirea unui punct tare al acestor piese care te face să găseşti: „Când înţelegi că orice profesor îşi ucide, într-un fel, studentul – ştii să montezi Lecţia. Când înţelegi că cea mai bună expresie a nimicului e un scaun gol, ştii să faci Scaunele. Când înţelegi că tronul e un pat de spital şi că Regele e Om, atunci poţi să montezi Regele moare“.

Deşi scena se dezintegrează sub ochii spectatorului, Regele (american) moare fals, între pereţii dezgoliţi şi negri ai scenei, asemeni unei jucării pe care-o lasă bateriile. Lipseşte candoarea ultimului drum, a gestului final. Şi nu este o omisiune dictată de o dimensiune inaccesibilă limbii engleze („candoare“ este traductibil), ci ţine – după 11 septembrie 2001 – de incapacitatea de a mai crede că o singură moarte mai poate fi asemănată cu o bibliotecă ce arde. Moartea seamănă mai curând cu actul de a rătăci o carte, iar speranţa că dispariţia poate totuşi nu s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat aşa te obligă să fii un spectator circumspect, care simte puţin.

Totuşi, întâlnirea cu acest text m-a făcut să visez la o nouă variantă românească, cu o distribuţie formată din: Marcel Iureş (Regele Bérenger), Ilinca Goia (Regina Marguerite), Coca Bloos (Juliette), Vlad Zamfirescu (Doctorul), Cristina Casian (Regina Marie), versiuni autohtone de talent şi temperament ale distribuţiei new-yorkeze.