Exerciţiu de civilizaţie

Aproape la fiecare ieşire în străinatate, aflu de la români stabiliţi în locurile în care ajung câte un exemplu de bună practică în relaţia statului respectiv cu cetăţeanul. Lucruri şi proceduri simple, şi rapide, la mintea cocoşului, îţi vine să zici, când le auzi.

Am ajuns la concluzia că sistemul public românesc (administraţie, sănătate, educaţie etc.) nu e subfinanţat, ci masiv suprafinanţat. El consumă enorm fără să producă aproape nimic din ce i-ar trebui clientului său, cetăţeanul. Ba mai mult, foarte frecvent, el produce şi costuri în plus pentru cetăţeni, aproape la orice interacţiune. Ai zice că e gândit special aşa, la mintea cocoşului hoţ.

În numele şi în spiritul dorinţei de a ieşi cât mai repede din criză, Guvernul României ar putea face un exerciţiu simplu şi inteligent de participare cetăţenească. Sunt convins că foarte mulţi români ar fi foarte bucuroşi să ajute gratuit. Ar fi, la urma urmei, mai ales în interesul lor.

Aşadar, guvernul ar putea deschide un website, pe domenii în care români, care au călătorit în străinătate sau care locuiesc acolo, să descrie clar şi concis procedurile prin care le-au fost îndeplinite mulţumitor necesităţile administrative, de sănătate, juridice etc., în diferite ţări ale lumii. Exemple concrete, la obiect, care să se constituie într-o bază de date de bune practici, eficiente logistic şi financiar, din care diverse ministere sau autorităţi centrale şi locale s-ar putea inspira pentru a crea un sistem public corect finanţat. Adică nici prea mult, nici prea puţin.

Cum se aplică pentru un paşaport în Spania, cum se votează în Elveţia, cum se înmatriculează o maşină în Belgia, cum se plătesc taxele şi impozitele în Germania, cum se cumpără o casă în Franţa, cum eşti primit, programat, diagnosticat, tratat şi vindecat într-un spital din Austria, cum arată formularele, care sunt fluxurile documentelor, de ce, în majoritatea ţărilor europene, nu există cozi la ghişee, la niciun fel de ghişee.

Cum e pus în practică vestitul principiu „checks and balances“, altfel spus, cum te asiguri că cineva nu se poate abate de la îndatoririle sale, fără ca asta să încurce automat pe altcineva, şi că nimeni nu poate abuza sistemul în interesul propriu, fără ca asta să afecteze imediat interesele legitime ale altora şi fără să suporte consecinţe legale. Pare de neimaginat, în sistemul public românesc, în care abuzul e mai degrabă regula decât excepţia, dar sunt convins că, dacă ţări asemănătoare nouă ca temperament şi înclinaţii, precum Italia sau Spania, au reuşit şi noi avem şanse să reuşim. Dacă vrem.

Nu mă aştept la rezultate spectaculoase peste noapte. Bănuiesc că multe organigrame stufoase şi proceduri greoaie sunt păstrate dinadins, pentru a justifica atât costuri, cât şi posturi fantomă, însă nu cred că reaua intenţie sau prostia sunt valabile peste tot şi la orice nivel. Poate sunt locuri în care oamenii au nevoie doar de câteva idei bune. Şi adesea ele sunt greu de imaginat în hăţişul de confuzii şi contradicţii care ne sufocă în fiecare zi.

Cu o astfel de iniţiativă n-am mai fi în situaţia de a crea reguli de relaţionare în şi cu instituţii despre care doar credem sau sperăm că vor funcţiona. Am avea acces la un set comparativ de instrumente care chiar funcţionează cu succes prin alte părţi şi le-am putea alege pe cele care ne-ar fi de cel mai mare ajutor.

În acest moment, cel mai apreciat şi respectat funcţionar public român e un palestinian - Raed Arafat, creatorul SMURD şi actualmente secretar de stat în Ministerul Sănătăţii. El a demonstrat o putere nu doar supraomenească, ci de-a dreptul supraromânească de a lupta cu hidra şi de a-i îmblânzi unul dintre capete - sistemul naţional de urgenţă care salvează în fiecare zi vieţi.

Nu ştiu de unde s-a inspirat el, dar noi ne putem inspira de la el şi de la toţi românii care au trăit experienţe civilizate oriunde în lume, care pot fi replicate în România. Puţin câte puţin. Azi un ghişeu, mâine un formular pe Internet. Azi un funcţionar, mâine o adresă de e-mail. Moartea recentă a unor copii în locul care trebuia să le dea viaţă a readus în atenţia publică un lucru dureros. Finanţăm un sistem public în care indolenţa e starea de spirit şi, de fapt, în care oricine poate să nu-şi vadă de treabă liniştit. Sper ca această tragedie va crea o nelinişte sănătoasă în rândul celor care au puterea şi obligaţia să schimbe un sistem bolnav, să-l cureţe şi să-l pună pe picioare, că să poată merge, împreună cu noi, spre o societate mai civilizată. Şi dacă ei nu ştiu cum, putem ajuta fiecare, cu o bucăţică mică de civilizaţie funcţională. //