Europa îşi întăreşte frontul fiscal

E clar că disciplina fiscală se va instala cu nuiaua pe masă, de acum înainte.

În jurul summit-ului de la Bruxelles s-a ţesut legenda că ar avea o importanţă istorică, scopul fiind de a salva zona euro şi, de ce nu, chiar clubul european lărgit al celor 27 de membri. Şi nu putem spune acum, după ce s-a încheiat, că n-ar fi fost istorică. UE se afla în faţa unei crize severe creată de amploarea datoriilor publice, era sub presiunea ameninţărilor agenţiilor de rating, deci risca tăierea ratingului suveran de ţară, întâmplare ale cărei consecinţe nu puteau decât să creeze haos. Era un ultimatum care ameninţa chiar nucleul dur al zonei euro şi risca să instaleze haosul în tot continentul. Va intra probabil în istorie adâncirea faliei între Marea Britanie şi Europa, prin refuzul premierului David Cameron de a accepta propunerile de gestionare a crizei puse pe masa liderilor europeni.

Gestul său a fost atribuit de unii reţinerilor pe care Marea Britanie le-ar avea privind o reducere a suveranităţii în chestiunea deficitului rigid controlat de Bruxelles, alţii au pus respingerea pe seama celebrului euroscepticism britanic, dar temeiul stă ascuns în ceea ce urmează să se întâmple, adică în taxarea tranzacţiilor financiare. City-ul londonez, această metropolă financiară a lumii, ar fi afectat brutal de eventualitatea unor taxe suplimentare şi de eventuale reglemetări ale tranzacţiilor speculative cu instrumente financiare sofisticate. Iată de ce Cameron nu a temporizat jocul, încercând să amâne o decizie până la discutarea sa în parlamentul britanic.

Calm relativ

Pieţele financiare digerau luni dimineaţa informaţiile privind deciziile luate de liderii europeni. Euforia nu s-a instalat în pieţe, ca semn că această criză ar fi fost înăbuşită. De altfel, Germania aruncase o găleată de apă rece în ringul încins al speculaţiilor privind rezultatele summit-ului. Angela Merkel spusese clar că nu există o soluţie magică şi că exerciţiul de salvare a euro se va prelungi cel puţin cu câteva luni.

Ca atare, euro nu s-a întărit masiv în tranzacţiile dimineţii de luni, însă în pieţele bursiere acţiunile companiilor europene s-au înviorat, indiciu clar că Europa îşi va rezolva problemele. Summitul de săptămâna trecută a fost deci doar un pas, e drept, esenţial, pe care l-au făcut liderii europeni pe lungul traseu al rezolvării crizei.

În ciuda faptului că la Bruxelles s-a conturat destul de limpede un plan coordonat de întărire a economiilor europene, pieţele financiare sunt încă sceptice deoarece nu cred în promisiunile politicienilor. „Schimbările în Europa apar într-o manieră extrem de graduală, în mare parte însoţite de un sos condimentat cu răsturnări politice şi haos. Nu a fost ceva diferit nici de data asta“, observau analiştii de la banca belgiană KBC într-o notă către investitori.

Consolidarea viitorului

Acordul la care au ajuns ţările europene privind o mai adâncă integrare economică a fost un pas în direcţia bună, dar nu a fost o soluţie completă pentru rezolvarea crizei datoriilor, observa şi Oliver Blanchard, director pentru cercetare în FMI.

Că drumul e lung şi nu există vreo soluţie magică se ştia. Ceea ce s-a obţinut, însă, are o ţintă triplă: pe de o parte, consolidează pactul de aderare la UE şi la zona euro, pe de altă parte, ţinteşte viitorul şi creează o arhitectură financiară de finanţare a entităţilor cu probleme.

Nu a fost nevoie de un nou tratat european. Asta pentru că tratatul iniţial consemna termenii ideali ai stabilităţii unei economii, iar aceştia nu s-au schimbat peste noapte. Aceleaşi criterii cu limitele lor precise vor fi menţinute. Ceea ce a dus la dezechilibre a fost ignorarea criteriilor de stabilitate, mai precis, depăşirea zgomotoasă a limitei maxime a deficitului fiscal, care ar fi trebuit să fie de 3% din economie, gest a cărui consecinţă este depăşirea unei alte limite, aceea fixată pentru datoria publică, stabilită a rămâne la un nivel de 60% din produsul intern brut (PIB). Iată Grecia, unde câţiva ani de risipă viguroasă şi de deficite fiscale majore au umflat o datorie publică pe care ţara nu o mai poate plăti.

Ceea ce lipsea din tratat erau penalităţile. Ca atare, toate ţările europene, inclusiv Germania sau Franţa, l-au călcat în picioare ori de câte ori au avut cheltuieli mari. Nu s-a întâmplat mare lucru. Europa a declanşat mecanismul, fără dinţi, al procedurii de deficit excesiv şi lucrurile au revenit, gradual, la normal. Tot gradual creştea însă şi datoria publică. Pentru economii de dimensiuni mai mici, datoria a devenit o povară, deoarece ea sporea. Pentru altele, criza a accentuat problemele. Italia, de pildă, a intrat în Uniunea Europeană şi mai apoi în zona euro cu o datorie de 120% din PIB, care sfida criteriul de prudenţă stabilit la Maastricht. Italia a fost însă conştientă de acest dezechilibru şi a gestionat bine această povară a datoriilor, împrăştiindu-le pe secvenţe largi de timp, aşa încât niciodată nu se va trezi că are un an cu plăţi care să nu poată fi achitate. Dacă te uiţi mai atent, observi că Italia are un surplus structural, adică toate cheltuielile sale sunt programate prudent, fără a risipi bani în momentele de expansiune a economiei. Desigur, Italia se află sub presiunea pieţelor financiare, dar plăteşte preţul unui dezechilibru aş spune istoric, nu al unui comportament aventuros actual. I se cere, însă, în mod firesc, să-şi recalibreze cheltuielile şi să-şi reducă povara datoriilor până la un nivel rezonabil.

Deci tratamentul prescris pentru însănătoşirea unei economii este echilibrul fiscal. Germania şi-a introdus în Constituţie o limită maximă a deficitului şi a făcut presiuni ca şi alte state să-i urmeze modelul. Nu este singura ţară care are în cartea fundamentală de legi un prag pus în faţa cheltuielilor publice. Polonia, o ţară care a rulat cu o datorie imensă în trecut, are şi ea un articol înscris în Constituţie care obligă guvernele sale să nu depăşească limita de 60% a datoriei publice.

Liderii europeni au corectat o scăpare a termenilor Tratatului de la Maastricht.

Realism vs. speranţă

Deşi lipsesc detalii privind mecanismele care vor asigura corectarea deviaţiilor de la limitele tratatului, în culisele pieţei financiare se vorbeşte despre crearea unui set de reguli europene cu caracter preventiv, menit să evite un derapaj. Astfel, Consiliul European ar putea monitoriza îndeplinirea obiectivelor politicii fiscale pe termen mediu. În practică, acest lucru se va face prin urmărirea evoluţiei aşa-numitului deficit structural, a cărui viteză de creştere trebuie să fie limitată la 0,5% din PIB. Spre deosebire de deficitul bugetar clasic, apărut din diferenţa negativă între banii cheltuiţi de stat şi veniturile încasate din taxe, impozite şi dividende, deficitul structural compară factura de cheltuieli cu o evoluţie normală a economiei, folosind aşa-numita creştere economică potenţială. Dacă, de exemplu, potenţialul de creştere a economiei româneşti este de 4%, iar o perioadă euroforică urcă economia peste 7%, aşa cum au stat lucrurile în 2008, atunci un deficit bugetar clasic de 5,4%, şi acela mare, ascunde un altul, structural, şi mai mare de 8,9%.

Deficitul structural descrie calitatea politicilor fiscale, deoarece îţi arată că majorarea anumitor cheltuieli, posibilă în vremuri excepţionale, poate fi o povară în vremuri de criză şi chiar normale. De altfel, în anul următor, în care economia României a intrat într-o criză severă şi a căzut cu 7,1%, deficitul structural a urcat la 9,1%. În acest an, dacă economia va creşte cu 1,5%, deficitul structural va coborî la 3,7%. Ţinta este de 0,5% şi va fi urmărită de Bruxelles. De altfel, Comisia Europeană este cea care calculează acest deficit structural şi care stabileşte pornirea, adică evaluează potenţialul de creştere al fiecărei economii în parte. Este firesc, deoarece Germania va avea un alt potenţial economic în comparaţie cu Italia sau Grecia. O limitare a deficitului structural la 0,5% din PIB este însă o regulă de bun-simţ, deoarece, dacă o economie ar creşte anual cu peste 4 sau 5%, atunci menţinerea unui deficit structural de 0,5% va duce la scăderea permanentă a datoriei publice, deoarece economia respectivă va afişa de fapt un surplus bugetar din care îşi va plăti datoriile. Este ceea ce încearcă să facă Italia. E clar că disciplina fiscală se va instala cu nuiaua pe masă, de acum înainte. //

Cuvinte cheie: tratat, FMI, fond de siguranta, EU, zona euro, fond structural