Eu votez DNA!

Miercuri, 31 octombie, la sediul Grupului pentru Dialog Social a avut loc o dezbatere pe marginea volumului Eu votez DNA!, publicat de Cristian Ghinea la Editura Humanitas. Cartea conţine o serie de interviuri realizate de Cristian Ghinea cu Lucian Papici, Nistor Călin, Daniel Morar, Horia Georgescu, Cristian Danileţ şi Laura Ştefan pe marginea luptei anticorupţie.

La dezbaterea de la GDS, moderată de Mircea Vasilescu, au participat câţiva dintre cei intervievaţi în carte, dar şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile. Publicăm în continuare extrase din intervenţiile de la această dezbatere.

MIRCEA VASILESCU (Dilema Veche)

Feţele anticorupţiei

Cristian Ghinea este cel mai stahanovist dintre membrii redacţiei noastre. El tre­buia să facă un dosar în Dilema Veche, pe care l-a intitulat Feţele anticorupţiei. Ideea lui era să discute cu oameni care vorbesc puţin şi fac mult. În loc să facă un dosar, i-a ieşit o ju­mătate de carte: a făcut nişte interviuri mult mai lungi decât intră în spaţiul limitat al revistei. Şi dacă tot a făcut o jumătate de carte, i-am su­ge­rat să facă şi cealaltă ju­mă­tate. Ceea ce a şi făcut repede şi bine.

Pe lângă interviuri, în carte există şi niş­te texte ale lui Cristi Ghinea, în care ex­pune problematica anticorupţiei. Prin­tre altele, el porneşte de la câteva mi­turi legate de corupţie. Unul dintre aces­tea este că nu e nevoie de instituţii spe­cializate pe anticorupţie şi că instituţiile obişnuite ale statului pot face treaba asta. Şi atunci când se înfiinţase Par­che­tul Naţional An­ti­co­rupţie a fost o dez­ba­tere pe această te­mă: se dădea drept contraexemplu fap­tul că Italia are o pro­curatură spe­cială antimafia, pentru că e un caz spe­cial şi că, în rest, nu mai gă­sim aşa ce­va. S-a întâmplat ca eu să fiu în Italia exact când acolo a apărut po­ves­tea cu „mâinile curate“, care a dus, du­pă cum bine ştiţi, la prăbuşirea clasei po­li­tice. Îmi aduc aminte că era o ma­ni­fes­taţie în stradă, cu portretul lui An­tonio Di Pietro. La noi, nu e un paradox că, într-o ţară în care toată lumea bom­băne pe la colţuri că se fură şi că aşa nu se mai poate, oameni sau instituţii care se ocupă de anticorupţie nu au o sus­ţinere publică mai mare?

CRISTIAN GHINEA (Dilema Veche)

Suntem corupţi, dar ne tratăm

Acum zece ani, unul dintre primele nu­mere după ce am venit eu la Dilema a fost despre politicile anticorupţie. Era cam deprimant, pentru că aveam co­rupţie, dar nu prea aveam şi partea de anticorupţie. În aceşti zece ani am re­uşit să trecem de la statutul de ţară de corupţi la cel de ţară care are probleme cu corupţia, dar se tratează. Şi parte în acest tratament sunt nişte instituţii, ce­le mai importante fiind DNA, ANI şi CSM.

Într-un fel sau altul, aceste instituţii sunt supuse unui asalt zilele acestea. Urmărind ce se scrie în spaţiul public, am observat că este un dezechilibru co­municaţional: de foarte multe ori, cei acuzaţi de corupţie au cuvântul pe toate canalele de presă şi pot să-şi susţină ca­uza, iar procurorii au nişte restricţii.

Iniţial, cartea se numea Feţele anti­co­rupţiei. Între timp, am schimbat titlul. Ideea este că vreau să punem o faţă uma­nă pe aceste instituţii. Procurori DNA, care au soluţionat nişte dosare foarte importante, sunt întrebaţi empatic de mi­ne: „Cum este să suporţi acest asalt mediatic zi de zi?“. De pildă, Nistor Călin, şeful DNA Piteşti, care este unul dintre cele mai performante servicii te­ritoriale, spune că părinţii l-au sfătuit să se lase de meseria asta, pentru că ajung şi la ei diverse zvonuri şi articole de pre­să. Publicul este alimentat permanent, sistematic şi, cred eu, interesat de acea­s­tă versiune: toţi sunt la fel, toţi fură, oricum nu se întâmplă nimic etc. Nu este adevărat. Statisticile sunt im­pre­sio­nante: 9 din 10 oameni trimişi în ju­de­cată de către DNA sfârşesc prin a fi gă­siţi vinovaţi de către judecători, ceea ce arată o calitate bună a dosarului.

Ultima parte din carte, epilogul, se re­feră la Uniunea Europeană, care ne-a îm­­pins de la spate, dar a avut şi un context favorabil. UE a reuşit să dea pu­tere celor care doreau o schimbare. Şi aici cazul Monicăi Macovei este cel mai relevant. Adică o persoană destul de izolată a rezistat în mediul politic ro­mânesc, a reuşit să promoveze nişte re­forme care au produs şi produc încă efec­te. Vreau să-i mulţumesc Monicăi Ma­covei, pentru că, fără ea, nu am fi avut despre ce vorbi astăzi.

HORIA GEORGESCU (preşedintele ANI)

Un moment de cumpănă

ANI este o instituţie nouă, dar în trei ani a demonstrat, şi rezultatele stau măr­turie, că parlamentari pot să-şi piardă mandatul şi că averi nejustificate pot fi confiscate. Conceptul de integritate a devenit un model de succes, datorită fap­tului că există ANI. Şi nu este numai succesul nostru. Este şi succesul Ro­mâ­niei, este şi succesul Europei, pen­tru că acest model de integritate poate fi re­plicat şi în alte ţări, care nu pot să ca­u­te milioane de declaraţii de averi pe un portal public, nu pot spune că au fost ve­rificaţi înalţi demnitari pentru con­flicte de interese şi incompatibilităţi.

Dar există şi o altă realitate pe care o ve­dem cu toţii în aceste zile în care o de­cizie a justiţiei, respectiv a ÎCCJ, este cenzurată de Senatul României (n.r.: ne­res­pectarea de către Senat a hotărârii de­finitive a ÎCCJ privind incom­pa­ti­bi­li­tatea lui Mircea Diaconu), ceea ce este dincolo de orice normă elementară a unui stat de drept. Aici am ajuns. Dar cred că aceste puţine instituţii care spri­jină consolidarea statului de drept în Ro­mânia şi care aduc credibilitate Ro­mâ­niei pe plan extern – pentru că po­li­ti­ci­enii nu excelează la acest capitol – re­u­şesc împreună să ducă lucrurile mai de­parte.

Din prisma muncii pe care ANI a făcut-o de-a lungul anilor, cele mai mari vic­torii ale noastre au venit din cola­bo­ra­rea cu DNA. Eu sper de la următoarea conducere a DNA să nu aştearnă o li­niş­te asurzitoare, la fel cum avem astăzi din partea Ministerului Justiţiei, care nu spu­ne nimic despre faptul că o decizie a instanţei supreme este cenzurată de Se­nat. Şi asta creează o profundă neîn­cre­dere, pentru că demersurile de până acum nu au venit în întâmpinarea priorităţilor strategice – şi aici mă refer la strategia naţională anticorupţie, la obiectivele de referinţă din MCV –, ci s-au axat asupra unor elemente de context, care pot aju­ta în mod negativ nu numai la con­ti­nu­itatea rezultatelor DNA, ci şi la schim­barea Legii ANI – aici mă refer în mod expres la acea iniţiativă a MJ privind un codex de incompatibilităţi şi conflicte de interese, în care MJ nu are absolut ni­cio competenţă.

ANI a fost un deschizător de drumuri în ce priveşte demnitarii şi funcţionarii pu­blici. Este o plajă foarte largă de oa­meni care astăzi îşi depun declaraţii de avere şi de interese, tot din sistemul public. În 2010, când Curtea Constituţională a spus că nu mai putem funcţiona într-un caz în care cerusem o confiscare de 4 milioane euro - cazul senatorului Bră­dişteanu, trimis în judecată de DNA -, a fost introdus un termen de pre­scrip­ţie, prin care nu putem verifica averea cuiva decât la trei ani de la terminarea unui mandat. Atunci s-au aruncat pe geam câteva sute de dosare în care membri ai parlamentului şi înalţi funcţionari erau verificaţi. Identificasem sume im­por­tan­te de bani, dar, procedural, lucrurile s-au încheiat acolo. Important este ce am re­uşit să facem până acum: să schimbăm toată paradigma, cel puţin din punctul de vedere al funcţionarilor publici, şi să confiscăm averi nejustificate. În cazul ce­lebru al poliţiştilor de la Argeş, DNA a găsit milioane de euro şi era foarte dificil să confişti aceste sume. Atunci am intervenit noi şi am reuşit, în ter­men de trei ani, să confiscăm sume foarte importante de bani.

Acum, vremurile sunt foarte dificile şi cred că este un moment de cumpănă. Dar am mai trecut peste astfel de mo­mente şi sper ca în continuare să tre­cem cu bine.

DANIEL MORAR (fost procuror-şef al DNA)

Procurorii buni nu s-au înscris la concursul pentru şefia DNA

Statele care au ieşit din blocul comunist au fost mai preocupate decât altele în a-şi constitui instituţii anticorupţie spe­cializate. În Europa, în afară de Ro­mâ­nia, Croaţia, Slovenia şi Letonia au ast­fel de instituţii, iar Italia are acea pro­curatură antimafia, care instrumentează cazuri de crimă organizată, şi nu nea­părat doar de corupţie.

Este nevoie de o asemenea instituţie la noi? Categoric, da. Mai ales într-o so­ci­etate care recunoaşte că fenomenul co­rupţiei este unul prezent, întins, con­sis­tent. Dacă mergem pe ideea că nu e ne­voie de o instituţie specializată în­seam­nă că treaba pe care o face astăzi DNA puteau să o facă procurorii din toată ţa­ra. Nu s-a întâmplat acest lucru, din mai multe motive. În primul rând, pro­curorul care funcţionează la parchetele obişnuite are o pregătire generalistă, cu dosare obişnuite de furturi, de violenţe, care îi cam iau tot tim­pul. Prin urmare, exis­tenţa unei instituţii an­ticorupţie înseamnă, în primul rând, că tot tim­pul pe care îl are la dis­poziţie procurorul e fo­losit pentru combaterea faptelor de corupţie. Apoi, o instituţie spe­cializată presupune nu doar procurori spe­cia­lizaţi, ci şi alte per­soa­ne angrenate în acest me­canism. În cazul DNA, avem propria po­liţie ju­diciară, specialişti, ex­perţi în diverse domenii, de la economic până la IT. DNA este ajutată de alte ins­tituţii ale statului, dar poate funcţiona şi fără ajutorul lor, pe când un parchet obişnuit nu poate să facă acest lucru.

Toată această muncă pe care o vedeţi zi de zi o fac foarte puţini oameni. Sunt aproximativ 120 de procurori anti­co­rupţie în tot DNA-ul. Dar performanţele sunt date tocmai de faptul că DNA are pro­pria poliţie judiciară, are propriii specialişti. Deci e nevoie categoric de o instituţie specializată, dacă vrei să ai re­zultate, cel puţin atâta timp cât se ac­cep­tă la nivelul societăţii că fenomenul corupţiei este unul generalizat.

Ce se va întâmpla de acum încolo de­pinde foarte mult de cel care va fi nu­mit şef al DNA. Procurorii care au lu­crat şi lucrează la DNA, în principiu, nu dispar de acolo, deci nu ar trebui să fie schimbări semnificative de atitudine. Însă totul depinde foarte mult de capul ins­tituţiei, de ideile pe care le induce pro­curorilor şi de ceea ce face din punct de vedere procedural. Un procuror-şef are atribuţii procedurale care îi permit să infirme dosarele colegilor. Am con­dus această instituţie timp de şapte ani. Ştiu că procurorilor din DNA le poţi da de ales. Dacă le creezi condiţiile să-şi fa­că meseria la cote înalte, şi-o fac. Dacă le creezi condiţiile şi îi determini să fie laşi şi leneşi, o să fie laşi şi leneşi. Au fost procurori chiar şi din DNA, acum plecaţi în altă parte, care afirmau că, dacă şeful le spune să facă dosare, fac, dacă nu, nu.

Au fost nişte întâlniri pe care ministrul Justiţiei le-a organizat cu procurorii îna­inte de a demara procedurile de în­scri­ere la concursurile pentru şefia DNA şi a Parchetului General. Una dintre în­tr­e­bările pe care le-au pus procurorii a fost: „Ce veţi face, doamna ministru, da­că se prezintă doar exoticii?“. Răs­punsul a fost: „Dacă se prezintă numai exoticii, numesc exotici“. Colegii au spus că nu se poate, pentru că sunt func­ţii foarte importante etc. Probabil că, în urma acelei discuţii şi a poziţiilor publice ale ministrului Justiţiei, înainte de a fi ministru, vizavi de activitatea DNA i-au determinat pe colegii din DNA să nu participe la această pro­ce­dură. Ce pot să vă spun cu certitudine este că majoritatea colegilor buni nu s-au înscris. Dar oamenii ăştia nu pot fi acu­zaţi de neimplicare, pentru că în toţi aceşti ani au făcut dosare, şi-au făcut treaba şi au fost înjuraţi în fiecare zi. Eu cred că procedura aceasta are de­fi­cienţele ei, ceea ce m-a determinat şi pe mine să nu mă înscriu pentru postul de procuror ge­neral: ori un ministru îşi asumă politic pro­pu­nerile, aşa cum spune legea, ori face o pro­ce­dură cu adevărat trans­parentă. Procedura asta cu adevărat trans­pa­ren­tă a fost respectată de ministrul Justiţiei doar în ceea ce priveşte pri­ma fază, cea de apli­ca­ţii, în care toată lumea putea să se înscrie. În rest, nimeni nu ştie ce se întâmplă.

Nicio procedură de numire a pro­cu­rorului general sau a oricăror oameni din sistem nu e infailibilă. Depinde de buna-credinţă şi de priceperea mi­nis­trului. Or, actualul ministru al Justiţiei a avut în repetate rânduri poziţii critice faţă de DNA în necunoştinţă de cauză - s-a pronunţat ideea că sunt dosare po­litice, ceea ce a generat o atitudine de respingere din partea colegilor, care spuneau că un asemenea om nu poate să facă o procedură corectă, din mo­ment ce are idei preconcepute despre anumite dosare. Vă garantez că, dacă ar fi fost o altă procedură, cu siguranţă alta ar fi fost situaţia, pentru că oamenii buni nu s-au înscris. Nu e niciun fel de capitulare, pentru că toţi aceşti ani au fost de luptă. Dacă ne referim numai la ce apare zilnic în presă, procurorii DNA puteau abandona în fiecare zi de mai multe ori şi n-au făcut-o. Un coleg de-al nostru spune că fiecare zi de intrare în DNA e o victorie. Aşa că nu ca­pi­tulează aceşti oameni, ci rămân în sis­tem.

CRISTIAN DANILEŢ (CSM)

Independenţa justiţiei nu e un privilegiu al magistraţilor, ci un drept al cetăţeanului

În România vorbim despre corupţie, des­pre anticorupţie, dar şi despre lupta îm­potriva anticorupţiei. E o realitate cru­dă. Procurorii şi judecătorii sunt în­ves­tiţi de către stat, prin Constituţie şi legi, să instrumenteze cauze legate de per­soane care încalcă legea. Nu ne in­te­re­sează nici poziţia ocupată de acestea la un moment dat, nici vârsta, nici sexul. Ne interesează ca cei care sunt vinovaţi să fie traşi la răspundere.

Până în 2004, nu prea am auzit despre dosare anticorupţie. Apoi a venit pe­ri­oa­da 2004-2005, în care, brusc, ministrul Justiţiei spune: „Gata, sunteţi in­de­pen­denţi, nu mai ascultaţi de ordinele şe­filor voştri, nu mai ascultaţi de oa­me­nii politici, faceţi-vă treaba“. Au în­ce­put să apară dosarele cu oameni im­por­tanţi din stat, cu miniştri, cu par­la­men­tari, cu oameni de afaceri, dar şi dosare cu judecători şi procurori. Şi aici ating un subiect extrem de sensibil, pentru care am fost aspru taxat în anul 2007. Am îndrăznit la acea vreme, pentru pri­ma dată în mod public, ca magistrat, să spun că există corupţie în justiţie. Reacţia co­le­gi­lor mei de atunci a fost să semneze o petiţie îm­potriva mea, pe care au adresat-o CSM, cu so­li­citarea să se ia măsurile care se impun îm­po­tri­va celui care a făcut aceste declaraţii, pen­tru că le-a adus atin­ge­re gravă reputaţiei profesionale. Eu nu indicasem nici oameni particulari, nici instanţe sau parchete. Vorbeam despre un mecanism de corupţie care exista în justiţie la acel moment şi despre lipsa unei politici anticorupţie în sistem. Du­pă un an de cercetări disciplinare, am scăpat. Ulterior, DNA a instrumentat un dosar cu oameni politici şi ma­gis­traţi, inclusiv de la ÎCCJ. Când a ieşit in­formaţia că un judecător de la Curtea Su­premă este urmărit pentru acte de corupţie, s-a întâmplat ceva extra­or­dinar: în 2008, câteva sute de judecători şi procurori au semnat o petiţie publică prin care au zis că se dezic de astfel de acte, că vor integritate în justiţie. Era sem­nul că se întâmplă ceva în România. Judecătorii aceia, care erau declaraţi in­dependenţi în 2004-2005, acum se­si­zaseră că mai avem nevoie de încă ceva: de integritate. Justiţia se sprijină pe trei piloni: independenţă, imparţialitate şi in­tegritate.

Independenţa justiţiei este o condiţie esen­ţială pentru existenţa statului de drept, care presupune ca cele trei pu­teri în stat să fie independente. Ele co­laborează între ele instituţional, însă tre­buie să respecte fiecare actele pe care le dau celelalte. Eu, ca judecător, nu pot refuza să aplic o lege, deşi este nedreaptă, pentru că am jurat, în mo­mentul în care am fost învestit în aceas­tă funcţie, să respect Constituţia şi le­gile ţării. Prin urmare, nici parlamentul nu poate refuza să aplice o hotărâre judecătorească în momentul în care ea devine definitivă. Pentru că o hotărâre judecătorească definitivă, spune drep­tul, este lege pentru toată lumea. În Ro­mânia, însă, ne aflăm într-o situaţie alam­bicată. Când un procuror vrea să înceapă o cercetare împotriva unui mi­nistru sau a unui fost ministru care este şi parlamentar, trebuie să ceară apro­ba­re la parlament. Dacă procurorul vrea să facă o percheziţie sau să propună ares­tarea unui parlamentar, din nou tre­buie să meargă la parlamentar ca să cea­ră voie. În majoritatea cazurilor, se res­ping astfel de solicitări. Ei bine, situaţia de săptămâna trecută m-a exasperat. Senatul votează dacă să aplice sau nu o hotărâre definitivă. Păi atunci ce rost mai am, ca judecător? Dacă hotărârile mele definitive nu sunt aplicate în­seam­nă că este pusă la îndoială funcţio­na­li­tatea mea. Înseamnă că există o singură putere, cea a parlamentului, iar eu, ca justiţie, nu mai pot să spun că sunt pu­tere. O altă putere se subrogă în drep­tu­rile mele.

Magistratul trebuie să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi, mai mult, tre­buie să susţină şi promoveze statul de drept. Independenţa justiţiei nu este un pri­vilegiu pentru ma­gis­traţi, ci este o garanţie pentru cetăţean că are în faţa lui un om co­rect, care nu e in­flu­en­ţat de niciuna dintre părţi şi nici de clasa po­litică. Independenţa nu e un privilegiu al ma­gistraţilor, ci un drept al cetăţeanului în pri­mul rând. Instituţional, noi suntem un exemplu. La nivel personal, trebuie să pro­movăm astfel de oameni şi astfel de viziuni, pentru noua generaţie care vi­ne. Sunt judecători care trebuie să prin­dă curaj să vorbească public, sunt pro­curori care trebuie să aibă curaj de a instrumenta dosare şi când nu va mai fi un Morar în fruntea lor. Trebuie să avem oameni ai dreptului, care să pro­moveze legea, să vorbească despre ea oriunde, pentru ca omul simplu să spună: „Dacă voi ajunge vreodată în justiţie cu o problemă, am certitudinea că există acolo un om corect care-mi poate soluţiona problema“.

Atacuri împotriva unor instituţii fun­da­mentale în statul de drept sunt şi vor fi în continuu. DNA este una dintre ins­tituţiile care au adus schimbarea în Ro­mânia. ANI a reuşit să promoveze ideea de integritate, de care în România încă ne ascundem. CSM promovează ideea independenţei justiţiei şi a statului de drept. Încercăm să rezistăm ins­titu­ţi­o­nal, însă este nevoie de legitimarea noas­­tră prin încrederea pe care poporul obiş­nuit, societatea civilă trebuie să ne-o acorde.

LAURA ŞTEFAN (Expert Forum)

Clasa politică din România nu se simte prea bine

Susţinerea pentru lupta anticorupţie este mai mare decât am crede. Ceea ce văd eu la demonstraţiile publice pe alte subiecte este că oamenii îşi doresc neapărat implicarea DNA în tot felul de lucruri. Vedeam într-o seară la te­le­vizor, aproape de miezul nopţii, o de­monstraţie în faţa unei primării, unde se scanda „DNA, DNA!“. Sigur, nu era o demonstraţie de susţinere a DNA, ci un protest împotriva primarului res­pectiv. Când eram la Ministerul Jus­tiţiei, mi-aduc aminte de petiţii care veneau de la cetăţeni care începeau exact prin această chestiune: „Vă rog să trimiteţi petiţia mea la DNA, la cineva care chiar să facă dosarul acesta!“. Cred că susţinerea instituţiilor specializate, care există din ce în ce mai des în lumea civilizată atunci când vor­bim de chestiuni sensibile, şi insistenţa cetăţenilor ca plângerea lor să fie re­zolvată de aceste instituţii specializate arată că avem un deficit, până la urmă, în instituţiile obişnuite. În perioada 2005-2007 vorbeam despre problema legată de instituţiile de control ad­mi­nistrativ, care, în loc să rezolve pro­blemele care apar în funcţionarea ori­căror instituţii publice, la o etapă in­cipientă, lasă răul să se producă, pentru ca mai apoi să nu mai avem de făcut decât să ajungem în sfera sancţiunii, fie că e vorba de sancţiune penală, fie că e vorba de sancţiune administrativă.

După părerea mea, ce am văzut în această vară şi ce vedem în continuare ne arată că actuala clasa politică din România nu se simte prea bine. Şi dacă ea nu se simte prea bine este poate şi meritul acestor instituţii, care au reuşit să zguduie un pic establishment-ul şi să pună sub semnul întrebării faptul că anumiţi oameni sunt deasupra legii. Înainte, lucrurile acestea se rezolvau fă­ră ca nici măcar noi să aflăm că există nişte probleme. Astăzi, Senatul este obli­gat să apeleze la aceste soluţii extreme şi să explice în mod evident pentru orice observator al scenei politice că oamenii politici beneficiază de im­pu­ni­tate: practic, nu contează ce decide justiţia cu privire la ei, pentru că ei nu vor respecta ceea ce spune justiţia. Într-un fel, cred că i-am forţat să pună lucrurile pe masă. Acum, întrebarea es­te ce va face societatea cu ceea ce s-a aşezat pe masă în aceste luni. Eu cred că înapoi nu se mai poate merge. Dis­cutam cu domnul Bogdan Chirieac într-o emsiune de televiziune şi dânsul îmi spunea că după alegeri se va alege pra­ful de dosare. Iar eu spuneam, opti­mistă, că nu cred că se mai poate alege praful de nişte dosare care s-au răs­pândit în sistemul judiciar în mod viral. E prea multă lume care ştie despre aceste nereguli ca să se mai poată pune un capac peste o oală care fierbe. Până la urmă, oala va da pe afară. În această perioadă, independenţa justiţiei s-a răspândit în sistem şi cred că este foarte greu să le iei judecătorilor sau pro­curorilor un drept pe care l-ai dat la un moment dat. După cum spuneam în interviul dat lui Cristian Ghinea, anti­corupţia nu este o chestie consensuală, adică nu ne ţinem de mâini şi suntem fericiţi că ne luptăm cu corupţia la nivel înalt. Cineva pierde mult: pierde bani, pierde nişte vreme din timpul pe care trebuia să-l petreacă cu familia. Nu este un lucru plăcut, iar cei care credeau că nu vom avea o reacţie dură din partea sistemului au fost un pic naivi.

România a avut şansa de a beneficia din partea partenerilor externi de foarte multă pasiune în a face bine, în a transforma ţara asta din ce era ea, în ce încearcă să devină acum, prin aceste instituţii, prin aceşti oameni. În toată această perioadă, a existat o susţinere permanentă din partea Bruxellesului, şi nu numai. Partenerilor noştri le pasă şi cred că această participare la trans­for­marea ţării ne-a mişcat de multe ori dincolo de punctele unde hotărâsem noi să ne oprim. Visez la un moment în care societatea românească să-şi poarte singură de grijă şi să nu mai fie nevoie să avem un înger păzitor la Bruxelles. Mă tem însă că momentul acela nu e foarte aproape şi încerc să lucrez cu ce am în faţă. Avem, din fericire, un Me­canism de Cooperare şi Verificare îm­potriva căruia a vorbit întreaga clasă politică, inclusiv preşedintele Traian Bă­sescu. Cred că singurul susţinător din clasa politică a fost Monica Macovei. Acest Mecanism ne ajută pe noi să su­pravieţuim, ajută anticorupţia ro­mâ­nească să trăiască.

Cred că, odată înfiinţate, instituţiile încep să aibă o viaţă a lor, cu condiţia ca ele să fie populate de oameni buni. În toţi aceşti ani, am fost întrebată până la saturaţie dacă lucrurile sunt ire­versibile şi ce e mai important: ins­tituţia sau omul? Am ajuns la concluzia că până la urmă e esenţial ca o instituţie bună să aibă oameni buni. Oamenii aceştia buni sunt selectaţi de alţi oa­meni buni, care au credibilitate şi vor să facă bine. Cred că asta e marea di­ferenţă între procedura care l-a adus la cârma DNA pe Daniel Morar şi pro­ce­dura pe care o vedem derulată în aceste zile de ministrul Mona Pivniceru. Con­tează cine alege. Până la urmă, cel care ia decizia este cel care împrumută res­pectivei proceduri credibilitatea pro­prie, şi aici se vede diferenţa dintre Mo­nica Macovei şi Mona Pivniceru.

GABRIEL LIICEANU (directorul Editurii Humanitas)

De ce este România altfel?

Instituţiile acestea s-au născut pa­ra­do­xal într-o societate care nu dădea sem­ne că le-ar putea naşte vreodată. Pe de o parte, daţi senzaţia că aţi fost copii doriţi şi, pe de altă parte, că, odată năs­cuţi, cineva vrea să vă ucidă.

De-a lungul anilor, ne-am pus cu toţii întrebarea: de ce la noi lucrurile arată atât de rău? De ce atâta corupţie? De ce este România altfel? - acesta e titlul unei cărţi a lui Lucian Boia, care a intrat cu câteva zile în urmă în editură. Sunt 70 de pagini de eseu, scris sub şocul pe ca­re autorul însuşi l-a avut trăind ceea ce a trăit astă-vară. Este o carte tulbu­ră­toa­re, pentru că e scrisă de un om de şti­inţă, deci nu de un intelectual umanist patetic, care clamează cu voce înaltă in­dignarea în faţa a ceea ce se întâmplă. De ce arătăm în halul ăsta, altfel decât toate ţările din Europa? Lucian Boia, ca is­toric, îşi pune întrebarea asta şi răs­punde sec, distant: prezentul, care ne chinuie şi pe care vrem să-l înţelegem, se explică uşor prin trecutul nostru. Nu trebuie să ne mirăm că arătăm aşa. Atunci când iei lupa istoricului şi te uiţi la trecutul acestui loc, ai să înţelegi ime­diat că nu puteai să arăţi altfel având istoria pe care ai avut-o. România a luat startul cel mai târziu dintre toate ţările Europei. Iar regulile de convieţuire exis­tente în acest loc, începând din secolul XIV şi până astăzi, au fost date de co­rupţie, de mica înţelegere umană îm­potriva regulilor supraindividuale, de aran­jamente de tot soiul. Toate lucrurile astea au venit peste noi, deoarece, cum spunea Cioran, „décidément, nous sommes mal placés“: o ţară aşezată la frontierele Europei, de oriunde am privi, mereu ne­integrată într-o structură.

ALEXANDRU LĂZESCU (GDS)

Sprijinul societăţii pentru lupta împotriva corupţiei

Şi eu m-am întrebat de multe ori de ce lucrurile stau astfel aici, de ce elitele in­telectuale arată în felul în care arată. În ultimele luni, am rămas uimit că oa­meni inteligenţi nu fac diferenţa între anu­mi­te umori, mo­tivate sau nu, vizavi de o per­soană, de preşedintele Băsescu, şi fon­dul dis­putei din România, miza care era în joc. M-am uitat la oameni care, fie din in­teres meschin, fie dintr-un soi de or­bi­re pe care n-o înţeleg, n-au realizat ce se întâmplă. Ce pretenţie să mai ai la ni­velul societăţii, unde politicienii co­rupţi şi recunoscuţi drept corupţi sunt aleşi plebiscitar, cu două treimi? Într-o so­cietate care funcţionează dincolo de ar­gu­mente, e foarte greu să ai un sprijin sem­nificativ.

Una dintre problemele de fond pentru lupta anticorupţie ţine de fe­lul cum arată instituţiile, în general, în Ro­mâ­nia: ele sunt în marea lor ma­jo­ri­tate emi­na­mente clientelare. Un ce­tă­ţean care co­pia hârtii la xerox este nu­mit directorul cadastrului, un tip care era director de marketing acum este secretar de stat la Mediu. Aceşti oameni nu au nicio pro­blemă să adopte o atitudine ins­titu­ţio­nală, ei vor face ce li se spune. Dacă ai instituţii care sunt practic destructurate fundamental şi nu există ca structuri închegate şi cu un minim de proceduri şi de valori în spate, e foarte complicat să menţii un mecanism sănătos.

Ce s-a întâmplat din 2005 încoace a fost în mare parte datorită Bruxellesului şi Statelor Unite, deci anumitor centre de putere din Occident. Nu uitaţi că, în termeni geopolitici, jocurile de influenţă se schimbă, Europa trece prin schim­bări. Din punct de vedere economic, uitaţi-vă cum în România se schimbă structuri de influenţă: cine intră în ţară, ce investiţii se fac. În acelaşi timp, discursul antioccidental şi antieuropean creşte şi el va fi bine împins din spate, pentru că o clasă politică, care, iniţial a sprijinit aderarea României la UE, vă­zând partea plină a paharului - fon­du­rile europene, pe care în bună parte şi le-a gestionat şi alte elemente -, rea­li­zează ponoasele acestui lucru. Nu cred că Bruxellesul sau SUA îşi vor schimba atitudinea, dar rămâne de văzut în ce mă­sură acest tip de influenţă nu va scă­dea ca importanţă.

Grupaj realizat de RĂZVAN BRĂILEANU