Etichetă

Raţionamentul e banal: aşteptăm în toate cele un superlativ triumfător, să se dea adică lovitura mai întâi graţiei, căci triumful nu poate fi decât şocant şi anume apocaliptic – un pulverizator. Mai toate redacţiile îţi bat apoi în timpane a KO. Doar ce e pugilist de breaking devine news, planeta toată ia aspectul unei ţâţâne deschiorate maniacal, restul stând mai leguminos sub adrenalina indusă. Din toate conjuncturile se preferă embolia seamănului şi sarcastica spitalizare a preopinenţilor, coma e aperitivă, „tu“ – o entorsă, „voi“ – o chisăliţă, individul nemaimişcând, în fotoliul amorf numit public, decât de la narcoze supreme în sus. Piaţa mai sedativă a muşeţelului ar recomanda un reviriment, în loc de reţetarul gros de ilegitimitate isterică în contrafacerea şi contrabanda notorietăţii, pe fundalul tocmai sleit al unei lumi irezumabile totuşi.

Modelul acesta a subîntins şi atentatul de la Oslo. Dar când mai globalul Gigi incizează scoarţa a ceva viu, tot anonim ar trebui să rămână, mai ales când ne iese înarmat în faţă şi ne solicită letal contrariul: o celebritate în plus. Nici să nu-i mai pomenim numele, deocamdată. Un planor fără cutie neagră, cum să-i spunem? Geigik cu pricina n-a putut fi descuiat la intenţii decât celebrând funerar vidul lui locvace: asta l-a retrogradat brusc pe Dilthey la munca de jos, în cele mai pline dintre minele posibile ale lui Leibniz. Păstrându-ne totuşi firea, cine face aşa ceva fie şi indirect trebuie oricum şi dispreţuit. Restul, să admitem cu toţii, e analiză. Dar analiză să şi rămână, nu anticipare concomitent grăbită a unui contondent cam similar. S-a dat din nou startul la rezumările cele mai impure, ca în plictisul profesionalizat care scrie în avans necrologuri? De astă dată a unor modele şi a unor antimodele de civilizaţie, dacă nu cumva a tot ce mişcă. Înotând în atâta generozitate toridă de comentarii, să ne întrebăm însă dacă măcar victimele au avut răgazul optim să se răcească. Au fost adjudecate coral în recifuri care stochează cele mai mari contradicţii cu putinţă. Vizionari miraculaţi să fi fost, abia dacă ar fi concurat ampla agendă tropăită militant în care au decedat nu doar prima, ci şi a doua oară. Anonimatul le-a pregătit în moarte – acolo unde e prezentă şi moartea noastră – un catafalc de manevră.

Căci ce am primit în loc? Predomină un clasor de etichete. De la una dezlipită de d-l Cornea de pe soclul unui Brătianu şi până la alta acuzată foarte plural în primplanuri de d-l Aligică. Ce e o etichetă inaptă? Un dispozitiv care fagocitează realul cu pretenţia nedovedită de numitor. Prea ades, viaţa etichetelor bate conţinutul. E un fel de peşte mic care îl înghite pe cel mare, care îl înghite pe cel mai mare cu putinţă, care înghite la rândul lui orice oceanografie, ca să se fixeze granitic şi vitrinier. Cât de semit a mai rămas fiind adamic, faptul de a pune din capul locului numele potrivite e cardinal, dar nu poate face singur toată treaba. Ţinută în mână, busola nu e mai mult decât o invitaţie de explorator. Într-o conjunctură atât de însângerată, totul e să nu-i permitem lui Geigik să detoneze întregul tabel al lui Mendeleev în chimiile ceva mai subtile ale lumii ca ansamblu. Să nu prindă aşadar alura unui instantaneu şi encicloped expert miriapod: anume nu să se întruchipeze a pur doctrinar şi dur practician politic, nici a mântuitor cu altă soluţie finală, nici a preot secret şi subtil al vreunei noi ordini, nici a te miri ce alt chintesent. Nu e.

Vedem, e fără precedent şi fără respiro, cum câte cineva ne vrea răul, ne vrea într-un loc ori într-un fel, ba chiar mai grav, ne vrea şi binele, şi am văzut destul cam cât costă asta, ca să reţinem o uncie de învăţăminte. Dar ca să nu devină, cu concursul ecourilor care pur şi simplu îi fac jocul următorului, se cuvine să ne abţinem de la a-i retorca, acolo unde acum se află, că nu ar fi el doctrinarul, politicianul, sacrul sau numai religiosul, pentru că sunt alţii, noi, cu intuşabila noastră neprihană etc. E ceva foarte greşit, dacă nu mă înşel, aici. Diferenţa dintre respectivul şi alţii nu poate fi că aceştia din urmă n-ar folosi arme, eventual pentru că ar mitralia adverbial mai pugnace. Când el nu oferă preaviz, e neavenit să-l vedem telescopat a epocă şi să-i acordăm tardivele somaţii.

Discuţia a fost aşadar cosmopolită, însă orizontul ei nu e cu mult diferit de mai flasca Vlaşcă obştească. A fost şi cosmopolitizată. Muniţia şi omoară, dar şi încarcă alte baterii, când nu se ştie cine dă şi cine primeşte eticheta. Multiculturalismul, de pildă, poate să moară prin sinucidere, printr-o stranie donaţie de organe, de turbare norvegiană sau de moarte bună, însă problemele din care şi el a apărut ca soluţie de parcurs nu sunt atât de tranzitorii. La nimic altceva nu ne putem referi mai prob. Pentru a le degaja sensul, nu se face kenoză nici cu mitraliera, nici prin dictat: nicio formă slută de apodictic nu e, aici, sortabilă.

Dincolo de moment, expertiză şi interese mobilizabile, trebuie rămas puţin pe loc dincoace. Mai gravă e însă egolatria: peisajul e suprasaturat de procese cu magnitudini copleşitoare, dar publicul se zbate să priceapă numai dacă o etichetă personalizată a fost sau nu pusă, dacă e sau nu e cât de cât corectă. Cine suportă însă cele mai teribile, subite şi contradictorii etichetări, dacă nu religiile însele? The Map is Not Territory, în istoria religiilor am aflat-o mai întâi în America: despre asta, însă, altă dată.

Profesioniştii n-au apucat, în calendarul transatlantic care ne serveşte, să amintească în ani buni acele fapte simple fără de care multiculturalismul nu e lizibil decât în manipulativul etichetei. Imperiile prăbuşite sau prăbuşibile, de pildă. De ce să ni se ofere din prăjitură numai blatul? Ereditatea asta e foarte încărcată, şi anume prost, fiind oricum mai recesivă decât o întâmpină formele noastre de predictibilitate, speranţă şi iluzie – adică de cost. Se pot umple toate paginile din 22 până la sfârşitul anului numai cu amănunte sinistre despre ce a însemnat Imperiul Britanic în India (Jai Hind! a împlinit 65 de ani), dar şi cu ce a învăţat Albionul admirându-l pe Gandhi. Rareori putem fi martorii unor macroprocese istorice cu cap şi coadă la nivelul unei singure, necesar mărunte vieţi. Dar dacă nu surprindem din maree decât refluxul, tocmai luna, complicea, ar fi vinovata? Dacă între interesul oricum impur pentru varietăţi de triumf şi deşertificarea discernământului nu e mai nimic, asta înseamnă şi că o cultură nu foloseşte la nimic altceva, prin urmare e corect suspectabilă de inutilitate publică. Într-o astfel de fundătură o declamă doar discursul înmuiat în logici suprematiste, în triumfalismele unei literaturi privat automotivaţionale şi eşuate în predici politice fără adresă. Dacă de ce ţi-e frică nu scapi, nu la scăpare, serial şi încolonard, ar trebui umblat, ci – mai punctual şi robust – la frică. Întremează.

Altceva, despre alte forme de etichetă. D-l Dan Tapalagă, un jurnalist atât de profesionist şi un combatant de ispravă, a descris Generaţia fără însuşiri. Dacă acesta e un diagnostic valid, e bine, aşadar stăm prost. Dacă e numai o etichetă, e mai puţin bine, şi stăm şi mai prost. Dacă e o obligaţie de autoetichetare, să mi se îngăduie să nu mă lipesc: sunt forme mai temeinice de fairness. Dacă e însă o etichetă care parafrazează Omul fără însuşiri al lui Musil, contrariul oricărei etichetări, e rău, căci nici nu mai ştim la ce umblăm. Nimic mai incompatibil ca pasarela pripită între acele Eigenschaften lipsă – să luăm aminte: derivate din teologia apofatică iudeo-creştină a lui Meister Eckhardt: ane / ohne e un kenotic „fără“ – şi lipsa curentă de însuşire. La Musil, Ulrich defineşte şi consacră hărţi mai lichide ale posibilului meritoriu care îl transformă aparent într-un ins lipsit de însuşiri, dar plin de toate calităţile. În el se şi încheie Kakania, acel imperiu necesar multicultural, recent, apropiat nouă. Defineşte Europa.

Mai mult, definitoriu Europei, poate fi urmărit oricum şi în afara sprijinului criticilor literari. Dorim să ne jucăm între încolonaţi binari de-a „cultura occidentală“? Musil ne făcuse singur treaba: nimic din vulnerabilul nuanţei nu fusese sacrificat pe vreun altar de sezon. Să nu-l dăm pe nimic, începând cu nimicurile care l-ar confisca electoral (inclusiv, cum s-a întâmplat în Kakania, cu criminalul Moosbrugger). Îmbarcându-l unde nu circulă, nu ştim decât ce face ades politicul cu intelectualii: să-l mai dispreţuim o dată.

Serviţi aşadar, ar trebui spus, ce spune eticheta, dacă e aptă. E despre produs. Nu o rumegaţi infantil în locul lui. E toxică. Sărăceşte rapid lumea, şi într-o lume sărăcăcioasă oricine e pauper. Aşa au şi scăpătat lumile din care provenisem. La ele mai avem doar priza nihilistă de a ne îngădui să credem că nici n-au existat vreodată. În afară de Geigik, de cortegiul alb-negru cu infami şi ipocriţi „ba tu!“, ceilalţi toţi pot cauteriza măcar ipoteza unui sfârşit comun în forma acestui sarabandlâc galopant şi isterizat de arătătoare înfipte doctrinar în ochi. Şi în cel stâng, şi în cel drept.

E. Ciurtin e „Publications Officer“ al European Association for the Study of Religions (www.easr.eu) şi secretarul Consiliului ştiinţific al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română). //