Eroare vs intransigenta.Mitropolitul Nicolae Corneanu si sensul ecumenismului in ortodoxie

Obisnuiti cu pluralitatea confesiunilor cres­tine, pierdem din vedere ca aceasta di­versitate este sensul unui esec tem­po­rar al crestinilor de a ramane impreuna, efec­tul unor disensiuni teologice si nu mai putin spatiul unei tensiuni latente. Secolul din care tocmai am iesit a fost marcat, mai ales in a doua sa parte, de redes­co­pe­rirea fraternitatii crestine: un fenomen paradoxal, cu atat mai mult cu cat a co­exis­tat cu cele doua razboaie si cu cele doua totalitarisme. Bisericile au hotarat sa rupa crusta neincrederii si a polemicii, pen­tru a se recunoaste si a se reintalni in uni­citatea lui Hristos. Drumul pe care au pornit a beneficiat, la inceputurile sale, de con­tributia unor personalitati carismatice, care credeau fara rezerve ca unitatea poa­te si trebuie implinita in istorie, desi toc­mai istoria separatiei, cu sedimentele sale, le statea impotriva. Deocamdata, pei­­sajul cautarii unitatii se compune din in­­talniri teologice pe temele asupra carora se poate ajunge la un acord, din eve­ni­men­te care ii implica, in sens larg, pe mem­­brii Bisericilor, cum sunt adunarile ecu­menice, din cooperari sociale si vizite re­ciproce. Pentru entuziasti, pentru cei care si-au pus sperantele in miscarea ecu­­menica, ceea ce s-a petrecut in ju­ma­ta­te de secol este prea putin si da semne de oboseala. Pentru realisti insa, pare pes­te asteptari, daca ne gandim la cat este de dificil sa dai la o parte piatra de pe mormantul trecutului pentru a renaste.

Mitropolitul Nicolae Corneanu cu­noas­te, fara indoiala, acest fundal pe care avea sa se proiecteze gestul sau din 25 mai 2008, din timpul unei liturghii greco-ca­tolice. Un gest care i-a surprins pe multi, care a trezit unele entuziasme, dar a si reactivat, inoportun, curente de opinie ra­dicale, cu justificari istorice dintre cele mai diverse. Faptul de a intra in co­mu­niu­ne cu fratii separati are o cu totul alta an­ver­gura spirituala decat celelalte gesturi ale sale, in urma carora a primit apre­cie­rea societatii civile din Romania: recu­noas­terea trecutului sau de dinainte de 1989 si retrocedarea fireasca a bisericilor greco-catolice din eparhia sa.

Prin gestul sau, Mitropolitul Banatului a creat necesitatea unei pronuntari oficia­le a Bisericii Ortodoxe Romane, nu atat in sensul comun al "oficialului", cat in sen­sul colegialitatii sau al sinodalitatii speci­fi­ce ecleziologiei ortodoxe. Diferenta de ati­tu­dine a Inalt Preasfintitului Nicolae a de­ve­nit o problema de ecleziologie, cu miza in primul rand in planul relatiilor dintre Bi­se­ricile Ortodoxe si apoi in cel al ra­por­tu­ri­lor ortodoxiei cu Biserica Romano-Ca­to­li­ca. Este motivul pentru care al doilea co­municat al Patriarhiei Romane ofera o sin­teza a viziunii ecleziologice ortodoxe in dialogul ecumenic. In esenta, pentru orto­docsi, comuniunea euharistica este pe­ce­tea unitatii de credinta, telul cautarii unita­tii, si nu o treapta sau un instrument de rea­lizare a unitatii. A fi pe deplin impreuna, in Euharistie, si a ramane totusi despartit re­pre­zinta o incongruenta pe care Bisericile Ortodoxe o resping.

Insa aceasta viziune nu justifica ve­he­men­ta unor pozitii care au agitat spiritele si au adus la lumina vigilente neindura­toa­re si neimpacate cu traseul deja inde­lun­gat al Bisericii Ortodoxe Romane, inain­te si dupa 1989. O buna parte dintre opiniile ra­dicale se bazeaza, de fapt, pe neincre­de­rea in dialogul ecumenic si pe lipsa unei dorinte veritabile de intalnire cu ce­la­lalt. Toate Bisericile si comunitatile cres­ti­ne traditionale se confrunta cu aceste opi­nii. Insa ele probeaza, la diferite niveluri, fap­tul ca, pentru a-si realiza scopul, cau­ta­rea unitatii are nevoie de o receptare au­ten­tica in fiecare Biserica. Altminteri, va ramane o avangarda suspendata. Exista, pe de alta parte, si o tensiune latenta, spe­ci­fica de aceasta data lumii ortodoxe, in­­tre teologii dialogului si monahii care pre­lun­gesc, prin vigilenta lor, misiunea pe care si-au dobandit-o in Bizant. Toate aces­tea explica atat prudenta repre­zen­tan­tilor Bisericilor in probleme ecumeni­ce, cat si reactiile ultragiate ale unora din­tre membrii lor.

As mai adauga doua observatii. Pri­ma: din moment ce avem de-a face cu un gest emotional, care ar putea insa deveni o problema ecumenica, ar fi oportun sa fie tratat la altitudinea sa ecleziologica, si nu cu instrumentele contextului roma­nesc, mai degraba istorice si polemice. Fap­tul ca dialogul ecumenic are loc si este recunoscut de Bisericile care parti­ci­pa la el ar presupune mai degraba, in dis­cutarea unor gesturi ca acela al Mi­tro­po­litului Corneanu, argumente care sa tina seama de existenta sa, si nu argu­mente de dinaintea oricarui dialog. Ceea ce vreau sa spun este ca gestul Mitro­poli­tu­lui aduce, fara sa vrea, Sfantul Sinod si comunitatea ortodocsilor in fata con­stiin­tei de sine: este participarea la cautarea uni­tatii asumata sau nu? Pentru ca par­ti­ci­parea la cautarea unitatii este si o re­cu­noas­tere implicita a posibilitatii comu­niunii, chiar daca in viitor, ca implinire a uni­tatii. De aceea, un astfel de gest soli­cita, cred, in mai mare masura intelep­ciu­nea si discernamantul decat dreptatea dis­ciplinara, oricat de legitima ar fi ea.

A doua observatie: orice decizie a Sino­dului va avea de intampinat situatia din teren. De regula, regiunea din care vine Mitropolitul Corneanu este cunos­cu­ta pentru pluralitatea si coexistenta, fara tensiuni majore, a confesiunilor. In plus, exista si atitudinea celor care, orto­docsi fiind, cred mai degraba in unicitatea lui Hristos decat in partialitatile "lumesti" ale mostenirii sale, a celor care raman in­­tr-o confesiune fara a participa la con­flic­tul teologic latent cu o alta; mai mult, par­ti­cipa si la o slujba, si la alta, fara a avea constiinta unei tradari: o situatie foarte com­plexa, care nu arata deloc asema­na­tor cu peisajul omogen si canonic al evla­viei radicalizate. Desigur, intransigentii vor putea raspunde ca Biserica vine in in­­tam­pinarea aspiratiilor oamenilor, dar nu se conduce dupa duhul vremii. Numai ca tre­buie sa fie la fel de radicali si de prompti si in alte privinte, mult mai usor de discutat public decat cele eclezio­lo­gi­ce, pentru a fi intelesi in acestea din ur­­ma. Pana atunci, s-ar dovedi mai eficace echi­librul dintre dreptate si compasiune.