De același autor
Niciunde nu se vede mai limpede că adevărata opoziţie, blocajul şi stagnarea vin din grupurile de interese transpartinice, din mafia cu braţe lungi şi degete butucănoase mângâind buzunarele parlamentarilor, ca la Legea educaţiei. Soarta ei mi se pare pecetluită şi asta nu din cauza procedurii - asumare sau vot în Senat - şi a ipocriziei cu istoria şi geografia în maghiară, ci din cauza refuzului clanurilor de a ceda fie şi un singur privilegiu din ceea ce au cucerit timp de 20 de ani. Indiferent cum va fi adoptată în final, legea nu are nici cea mai mică şansă să producă vreo reformă. Dacă guvernul îşi asumă răspunderea, actuala opoziţie ameninţă că va modifica legea atunci când va veni la putere. Dacă trece în varianta Senatului, se ajunge tot acolo, pentru că amendamentele Comisiei consfinţesc statu-quo-ul clientelar, fabricile de diplome, impostura şi politizarea, în special în universitar.
Aşadar, o temă pe marginea căreia am auzit până la saturaţie fraze sforăitoare şi bocete ipocrite, care ar fi trebuit să transceandă interese de partid sau lupta putere-opoziţie, pentru că vorbim, nu-i aşa?, „de viitorul copiilor noştri“, nu reuşeşte să depăşească nivelul de tarabă, unde se negociază incompatibilităţi contra cumul de norme. Se dovedeşte, a câta oară?, că în România consensul pe principii, priorităţi naţionale sau interes public, lucruri care umflă demagogic guşile politicienilor, nu au valoare nici măcar atunci când poartă semnătura marilor oameni de stat şi sindicat, cum s-a întâmplat cu Pactul pe Educaţie.
Incredibila poveste a Legii educaţiei, marca Miclea-Funeriu, s-a sfârşit într-o baie demagogică. Etern rectoriţa Andronescu, vârf de lance al mediocraţiei de gaşcă, şi-a impus punctul de vedere, susţinută, după cum era de aşteptat, de colegii săi din multinaţionala parlamentari-profesori & rude şi prieteni de afaceri de toate culorile politice. Dezbaterea se cantonează strategic în zona naţionalismelor inflamate (predarea istoriei şi geografiei în maghiară va duce la revizuirea frontierelor, adică la cedarea Ardealului!), problemele de fond, cele care ajung direct în mlaştina urât mirositoare a intereselor universitare, sunt inabil ocolite. Semnificativ este că nici măcar PDL nu se omoară să demonstreze, cu articolele în mână, şi nu cu aceleaşi cuvinte care dau frumos din coadă, care sunt modificările aduse legii de Comisia de învăţământ din Senat, încercând astfel să convingă opinia publică de buna lor credinţă şi de motivele reale ale asumării. Tăcerea cosmică a democrat-liberalilor arată că Mihail Hărdău nu este singurul care nu are legea la inimă şi la portofel.
Aş fi foarte curioasă să aud din gura PSD şi PNL, iniţiatorii principalelor amendamente, răspunsuri la câteva întrebări.
1) De ce au scos interdicţia ca directorii din preuniversitar să fie membri de partid, iar rectorii să ocupe funcţii de conducere în partide, din moment ce vociferează permanent împotriva politizării?
2) De ce au prevăzut că doar profesorii universitari pot fi conducători de doctorat, când clamează că tinerii nu pătrund în sistem?
3) De ce au prelungit până la 70 de ani vârsta de pensionare a profesorilor universitari (titularizarea poate fi prelungită şi după această vârstă), ei fiind cei care deplâng soarta tristă a tinerilor universitari?
4) De ce au desfiinţat comisia de selecţie a rectorilor (în care puteau intra şi personalităţi din lumea academică din afara universităţilor), lăsând alegerea acestora tot la latitudinea Senatului?
5) De ce au eliminat votul secret la alegerea rectorilor?
6) De ce au anulat procedura de abilitare a celor care acced în funcţii de conducere, de profesor universitar sau de conducător de doctorat?
7) De ce au eliminat cumulul de norme pentru profesorii care predau în privat şi la stat?
8) De ce rectorii şi profesorii universitari pot ocupa simultan funcţii de demnitate publică?
9) De ce au edulcorat prevederea antinepotism, lăsând interdicţia de a „funcţiona a unor soţi, afini şi rude până la gradul III, dacă unul dintre ei îndeplineşte funcţie de conducere sau evaluare“ doar la nivel de universitate, şi nu şi de facultate?
10) De ce cred că doar viitorii plagiatori trebuie eliminaţi din sistem, dar nu şi foştii?
Iată zece întrebări (ar mai fi multe altele) vizând strict universitarul, la care cred că s-ar cuveni răspunsuri cu argumentaţie. Poate PNL şi PSD au dreptate să modifice astfel legea guvernului, dar atunci ar trebui să explice public şi concret. Să arate că amendamentele nu-i vizează direct pe cei 40% parlamentari-cadre universitare, să demonstreze că nu au legătură nici cu doamna Andronescu sau domnul Marga, nici cu veniturile lui Năstase sau Hărdău şi nici cu presiunile venite dinspre „Spiru Haret“ sau Universitatea din Oradea. Indiferent însă de explicaţii, un lucru rămâne cert: asumare sau nu, constituţională sau nu, Legea educaţiei are puţine şanse să „făurească un viitor luminos pentru copiii României în contextul globalizării“, cum spunea patetic un domn senator, privind pierdut în adâncurile camerei de luat vederi. Unul care, ca mulţi alţi colegi perfect dezinteresaţi în chestiune, câştigă lunar 170 de milioane de lei vechi de la trei facultăţi private şi una de stat. //
Taguri:
Ministerul Educatiei, Funeriu, clanuri universitare, Pactul pe Educatie, Legea educatiei.
