De același autor
In timp ce, la sfarsitul lunii septembrie, în urma alegerilor parlamentare din Germania, Joschka Fischer declara: “capitolul rosu-verde scris de generatia mea a ajuns în mod irevocabil la sfarsit”, o luna mai tarziu, de data aceasta în Franta, liderul UMP, Nicolas Sarkozy, în cadrul primei conventii ecologiste a partidului pe care îl conduce, îsi propunea sa integreze ecologia în proiectul politic al formatiunii sale. Dar, daca fostul ministru de Externe german se pregateste sa predea stafeta unei noi generatii de “verzi” (“Tinerii trebuie sa scrie un nou capitol”, afirma el), în cazul francezului se marcheaza o ruptura în traditia dreptei, prin asumarea deschisa a problematicii mediului ca o prioritate politica. Se naste însa întrebarea fundamentala: mesajul politic ecologist va ramane atasat (cu consecintele de rigoare) optiunilor ideologice fundamentale sau îsi va cauta un drum propriu de afirmare?
O confiscare din partea stangii si o indiferenta a dreptei
Spre deosebire de stanga, care a pus stapanire pe problematica mediului, în ultimul deceniu dreapta nu a reusit (dar nici nu a prea încercat).
Stanga a reactionat rapid si divers. A dezvoltat tendinte ecologiste care, în alianta cu segmente ale societatii civile (grupari antinucleare, pacifiste, feministe s.a.), s-au autonomizat treptat, generand partidele verzi, plasate în zona stanga a spectrului politic. Nu a lipsit nici instrumentalizarea ecologiei în favoarea luptelor sociale si a sperantelor (himerice!) ale revolutiei (mondiale!), lasand în umbra preocuparea rezolvarii specifice a crizei naturale. Catastrofismul ecologic a devenit astfel uneori o arma politica folosita nu atat pentru a trezi constiintele si a influenta comportamentele individuale pro natura, ci, mai degraba, spre a incita la revolta, a impulsiona miscari contestatare pentru care preocuparea ecologica se afla pe ultimul loc. Revoltele anului 1968 au “livrat” si miscarii ecologiste lideri credibili si carismatici precum Daniel Cohn-Bendit si Joschka Fisher, care au reusit sa traduca idealuri ecologiste în termenii ideilor si actiunilor politice concrete. Astfel, partidele verzi din Europa vestica (în special Les Verts francezi, Grünenii germani, dar si verzii austrieci, belgieni s.a.) au cunoscut experienta guvernarii, si-au adaptat în consecinta programele revendicative si au reusit sa se impuna ca un curent politic reprezentativ la nivelul Parlamentului European.
Totusi, succesul astfel afirmat a ramas unul limitat, fiind apanajul aliantelor cu partidele de stanga si asocierii exigentelor ecologice cu revendicarile sociale (spectrul rosu-verde).
Intr-adevar, dreapta politica a ramas în acest timp relativ imuna la sfidarile mediului. Asa cum remarca un analist, impasul dintre ea si ecologie a fost initial unul major si aceasta dintr-o incompatibilitate prost înteleasa. Dreapta semnifica statul, amenajarea teritoriului si echipamentele publice, nuclearul si caile de comunicatie, piata, industria sau comertul, fata de care protectia mediului presupunea restrictii si limitari aproape imposibil de acceptat. Plasati în aceasta ecuatie dificila, ecologistii de dreapta au încercat sa depaseasca situatia prin afirmarea unei anumite neutralitati si specificitati ale ecologismului. Repede marginalizati însa, ei au trebuit sa se resemneze sau sa se refugieze spre tendinte cvasiextremiste (precum FN în Franta). Altii au preferat experienta unui curent liberal (libertar) în domeniu, dar fara mare succes.
Vremea schimbarilor
Ce se întampla însa astazi cu ecologia celor doua orientari politice fundamentale? In privinta stangii, se pare ca a venit iarasi vremea schimbarii, în contextul ofensivei valorilor individualiste si antiautoritare si al declinului ideologiilor. “Marea diferenta dintre generatia noastra si cea a anului ’68 - declara un student berlinez în presa germana - este aceea ca noi nu simtim nici un fel de chemare revolutionara. Simtim o afinitate cu sistemul economic si mai putin o nevoie de a demonstra împotriva lui.” Criza sociala o devanseaza din nou pe cea ecologica; problemele globale, precum cea a mediului, ii intereseaza din ce în ce mai putin pe tineri, preocupati mai ales de integrarea sociala, de gasirea unui loc de munca si concentrati mai degraba pe probleme marunte, decat asupra ideilor mari.
In aceasta situatie, dimensiunea ecologica trebuie sa-si gaseasca locul în sanul marii schimbari a optiunii de stanga. La randul sau, dreapta se confrunta cu marea sansa a înscrierii ecologiei în proiectul ei politic.
Tonul pare a fi dat de Conventia UMP (Franta) consacrata ecologiei, din 19 octombrie 2005, care si-a propus în mod deschis integrarea optiunii verzi în strategia formatiunii conservatoare.
Înconjurat de fostii ministrii ai Mediului din guvernarile de dreapta si de Nicolas Hulot, sfetnicul pe problema al presedintelui Jacques Chirac, Nicolas Sarkozy si-a elaborat un “proiect verde” prin care promite sa angajeze, în 5 ani, actiunile necesare pentru ca toate problemele ecologice ale Frantei sa fie rezolvate, de aici într-o generatie, cu o singura exceptie: schimbarile climatice, pentru care vor trebui sa treaca doua generatii. Viitorul noului mariaj dintre dreapta si ecologie ramane însa incert. Marea împacare cu natura este înca un proiect incipient.
Nevoia unui drum propriu
Importanta si originalitatea crizei ecologice ca element cheie al reflectiei si actiunii politico-sociale în secolul XXI necesita un tratament autonom, în sensul desprinderii sale de ideologicul traditional si configurarii unui statut propriu. Este un vechi deziderat, care ne aminteste de dilema initiala: “Ni droite, ni gauche” ori “mi-droite, mi-gauche”, abandonata ulterior, dar care revine în actualitate. Desigur, dupa experienta de stanga de pana acum si avand în vedere promisiunile dreptei, se pare ca ni se ofera tot o perspectiva a confiscarii ecologiei de ideologiile traditionale. Se pune însa întrebarea: nu se poate opta pentru o cale proprie?
Intr-adevar, nu se poate concepe un proiect ecologist pur, în deplinatatea semnificatiilor termenilor, cu o ideologie axata exclusiv pe legile naturii si remediile aferente, în afara notiunilor fundamentale ale politicului.
