Ecocrestinismul sau spre o ecologie morala

In 1967, revista Science publica arti­co­lul lui Lynn White, The Historical Roots of Our Ecological Crisis, in care se reprosa iudeocrestinismului faptul de a fi "divinizat" omul si eliminat lumea pa­ga­na, initiind astfel criza ecologica, iar eco­logistul radical A. Leopold sustinea ca se impune abandonarea acestei traditii, care vedea natura ca pe un bun ce ne apar­­­tine si nu ca pe o comunitate la care apartinem. Ca o reactie la o atare pozitie, Biserica Crestina, indeosebi cea Catolica si-a construit treptat o pozitie proprie in pri­vinta crizei environmentale, ajungand pana la a organiza congrese interna­tio­na­le pe aceasta tema, asa cum s-a intam­plat recent la Zaragoza, in cadrul Ex­po­zi­tiei Mondiale a Apei. Papi, precum Ioan Paul al II-lea sau Benedict al XVI-lea, au exprimat pozitii oficiale si au facut gesturi directe in favoarea unei intelegeri cres­ti­ne adecvate a raportului omenirii cu me­diul, ultimul afirmand recent, cu ocazia Zi­le­lor Mondiale ale Tineretului din Austra­lia, nevoia unei "ecologii morale".

Doctrina sociala a Bisericii Catolice pro­clama ca atat omul, cat si natura re­pre­zin­ta fructul creatiei lui Dumnezeu, ca aces­tea nu constituie realitati oarbe, fara esenta si fara logos, ci sunt dotate cu au­to­nomie proprie, pe care omul, fiinta li­be­ra si autoconstienta, trebuie sa o des­co­pere si sa o respecte. Numai in masura in care stie si intelege sa se ingrijeasca de sine insusi ca fiinta psihosomatica si so­ciala, omul poate sa o faca si fata de fiin­ta naturii, in privinta careia trebuie sa se manifeste precum un custode grijuliu pen­tru a o gestiona in acord cu esenta si teologia ei. In sfarsit, destinul omului este Dum­nezeu, iar cel al naturii, de a fi casa omu­lui, una in care el este stapan, dar nu ex­ploatator si despot, o casa care ser­ves­te in chip umil omenirea, dar care, din cau­za diferentei ontologice care exista in­­tre ea si acesta, nu-i poate acorda sal­va­rea si viata.

Dintr-o asemenea perspectiva ge­ne­ra­la, conceptia crestino-catolica dezvolta un dialog critic cu celelalte discursuri envi­ron­mentale dominante, incercand sa de­mon­streze ca imperativul ecologic nu este o simpla urgenta de mediu natural, ci, mai ales, o emergenta antropologica si o problema etica a comportamentului uman - individual si colectiv - a carei re­zol­vare se gaseste intr-o veritabila antro­po­logie metafizica si teologica.

Aceasta tinde sa arate ca omul, spirit in­­carnat (adica fiinta psihosomatica) nu este pe deplin autonom, nu poseda lu­mea din puterea proprie, ci exista precum cineva caruia fiinta i-a fost daruita si care este implantant intr-o lume pe care nu el a creat-o si care nu se explica prin sine in­­sasi. Altfel spus, omul nu este stapanul sau absolut si nici al naturii, dupa cum nici aceasta nu este o fiinta absoluta pe care el ar trebui sa o adore si in care sa se afunde si sa se dilueze pentru a fi el in­­susi, pentru ca natura este masura omului.

Respingand pacatele de acest gen ale mo­dernitatii si naturalismului, ecocatolicis­mul considera ca ecologia, in loc sa se con­centreze direct si imediat asupra na­tu­rii, se cuvine sa-si intoarca fata spre exis­ten­ta omului, intrebandu-se, de exemplu, cine este acesta, in ce consta esenta sa ori in ce legatura se afla cu natura in­­con­ju­ratoare. Ca atare, ecologia umana pre­ce­de ecologia environmentala si numai in sub­sidiar se impune abordarea aspec­te­lor privind conditia naturii, raporturilor aces­­teia cu omul ori comportamentului aces­­tuia in acest context. Astfel punandu-se problema, ceea ce este in joc nu e atat o ecologie fizica, preocupata de gestiu­nea habitatelor diferitelor fiinte vii, ci, mai de­graba, una umana, capabila sa desco­pe­re si sa releve ca natura psihosomatica a omului este un dar primit, a carui struc­tura ontologica, fizica si intelectuala nu poate fi alterata in virtutea unei libertati con­siderate, in mod fals, absoluta.

Ar fi vorba de o ecologie umana in stare sa recunoasca faptul ca omul, chiar daca superior calitativ naturii, nu trebuie sa se implanteze in aceasta ca un despot dominator si arbitrar, pentru ca si ea isi are propriul ei eidos intern, propria sa teo­lo­gie, dupa cum nici el nu este tinut sa se lase in voia naturii, asa cum, in mod gre­sit, considera curentul new age. Dim­po­tri­va, omul, constient de superioritatea sa ontologica in raport cu natura si de lega­tura cu aceasta prin esenta sa, trebuie sa fie ecologic cu sine insusi, cu propria-i fiin­ta, sa inteleaga natura ca un dar, sa-i res­pecte propriul adevar, sa o elibereze de poluarea pe care i-o cauzeaza si sa-i respecte exigentele specifice si finalitatile intrinseci.

Este de domeniul evidentei ca, prin ase­menea idei, doctrina Bisericii Catolice se distanteaza nu numai de viziunea mo­der­nitatii, care proclama superioritatea ab­soluta a spiritului uman cu privire la sine insusi si la lumea inconjuratoare, dar si de cea a postmodernitatii, care pretinde sa indumnezeiasca natura.