Echinoxistii

Vor fi, in curand, 35 de ani de la aparitia primului numar al revistei clujene Echinox, "revista studenteasca de cultura". Echinox inseamna insa considerabil mai mult decat numele unei publicatii glorioase. Cand vor fi abandonate acele vreo patru-cinci teme de raport a caror insistenta mentinere in centrul atentiei publice pare sa fie in primul rand opera unor spin doctors, a unor activi profesionisti ai deturnarii profitabile, iar domeniile, directiile si perspectivele de cercetare cultural-istorica vor fi determinate de importanta lor reala, nu de conjuncturi si oportunisme, se va fixa probabil definitiv ceea ce astazi poate sa para doar o ipoteza hazardat festiva: rolul constant de institutie culturala alternativa pe care l-au avut aceasta revista si cercul format in jurul sau in viata intelectuala din Romania, de la infiintare si pana in 1990, anul unu al disparitiei monopolului de partid si de stat.

In mod curent, si nu neaparat cu intentii minimalizatoare, revista Echinox este vazuta ca o publicatie ce a reusit sa polarizeze aptitudini si sa stimuleze inzestrari de ordin precumpanitor literar. E adevarat, dar este un adevar partial. Chiar daca numarul scriitorilor ale caror inceputuri sunt legate de aceasta revista e deosebit de mare, Echinox-ul literar este doar partea cea mai vizibila a unui fenomen cu mult mai larg. Revista insasi nu a fost una pur literara, ci mai degraba una de idei si atitudini culturale. A conturat un spatiu de dezbatere deschisa si a creat un mod de comportament intelectual, fara a se infeuda unei doctrine si fara a se inchide in limitele unor identitati comunitariste, estetice, metodologice sau de alta natura. Era de altfel o publicatie trilingva, iar intre textele in romana, maghiara si germana exista o unitate de fond, nu se proceda la o simpla, birocratica juxtapunere de pagini scrise in limbi diferite.

Prin acest spatiu de formare se trecea, si s-a trecut, vreme de peste doua decenii, ca printr-o initiere si o ucenicie in lumea si rosturile culturii. Patronat cu sau fara imputerniciri administrative de cativa universitari pe-atunci tineri (Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic), unii dintre ei inca studenti la data aparitiei primului numar, dar si avandu-l ca mentor pe extraordinarul dascal care a fost Mircea Zaciu, Echinoxul a fost, probabil in primul rand, un loc privilegiat de gandire libera si de lucrare culturala temeinica. Nu o maniera de a scrie literatura s-a deprins aici, s-a deprins un stil de a fi in cultura. Multi dintre fostii "echinoxisti" au fost apoi integrati, absorbiti in institutiile culturale propriu-zise, si inainte, si dupa 1989, cu precadere in Transilvania, dar si in fostul Vechi Regat. O adunare a lor, dupa 35 de ani de la infiintarea revistei, ar capata cu siguranta caracterul unui neoficial congres cultural.

Credinta si zbuciumul

Cei dintai scriitori "echinoxisti" afirmati au fost cativa poeti, Ion Mircea, Adrian Popescu, Dinu Flamand, Horia Badescu. Debuturile lor editoriale, la inceputul anilor ‘70, au determinat de altfel crearea si impunerea in publicistica literara a termenului "echinoxist", initial cu simplu inteles de localizare, ulterior folosit din ce in ce mai mult ca un calificativ estetic.

Formule precum poet echinoxist, critic echinoxist, poezia echinoxista, critica echinoxista se afla in continuare in circulatie, chiar daca nu este deloc simplu sa se si precizeze in ce anume ar consta o identitate poetica ori una critica echinoxista. Despre o proza echinoxista, in schimb, se aminteste mai rar, daca nu chiar deloc, o explicatie la indemana fiind ca Echinox a fost mai curand o grupare poetica si critica si ca, de fapt, prozatori nu prea au iesit de-aici. In realitate, nici numarul si nici calitatea prozatorilor ale caror inceputuri sunt legate de cercul si revista Echinox nu sunt inferioare celor ale poetilor si criticilor (aici trebuie inclusi, desigur, si eseistii, istoricii literari, comparatistii), proportiile sunt aceleasi ca pentru toata literatura romana. Si este chiar descalificant profesional sa afirmi ca nu prea au existat prozatori la Echinox, cand de-acolo au pornit autori ca Eugen Uricaru, Alexandru Papilian, Ioan Radin, Alexandru Vlad, Ioan Grosan, pentru a cita doar cateva nume. Insa existenta unei proze echinoxiste intr-adevar nu poate fi "dovedita" critic, asa cum de fapt nu exista nici poezie si nici critica echinoxiste: fiindca altceva decat una sau mai multe formule literare a fost "echinoxismul".

Darwinisti literari de scoala noua reduc poezia echinoxista la primii poeti afirmati la Echinox, adaugand, eventual, alte cateva nume. Pun dupa aceea totul sub semnul neomodernismului si decreteaza ca este vorba de o specie inferioara, depasita pe scara evolutiei literare, asa cum sunt inferioare maimutele in raport cu omul. Evident, in aceasta viziune "omul" este reprezentat de literatul postmodernist, culmea progresului, se subintelege.

Scriitorii Echinox-ului sunt, in realitate, de toate felurile si toate orientarile, inclusiv postmodernisti (Ars Amatoria sau eseurile lui Ion Vartic, de exemplu, ar putea revendica, la vreun targ al vanitatilor, un respectabil statut de pionierat in materie de postmodernism), ii uneste altceva decat zadarnicia unei etichete estetice. Iar diferente mari au existat de la inceput si chiar intre cei dintai poeti "echinoxisti". Adrian Popescu, unul dintre ei, si-a intocmit relativ recent o antologie de autor, in noua serie a colectiei Hyperion de la Cartea Romaneasca*. Neingrijit redactata (titlurile volumelor din care s-a facut selectia figureaza la sumar, nu insa si in interiorul cartii, de pilda), avand un aspect grafic mai degraba meschin pentru o colectie de asemenea tinuta, antologia este insa un eveniment literar. Adrian Popescu este unul dintre putinii poeti religiosi, in intelesul profund, nu in cel ornamental si decorativ, din literatura romana, iar Ucenicul ascultator, unde sunt selectate poezii din zece volume aparute de-a lungul a trei decenii (1971-2002), ingaduie, de nu chiar o face obligatorie, situarea autorului intr-o noua perspectiva critica.

Un bun reper este postfata lui Dan Cristea, care pune lucrurile la punct cu decizie: "Celestul, purul, suavul, sacrul - sunt, de la inceput, atributele de capetenie ale poeziei lui Adrian Popescu si, daca unele cuvinte n-ar fi fost interzise in 1971, anul de debut in volum al poetului, probabil ca s-ar fi vorbit, inca de atunci, despre un lirism al fervorii si entuziasmului mistic, scris evident de un homo religiosus". Intamplarea, desigur, face ca precedenta antologie de autor a lui Adrian Popescu, O mila salbatica, sa fi aparut in urma cu exact 20 de ani, in 1983, iar postfata sa fi fost scrisa de mine. Remarcasem atunci, chiar in conditiile scrisului "pe dedesubt" impuse de interdictiile evocate de Dan Cristea, unicitatea poeziei lui Adrian Popescu. "Putini dintre poetii romani au vocatia sublimitatii si a extazului, putini sunt chiar si cei care doar au intrevazut, fulgurant si totusi revelator, paradisul. Care, pentru cei mai multi, nu este insa atat o zona interzisa, cat una aproape complet necunoscuta. Sau, poate inca mai adevarat, inexistenta. Adrian Popescu este unul dintre acesti putini: un poet al beatitudinii si deopotriva al beatificarii. Poezia lui se naste dintr-o bucurie a regasirii starii edenice si printr-o statornica, decisa instalare in universul ei privilegiat si izbavitor." Chiar fara sa fi desemnat religiozitatea ca spatiu al beatitudinii si beatificarii, n-as schimba nimic.

Asa cum nu s-a schimbat poezia lui Adrian Popescu de dupa 1990: cine isi construieste un univers poetic articulat si coerent nu-l modifica dupa cum bat vanturile timpului. As adauga insa ca religiozitatea poeziei lui Adrian Popescu este una discreta, neostentativa, a intensitatii, nu a supraexpunerii. Poet al comuniunii si al cuminecarii, Adrian Popescu este creatorul unui "pod" ce uneste si printr-o rafinata simbolistica geografica o mirabila Italie de o mirabila Transilvanie. Oarecum la antipod fata de reculeasa transfigurare existenta la Adrian Popescu, poezia lui Dinu Flamand este agitata de o neliniste nedefinita, de un zbucium pe care, in primele lui volume, scriitorul cauta sa-l disciplineze prin incriptari adesea laborioase. Magma supusa unui inghet voluntar, cu asperitati si violente expresive carora sugestiile livresti uneori foarte explicite le confera aspectul straniu al unei turmentari lucide sau al unei luciditati turmentate. Influenta livresca, Les chants de Maldoror, sau angoasa existentiala, mal d’horreur, fapt este ca, dupa inevitabila cenzura ce a urmat plecarii sale din Romania comunista, in chiar anul ce avea sa se incheie cu prabusirea regimului de dictatura, Dinu Flamand practica astazi o poezie distilata pana la a nu mai fi decat caligrafia nevrotica a unui spasm. E, poate, si o anumita apropiere de lirica lui Fernando Pessoa, din care Dinu Flamand a tradus masiv in romaneste, e, poate, si o rasucire in sine, epuizanta si epuizata, a zbuciumului de odinioara. Tags**, volumul al carui titlu trimite la delirul imagistic de graffitti de pe metrourile si zidurile pariziene, construieste un tragic univers al singuratatii si al indiferentei. E cartea unui print al scepticismului vital.

* Adrian Popescu - Ucenicul ascultator, cu o postfata de Dan Cristea, Editura Cartea Romaneasca, 2002.
** Dinu Flamand - Tags, Editura Dacia, colectia Poetii Echinoxului, f.a.