Dupa Kosovo:un bilant provizoriu

Proclamarea unilaterala a independentei Kosovo a devenit, in scurt timp, un reper in functie de care s-a modelat o intreaga identitate politica romaneasca. Transmisiile directe de la Pristina si Belgrad se suprapuneau peste dezbaterile aprinse din studiourile de televiziune. Sentimentul general era unul al urgentei. Era ca si cum batalia pentru unitatea Romaniei s-ar fi dus pe strazile din Belgrad sau Mitrovica.

In cele din urma, unanimitatea stranie din Parlamentul Romaniei nu facea decat sa transpara un acord mediatic. Inflamarea oratorica si acuzele politice au fost determinate, in mare masura, de o lectura legala profund eronata. Stabilirea unei relatii de echivalenta intre cazul kosovar si cel autohton este efectul unei interpretari juridice lipsite de orice argument rational. Ceea ce a contat a fost tendinta de a privi tara ca pe o cetate asediata, iar granitele ca pe niste avanposturi dincolo de care se afla inamicii natiunii. Minoritatii maghiare ii era dat sa joace, a cata oara?, rolul ingrat de dusman pervers al statului national, unitar si indivizibil.

Simbolic, cazul Kosovo a permis reactivarea instinctului nationalismului autarhic: tonul unora dintre interventii evoca, dincolo de orice dubiu, stilul si punerea in pagina din urma cu aproape zece ani, atunci cand sustinerea bombardarii Iugoslaviei trezea la viata un sentiment antioccidental. Si de aceasta data, vocea patriotica, in sensul autentic al acestui cuvant, a fost absenta. Moderatia a fost privita ca un viciu, iar fidelitatea fata de natiune a fost asimilata ratacirii tribale.

Daca se poate vorbi de un efect al secesiunii Kosovo in spatiul public romanesc, el poate fi localizabil in onorabilitatea acordata, suspect, nationalismului de extractie ceausista. Numele unor Corneliu Vadim Tudor si Adrian Paunescu sunt exemplare in aceasta ordine a revitalizarii unui discurs radical, in numele apararii fiintei nationale. In ochii multor actori mediatici, cele doua personalitati evocate par a se suprapune peste profilul ideal al expertului in patriotism, dupa cum, in alt registru, maestrul Ion Cristoiu pare sa fie depozitarul unui geniu local al intelepciunii politice. Mai mult decat un simplu accident, frecventa aparitiilor domnilor Vadim Tudor si Paunescu indica fragilitatea amnezica a democratiei autohtone. Recursul la memorie ramane, finalmente, un gest excentric. Calitatea de aparator al natiunii justifica punerea intre paranteze a unei cariere publice maculate, de dinainte si de dupa 1989.

Simptomatica este, in planul evolutiei spatiului public, solidaritatea aproape irationala cu statul sarb. Serbia si conducatorii ei apar, in aceasta naratiune pusa in scena de media romaneasca, ca o victima inocenta a rapacitatii americane. Bilantul sangeros al tentativei de epurare etnica, absenta oricarei deschideri in directia protectiei minoritatilor de pe propriul teritoriu, ratacirea fantasmatica in cautarea unei istorii inventate: toate acestea sunt, in cazul multora dintre comentatorii nostri, note de subsol fara relevanta.

Distanta dintre Romania si Serbia poate fi aproximata in maniera in care statul roman, cu toate ezitarile sale, a codificat constitutional pluralismul ca valoare fondatoare in anii de dupa 1989. Autodeterminarea devine un scenariu relevant legal doar in masura in care libertatea politica a comunitatii in cauza este negata de guvernul central. Secesiunea nu reprezinta o optiune intr-o democratie constitutionala, acolo unde fidelitatea fata de lege si egalitatea civica previn orice derapaje etniciste.

Formularea unor programe politice nu reprezinta o infractiune, iar libertatea de a promova, pasnic, un deziderat propriu nu poate fi negata, in nicio circumstanta. Cazul Consiliului National Secuiesc se cere redat acestui cadru definind o societate plurala: existenta limitelor revizuirii Constitutiei nu poate conduce la eliminarea din dezbaterea publica a unor teme privite ca legitime de un segment al societatii. Cu conditia ca solutiile imaginate sa fie compatibile cu ethosul democratiei insesi.

Lectura cazului Kosovo este, pana la un punct, o hartie de turnesol ce permite developarea sensibilitatilor politice autohtone. Miza autentica este situata nu in spatiul dreptului international public, ci in acela, mult mai delicat, al constructiei democratice. Ezitarile, inflamarile, exagerarile traduc precaritatea ordinii politice insesi. Organizarea democratiei este inseparabila, pe durata lunga, de reinventarea patriotismului insusi, patriotism cuprinzand in tesatura sa increderea luminoasa in virtutile libertatii.