Dupa Copenhaga ce urmeaza

Am marsaluit in viscol impotriva incalzirii globale fluturand steaguri rosii cu secera si ciocanul, am ascultat fascinati discursurile unor lider mondiali de calibru precum Chavez sau Mugabe, am semnat niste hartii, am pozat ca lideri ingrijorati, responsabili si progresisti. In fine, am facut tot ce se putea face. Copenhaga vine si trece. Raman problemele globale ale omenirii. Este clar, de pilda, ca la Copenhaga nu s-a gasit o solutie la spinoasa chestiune a incalzirii globale desi stim cu totii de la TV ca tot mapamondul astepta cu sufletul la gura salvarea. Daca stam insa sa ne gandim bine, poate ca acest fiasco nu pica chiar asa de rau. Intre timp se vorbeste tot mai mult nu de « incalzire globala » ci de « schimbari climatice ». Este o etapa de tranzitie. Este foarte probabil ca nu foarte tarziu vom vorbi despre « racirea globala » la un summit ce va avea loc tot la Copenhaga, pe o caldura de 40 de grade la umbra.

Atunci cercul se va inchide. Caci pana acum cateva decenii teza racirii globale avea o sustinere suficient de puternica pentru a o eclipsa pe cea a incalzirii globale. Este intelept deci sa recapitulam ideile de baza. Atunci cand moda racirii va reveni in forta in prim plan, vom fi astfel bine pozitionati.  Este inevitabil sa revina si a fi pregatiti pentru inevitabil pentru a-l putea astfel transforma in evitabil este marca ce distinge intelectualul progresist contemporan de alte fiinte cu o constiinta sociala mai putin avansata. Putem tocmai noi intoarce spatele imperativului istoric?!

Argumentul standard

Argumentul standard il gasim formulat de Larry Ephron in cartea sa “Sfarsitul. Iminenta epocii glaciale si cum o putem stopa”. Alte carti precum cea a lui David Fisher “Gheata si foc” sau Jon Erickson “Epoci glaciale. Trecut si viitor” elaboreaza teme ale caror implicatie logica era ca incalzirea globala, departe de a fi ceva de temut era de fapt singura ce ar putea “sa intarzie putin noua epoca glaciala”. Teoria din spatele temei racirii globale nu a avut si nu are ambiguitati: epocile glaciale vin si trec in cicluri de aproximativ 100 de mii de ani. Fiecare epoca galaciala dureaza in jur de 90 mii de ani. Urmeaza o perioada interglaciala de incalzire de aproxirnativ 10 mii de ani. Explicatia comun acceptata pentru existenta acestui pattern ciclic era data de astronomul Milutin Milankovitch: Ciclurile se datoreaza traiectoriei orbitei pamantului in jurul soarelui. Apropierea sau departarea de soare in cadrul ciclurilor cosmice generand ciclurile climaterice pe pamant. Astazi au trecut mai bine de 100 de mii de ani de la inceputul ultimei perioade interglaciale. Altfel spus glaciatiunea este aproape: traim intr-o vara geologica anormal de prelungita.

Pana aici nimic controversat. Atat ciclurile cat si actuala anomalie par a fi fapte stiintific stabilite. In mod consecvent notiunilor de observatie si probitate stiintifica, nicio ideologie, nicio agenda de actiune colectiva, nicicun indemn la mobilizare nu se gasesc implicate in teoria in cauza. Ar fi si greu pentru ca (1) Orbita pamantului nu este inca o problema demonstrabil imputabila capitalismului desi probabil in vreo universitate americana exista un grup de cercetatori postmoderni care incearca sa demonstreze aceasta teza ; (2) Un program politic de modificare a orbitei este greu de implementat chiar si de catre stanga progresista si ecologista, cu toate resursele ei de entuziasm ingenuu. Lucrurile interesante insa abia de aici incep.

O elaborare constructiva

Autori precum John Hamaker si adeptii sai, sustin o teorie ale carei nuante schimba substantial lucrurile. Pe masura ce o epoca glaciala se apropie de sfarsit si ghetarii se retrag, spun ei, plantele ocupa solurile fertile si incep sa se extinda formand paduri dese ce ajung sa ocupe o suprafata tot mai mare a pamantului. Acesti copaci duc la mentinerea unui nivel foarte scazut de dioxid de carbon in atmosfera. Dar pe masura ce timpul trece, mineralele din sol sunt consumate de vegetatia tot mai bogata, iar solul devine tot mai putin fertil, fapt ce duce la o reducere globala a vegetatiei. Aceasta inseamna ca tot mai putin dioxid de carbon va fi convertit in oxigen. Crestere a dioxidului de carbon in atmosfera genereaza efectul de sera. Incalzirea temperaturii, in special la Tropice, duce la o intensificare a evaporarii, la diferente de temperatura fata de poli, si la furtuni si miscari masive de aer. Iar aceste deplasari de fronturi atmosferice spre poli alimenteaza o crestere a precipitatiilor (in speta zapada) in acea zona. Pentru ca zapada si gheata reflecta lumina si caldura, temperatura la poli scade. Consecinta este o expansiune a ghetarilor care treptat coboara spre Ecuator. In avansul lor acestia rascolese scoarta terstra si aduc cu ei o noua rezerva de minerale pe care o distribuie apoi pe suprafata globului. Asa ca dupa o suta de mii de ani suprafata pamantului este remineralizata. Un nou ciclu este gata sa inceapa.

Sustinatori acestei teorii se bazeaza ca si cei a incalziri globale pe o masa de date empirice cu privire la care au o grila interpretativa. Dar chiar si cand datele coincid, ramane o profunda diferenta de interpretare. De pilda, statisticile privind deforestrarea globala sunt citite diferit. La fel si cele privind dioxidul de carbon din atmosfera. Indiferent insa de interpretari, un lucru este afirmat cu tarie: desi urmatoarea epoca glaciala este iminenta, ea poate fi incetinita. Dupa cum se vede, abia acum avem intr-adevar o teorie cu adevarat constructiva. Ea iti lasa o marja de actiune in care te poti agita, face propuneri si demara initiative, cu o generozitate comparabila cu cea a incalzirii globale. Daca ai o agenda, acum ai de ce sa o agati.

O agenda de actiune

Intrebarea fireasca este: ce poate fi facut in mod concret? Cu aceasta intrebare, paralela cu teoria incalzirii globale devine si mai interesanta. Sustinatorii ambelor teorii cred ca emisiile de dioxid de carbon trebuie reduse. Dar adeptii glaciatiunii merg mai departe. S-a vazut ca din perspectiva lor copacii (sau mai precis numarul lor) dau cheia ritmului glaciatiunii. Si din moment ce stim ca deforestrarea este rezultatul lipsei de minerale din sol, solutia se impune de la sine: remineralizarea tuturor padurilor de pe pamant (plus plantarea de noi copaci). Nimic mai simplu. Asa cum spune Ephron, trebuie sa incepem prin a raspandi trei tone de praf mineralizat pe fiecare hectar vizat. Aceasta inseamna cateva milioane de hectare de paduri si jungle. De asemenea, trebuie distribuite alte milioane de tone pe alte milioane de hectare pe care padurile nu au crescut, dar ar putea creste. Apoi ar trebui “sa repetam aceasta operatiune, mereu si mereu, pana cand vegetatia globala va fi total revigorata.”

Ce altceva ar mai fi de facut: (a) stoparea tuturor activitatilor de constructii de pe glob “timp de un an sau mai mult” astfel incat toate fabricile de ciment sa se dedice exclusiv farmitarii acestui praf; (b) rationalizarea tuturor formelor de transport si “folosirea tuturor transportatoarelor militare si civile” pentru a duce acest praf la destinatie; si (c) mobilizarea guvernelor si voluntarilor pentru a distribui praful cu ajutorul “camioanelor si altor tehnologii ce urmeaza a fi inventate”. In ceea ce priveste costurile, Ephron estimeaza ca acestea vor fi de natura trilioanelor, “plus, minus cateva miliarde”.

Privind la toate aceste idei -- fata de care protocoalele inteleptilor incalzirii globale sunt capodopere de pragmatism si realism – un rauvoitor ar fi inevitabil tentat sa se intrebe daca acesti oameni au cea mai vaga notiune privind implicatiile logistice si economice ale ideilor lor sau daca simtul realitatii face parte din bagajul lor mental. In aceasta privinta ar fi probabil multe de spus, dar toate sunt pana la urma secundare sin u are rost sa comentam caci noi nu vrem sa dam apa la moara acelor spirite rauvoitoare. Altele decat detaliile punerii in practica a planurilor lor framanta in mod prioritar pe adeptii scoli de gandire pe care o studiem aici. Sa explicam.

O conspiratie globala demascata

Sustinatorii teoriei epocii glaciale sunt foarte iritati de ceea ce considera a fi o conspiratie globala. Cand spunem “conspiratie globala” spunem automat America – o atare intreprinere fara implicarea guvernului SUA nemeritand-si numele. Pe scurt, dupa cum explica acelasi Ephron “este din ce in ce mai clar ca guvernul SUA a reusit sa puna pe picioare o masiva operatie de discreditare a consensului stiintific potrivit caruia intram intr-o epoca de racire globala. Nici nu poate fi altfel pentru ca guvemul American este instrumentului lobby-ului industriilor energetice care se opun tuturor planurilor ce le-ar afecta interesele”.

Partea cea mai interesanta nu este absenta industriei de ciment din acasta conspiratie ci ca, dupa cum afirma Ephron, aceasta manevra include si finantarea cercetarii care sustine teoria incalzirii globale. Motivul: teoriile incalzirii globale nu au greutate nici pretentii, fiind in acealasi timp o excelenta forma de a deturna atentia de la problema reala. Din contra, teoreticienii racirii globale sunt intransigenti, gandesc la scala mare si cer interventii costisitoare imediate. Iata de ce adeptii incalzirii globale sunt aliatii naturali ai complexului militar-industrial. Si iata cum se explica rasucirea cu 180 de grade din mass media de la recunoasterea realitatii racirii globale la cea a promovarea temei incalzirii globale.

Acestea fiind spuse, ca am mai putea noi adauga ? Un lucru este sigur: « Copenhaga » viitoare, organizata de adeptii racirii globale, se anunta deja mult mai interesanta decat « Copenhaga » recenta, tocmai trecuta in nefiinta.