Dupa bacalaureat

Examenul de finalizare a studiilor li­cea­le a devenit, in Romania asediata de canicula, subiectul numarul unu al zi­lei. Intre violuri si afaceri de coruptie, scoa­la isi face loc, in aceasta maniera, pe agenda publica. Si, odata cu acest gust al mediatizarii, o noua dezbatere par­tizana in jurul educatiei este ge­ne­ra­ta in campul intelectual autohton.

Imaginea creionata este una deja fa­mi­liara: traficul de influenta si mita, in­ca­pacitatea autoritatilor de a limita pre­ju­diciile de imagine. Pe acest fundal, au­toritatile anticoruptie intervin, spec­ta­culos, iar justitia capata chip. Un pro­fe­sor veros este arestat si o cantitate im­presionanta de bani si valuta este capturata. Este ca si cum intregul co­ti­dian ar fi supus regulii de fier a lecturii ta­bloide.

Ca de atatea ori, analiza publica ra­tea­za una dintre mizele capitale: baca­lau­reatul nu este un accident, ci parte din lantul trofic al unui sistem care se intemeiaza pe precaritatea financiara si intelectuala. Inainte de identificarea mitelor, polemica a fost nascuta de for­mu­larea subiectelor de examen, acolo unde referirea la soarta cartilor in co­mu­nism si la memorie a fost demo­ni­za­ta de formatorii de opinie "de buna-credinta". Reactia ultragiata a evocat, de­loc intamplator, pe cea de acum aproa­pe un deceniu, din contextul apa­ri­tiei manualelor "alternative" (pluralul insusi indica maniera aproximativa in care limba romana este utilizata as­tazi).

In cele din urma, este infinit mai ofer­tant mediatic sa oferi instantaneul po­litist al unei descinderi decat sa par­ti­cipi la un efort de gandire, lucid si mo­derat, in marginea unei realitati pe care niciun observator nu o poate ig­no­ra: subminarea statutului educatiei publice si extinderea, necontrolata si clientelara, a sistemului de invatamant particular. Elevii care au asigurat be­ne­fi­cii ilegale examinatorilor sunt cei care, la distanta de cativa ani, vor recurge la plati in bani pentru a achizitiona acel bun ravnit de familia ocrotitoare: diplo­ma de facultate sau de masterat. De da­ta aceasta, nu va mai fi vorba de ile­ga­litate, ci de un serviciu prestat de o retea de universitati care procura acte fara a raspandi cunoastere. Este aces­ta un fapt pe care ar fi imoral sa il ex­clu­dem din ecuatia avatarurilor baca­lau­reatului.

Directia Nationala Anticoruptie sau parchetele nu pot fi instantele care sa ar­ticuleze solutiile iesirii din cri­za. In­frac­tiunile anului de gratie 2008 traduc o repozitionare mentalitara: educatia nu mai este element al autonomiei per­so­nale, ci doar ca un bun/serviciu ce se tranzactioneaza mai mult sau mai pu­tin licit. De la excesele compor­ta­men­­tale din scoli (pentru a utiliza un eu­femism) pana la cumpararea unui exa­men, drumul este previzibil si este par­curs, deja, fara ezitare.

In centrul crizei educationale se afla absenta unui proiect semnificativ care sa reabiliteze, fara derapaje de­ma­go­gice, nobletea cunoasterii intelec­tua­le. Raportul Comisiei Prezidentiale si Pactul pentru Educatie sunt piese izo­late in peisajul actual. Este nevoie de un efort coroborat al agentiilor sta­tu­lui pentru ca aceste sugestii sa intre in tesatura cotidianului. Si aceasta cu conditia ca politicile publice sa isi asu­me acest obiectiv strategic.

Degradarea educatiei nu poate fi se­pa­rata de un curent ce defineste spa­tiul social insusi. Etalarea luxului de cea mai joasa extractie, elogiul vulgari­ta­tii, triumful tabloidului si al OTV, ca­no­nizarea trivialitatii ca vehicul si stil de comunicare sunt semnele mutatiei care afecteaza pozitia detinuta de scoa­la in Romania de astazi. A pune in­­tre paranteze hibridizarea culturala si de­clinul de prestigiu al cunoasterii este o proba de orbire suicidara. Elevii de astazi traiesc, majoritar, intr-o lume pentru care Dan Diaconescu, Andreea Spatar, Luis Lazarus sau Elodia sunt re­perele familiare. Lectura ori bunul gust sunt elemente exotice. Televiziu­nea comerciala impune, progresiv, un mo­del cultural incompatibil cu minima decenta.

Si totusi, optimismul duratei lungi nu poate fi abandonat. Scoala nu se poate refonda decat pe valorizarea cu­noas­terii ca factor intemeietor al li­ber­ta­tii individuale. Modelul discursului profesoral apodictic trebuie sa lase lo­cul unei raportari echilibrate si nuan­ta­te la elev, vazut ca individ, iar nu ca su­biect inert de experiment didactic. Caci educatia este doar o caramida din edificiul demnitatii umane.