prima pagina

Tragedia de la Katyn, de acum şaptezeci de ani,  poate fi privită ca un semn al secolului XX. Noutatea acestei crime de stat nu  rezidă atât în capacitatea ei de a ţinti către anihilarea unei colectivităţi, cât în  asocierea violenţei etatice cu o voinţă de  a confisca victimelor demnitatea propriei lor memorii. Refuzul  sovietic de  asumare a responsabilităţii ţine de o logică pe care regimurile de democraţie populară o vor exporta, după 1945.  Căci, în cele din urmă, miza ocupaţiei sovietice în Europa centrală şi de este este eliminarea unui cod genetic al identităţii, în numele unei politici ce-şi propune o administrare ideocratică a viitorului.

În definitiv, solidaritatea cu morţii de la Katyn este o formă de a onora sacrificiile unui veac şi sacrificiile unui întreg spaţiu geografic şi de sensibilitate. Dincolo de terminologia care poate fi convocată( “crime împotriva umanităţiii”, “ crime de război”) supravieţuieşte un sens al unicităţii momentului- uciderea ofiţerilor polonezi marchează un punct de inflexiune, ce anunţă un timbru al anilor care vor veni.

Recitită din perspectiva practicii socialismului real, crima de la Katyn capătă atributele unei exemplarităţi profetice. Decapitarea unei societăţi încetează de a mai fi un proiect abstract sau o  pulsiune utopică. Acolo unde Katyn-ul operează brutal, viitorul de după 1948 va recurge la strategia  castrării/ exterminării/ domesticirii . Nimic în gesturile autorităţilor comuniste nu este accidental, nimic din mecanismul terorii nu este întâmplător. Ţintele umane sunt încadrate categorial, în acord cu o gramatică ce este modelată de cuvântul Partidului. Victoria suprermă la care noua ordine aspiră este aceea ce a transformării victimelor  în călăi- discursul demonizării acţionează implacabil, iar poporul muncitor este invitat să celebreze clipa în care “ duşmanii” sunt  prezentaţi judecăţii sale drepte. Gropile comune, lagărele , spitalele psihiatrice sunt precedate de această numire a adversarului. O dată numit, acesta este deposedat de  natura sa umană, este  dezbrăcat de identitatea sa civilă şi devine acel obiect anonim şi înterşanjabil pe care statul democrat- popular îl administrează, penitenciar.

Tragedia de la Katyn, în măsura în care este un semn al lumii care vine şi o hârtie de turnesol, vorbeşte şi despre singurătatea atroce a celor dispăruţi. Politica de reprimare a memoriei este echivalentă cu un viol colectiv- nimic nu mai poate fi la fel în această cosmologie din care demnitatea umană, compasiunea şi amintirea sunt evacuate. Sângele domină, autoritar, un peisaj ce se înstăpâneşte în deceniile de după  1940. La patru ani după Katyn, Armata roşie este complice, prin inacţiune, la masacrul nazist din Varşovia. Insurecţia poloneză deschide un drum la căpătul căruia se află  eliberarea din 1989. A lupta atunci când totul pare sa îţi fie potrivnic, a spera atunci când toţi cei din jurul tău par indiferenţi la tragedia unor naţiuni: iată ethosul pe care se  întemeiază lupta poloneză şi cea central şi est-europeană. Tirania nu este şi nu poate fi eternă. Morţii nu sunt şi nu pot râmâne  uitaţi. Libertatea nu poate fi un cuvânt interzis. Simpla ei rostire intervine ca un catharsis.

După şaptezeci de ani, Katyn este numele unei traume originare pe care suntem chemaţi să o numim şi să o exorcizăm. Solitudinea teribilă a celor ce au murit în pădurile ruse este şi solitudinea victimelor noastre. Redempţiunea lor este şi salvarea noastră. Comunitatea politică pe care o imaginăm nu poate exista în afara reamintirii- Katyn este acolo pentru a ne îndrepta pe aceste drum al introspecţiei colective.