Dumnezeu la Bruxelles (via Bucureşti)

Cartea lui Radu Carp, Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spaţiul public european (Seria Theologia Socialis 3), Eikon, Cluj, 2009, vine într-un moment cât se poate de potrivit. Înainte de a prezenta însă volumul ca atare, câteva cuvinte despre contextul editorial în care acesta apare.

Volumul de faţă este a treia apariţie din seria Theologia Socialis, găzduită cu generozitate de tânăra editură clujeană Eikon şi publicată cu sprijinul Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase (INTER). Seria îşi propune să acorde spaţiul necesar unei dezbateri obligatorii şi, din păcate, amânate în România postcomunistă. Este vorba despre modelul social, structurile comunitare, rolul confesiunilor religioase şi al societăţii civile la reconstrucţia unui spaţiu public încă vizibil marcat de cele aproape cinci decenii de dictatură comunistă. Cum profilul cultural-spiritual al României este marcat de Biserica Ortodoxă, majoritară, atenţia se îndreaptă mai întâi către modul în care, teologic şi practic, ethosul creştinismului răsăritean poate încuraja gândirea, inspira viziunile şi determina opţiunile unei populaţii care se declară religioasă în proporţie covârşitoare, trăind însă într-o societate puternic alienată. Acest demers se derulează într-un permanent dialog cu celelalte culte religioase istorice prezente în România şi ia în consideraţie experienţa istorică a Bisericilor şi confesiunilor europene.

Ortodoxia se confruntă, în prezent, cu interogaţii – din păcate percepute de cele mai multe ori de către diriguitorii eclesiali drept tot atâtea atacuri, iar nu drept ocazii necesare de reflecţie – despre modul cum percepe fenomene sociale, situaţii de criză sau patologii comunitare la ordinea zilei în societăţile unde este majoritară. Să nu uităm că una dintre acuzele constante aduse ortodoxiei, în general, rămâne, până azi, lipsa acesteia de implicare socială, refugiul contemplativ şi izolarea de restul lumii.

Opţiunea pentru Hristos-Dumnezeu pare să fie în detrimentul celei pentru Hristos-Omul. Biserica Ortodoxă este văzută ca indiferentă faţă de nevoile imediate ale comunităţii şi, în acelaşi timp, gata să slujească simbolic statului (celui autoritar mai ales). În context postcomunist, autoritatea statului şi credibilitatea clasei politice fiind mai mult decât fragile, riscurile unor derapaje continuând să existe încă latent într-un corp social bruscat de ritmul şi anvergura unor transformări fără precedent, amplificate de contextul internaţional marcat de instabilitate, întrebarea dacă şi cum principalul depozitar simbolic şi identitar, care se bucură şi de încrederea majorităţii populaţiei, înţelege să se implice în efortul articulării unui proiect de societate este o provocare la care trebuie răspuns pe măsură. Or, un instrument de analiză îl poate oferi noua disciplină a teologiei sociale ortodoxe căreia îi este dedicată, pluridisciplinar, seria editorială de la Eikon.

Revenind la cartea lui Radu Carp, cum spuneam, ea apare într-un moment în care este nevoie de astfel de luări de poziţie. Întâi de toate, la nivel local, în contextul schiţat mai sus, este absolut necesar să se treacă de la un discurs polarizat între apologie noncritică şi atitudine duşmănos-superficială la unul echilibrat, calm, bazat pe argumente. Dimensiunea religioasă este o temă majoră care necesită o abordare pe măsură. Autorul nostru s-a impus în ultimii ani tocmai prin acest gen de analiză şi prin cultivarea acelei decenţe academice lipsă atât la lăudătorii eclesiali, cât şi la detractorii laicişti. Apoi, cartea de faţă face o pledoarie pentru o schimbare de paradigmă, în ceea ce priveşte modul de abordare în România a temelor europene. La mai bine de doi ani de la momentul aderării, este limpede că europenitatea noastră nu se poate reduce la un set de formule sterpe, de standarde şi numere de rezoluţii, ci ea trebuie să se traducă într-un efort de analiză mult mai susţinut, mai nuanţat şi mai critic. Doar în acest fel putem demonstra că statutul nostru de membru ne obligă destinal, că ne preocupă Europa în aceeaşi măsură şi cu aceeaşi gravitate cu care ne preocupă România. Cu alte cuvinte, o abordare superficială a tematicii europene nu face altceva decât să confirme superficialitatea abordării agendei româneşti locale.

În fine, a treia trăsătură notabilă a cărţii lui Radu Carp rezidă în faptul că, abordând chestiunea spaţiului public european, autorul aduce o contribuţie reală la o dezbatere în curs. Abia în ultimii ani a început să se pună mai serios problema resorturilor şi mecanismelor care definesc ceea ce ar putea să se numească identitatea europeană, adică valorile unui grup de 27 de ţări având limbi şi culturi diferite, dar şi multe lucruri în comun, altele decât birocraţia de la Bruxelles şi Strasbourg. Or, religia este parte constitutivă, asemeni societăţii civile, a spaţiului public european, care nu se identifică, din fericire, cu instituţiile Uniunii Europene. Locul pe care îl ocupă religia în cadrul acestui spaţiu comun este, în fapt, obiectul central de analiză, cartea tratând relaţia complexă şi în mişcare dintre secularizare şi societăţile moderne europene. Una dintre întrebările esenţiale se referă la existenţa unui model european al religiilor, dincolo de modelele naţionale caracterizate de un anumit tip de relaţie stat–Biserică.

De răspunsul la o astfel de interogaţie depinde, în cele din urmă, mai buna înţelegere a dialogului pe care Uniunea Europeană îl poartă cu Bisericile şi organizaţiile religioase ale continentului, precum şi poziţionarea acestora din urmă faţă de teme de interes comun. Metafora din titlul cărţii ne indică posibilitatea de a vedea în proiectul european, simbolizat geografic de capitala sa administrativă de la Bruxelles, nu doar un efort de logistică politică, oricât de lăudabil, ci în egală măsură o traducere a ethosului spiritual care defineşte naţiunile reunite în jurul său.

Radu Carp, Dumnezeu la Bruxelles, Religia în spaţiul public european, Colecţia Universitas, Seria Theologia Socialis 3, editura Eikon, 2009