Drogul. Experienta sau experiment?

Serialul lui Andrei Oisteanu* despre inclinatia scrii­to­ri­lor romani catre droguri nu are cum sa nu starneasca in­teres. Mass-media sugereaza ca adictiunea la drog ar fi caracteristica marginalizatilor sociali, nu creatorilor ono­rabili si merituosi, prezenti in manualele de scoala si in istoria literara. Interesant si bine scris, excursul lui An­drei Oisteanu ne ofera o informatie bogata, plina de de­ta­lii picante, dar, in acelasi timp, indeamna la reflectie. Cel ce se drogheaza doar pentru a-si uita infrangerile, frus­trarile si pentru a suporta mai usor vicisitudinile vietii nu prezinta niciun interes. Pentru eroii serialului, insa, dro­gul este fie o experienta semnificativa, fie un ex­pe­ri­ment de natura stiintifica, iar distinctia dintre acestea doua merita aprofundata.

Omul comun, care-si traieste viata la intamplare, fara vocatie si fara plan, numeste "experienta" solutiile gata facute pe care le-a memorizat si aplicat de-a lungul exis­tentei, crezand, in mod gresit, ca ele ar fi utile la re­zol­varea unor probleme noi. "A face o experienta" in­­seam­na cu totul altceva decat "a avea experienta". Pri­ma presupune observatia constienta, a doua, acu­mu­la­rea mecanica de clisee. André Malraux a lansat fraza de efect ca rostul vietii ar fi de "a transforma in con­stiin­ta cea mai mare cantitate posibila de expe­rien­ta". De fapt, experienta pe care o faci, nu aceea pe care o fac altii cu tine, reprezinta deja o structurare con­stienta a observatiilor pe care le efectuezi si a eveni­men­te­lor pe care le declansezi. Intamplarile si accidentele care survin de-a lungul unei existente se pot transforma, eventual, in experienta doar prin ordonare si reflectie cri­tica. Experimentul este altceva decat experienta. Spu­nem cu neglijenta ca facem o experienta de fizica sau de chimie, cand, de fapt, facem experimente. Acestea pre­supun un mediu controlabil, in care se urmareste un pro­ces, inregistrandu-i-se cu acuratete caracteristicile. Ex­perienta se traieste, se incearca, se suporta, se acu­mu­leaza, se impartaseste. Experimentul se planifica, se controleaza, se duce la bun sfarsit, se comunica. Orice experienta este unica, orice experiment este repetabil. Dra­gostea este o experienta; erotismul, un experiment.

Stiinta galileo-newtoniana a impus experimentul in de­favoarea experientei. Daca, pentru Goethe, expe­rien­ta este ceea ce intermediaza intre subiect si obiect, pen­tru Newton nu conteaza decat experimentul crucial, ex­pe­rimentus crucis, acela care-i verifica teoria in conditii bine stabilite, caci stiinta nu are a explica imensa diver­si­tate a experientelor. In principiu, corpul experimen­ta­to­ru­lui se afla in afara experimentului, in timp ce o ex­pe­rien­ta se traieste cu intregul corp. Stendhal resimte ex­pe­rienta estetica la nivel somatic, el lesinand la con­tem­pla­rea tablourilor lui Corregio. Reactia lui a dat numele unui sindrom clinic, "sindromul Stendhal". Savantul cau­ta sa-si mentina spiritul lucid, iar corpul detasat, fara contact cu procesul pe care-l urmareste. De aceea, uni­for­ma experimentatorului presupune manusile si halatul alb de laborator. Mainile arse de radiatii ale Mariei Curie ara­ta cat de greu este sa se mentina aceasta izolare.

Poetii romantici au avut experienta drogurilor, care le-a inspirat creatia. Se cunosc conditiile in care Cole­ridge a scris celebrul poem Kubla Khan, in transa, sub influenta opiumului, care l-a facut sa simta "roua de miere" si "laptele paradisului". Thomas de Quincey si-a descris, la randul lui, experientele, in Confesiunile unui opioman englez. Baudelaire a patruns, prin dro­guri, in "paradisurile artificiale". La inceputul moder­nis­mu­lui, experienta drogului este inlocuita cu experi­men­tul. Avem de a face cu acelasi mediu controlat, de tip la­bo­rator, dar, de data aceasta, corpul experimentatorului nu se situeaza in afara experimentului, ci constituie chiar obiectul acestuia. Cand Rimbaud pledeaza pentru "de­reglarea sistematica a tuturor simturilor", nu "de­re­gla­rea" ar trebui sa ne starneasca imaginatia, ci carac­te­rul sistematic al demersului. Schimbarea la fata de la ex­pe­rienta la experiment este marcata de trecerea de la Baudelaire la Rimbaud. Arta devine, din iluminata, ex­pe­ri­mentala. Experimentul corporal a fost folosit si de asceti, pentru a atinge extazul. Aldous Huxley, care a ex­perimentat efectele mescalinei si a lasat despre aces­tea relatari lucide, stiintifice, in Portile perceptiei, sub­li­nia­za relatia dintre utilizarea drogurilor si practicile as­ce­tice. In cazurile examinate de Andrei Oisteanu, avem de a face, cel mai adesea, cu experiente, scriitorii dorind sa incerce senzatii noi, sa-si biciuiasca simturile si ima­gi­natia. Mai interesante sunt, insa, acele cazuri in care subiectii experimenteaza drogurile, cautand sa ajunga la concluzii obiective. Demersurile doctorilor Nicolae Leon, Vasile Sava, Gh. Marinescu, Eduard Pamfil si ale scrii­­torului Petru Comarnescu si pictorului Corneliu Mi­chai­lescu, analizate de Andrei Oisteanu, sunt mai putin inru­dite cu viziunile poetice decat cu protocoalele stiin­ti­fice. Experimentele asupra spanzurarii, efectuate de Ni­colae Minovici, se inscriu in aceeasi categorie, desi nu au nimic de a face cu drogurile.

Arta experimentala cauta, prin incercari sistematice, sa trezeasca in randul amatorilor experienta estetica. Ea a ajuns, insa, la stadiul in care creatorul de arta este cel care experimenteaza si, tot el, cel care gusta ex­pe­rien­ta. Reflectiile pe marginea studiului lui Andrei Ois­tea­nu ne arata ca, in cele din urma, modelul sociologic al re­latiei creator-public nu mai poate urma schema trans­mi­siei de la emitator la receptor, cercul inchizandu-se in­­tre experimentare si experienta.

* Scriitorii romani si narcoticele, in 22, nr. 18-25 (29 aprilie-17 iunie 2008).