Categorii

Site-uri recomandate

Anvelope vara

Magazin online vanzari Anvelope iarna ieftine

Pariuri sportive online

Poker Online

Adauga anunturi gratuite de mica publicitate

Bonus Pariuri Sportive - Pariuri Sportive online din Romania

Oferte Litoral

Inchirieri auto

Implant dentar, clinica stomatologica romano-franceza

Sports Cars

Implants dentaires

Implanturi dentare Bucuresti

Anvelope - de sezon la preturi promotionale

Cadouri

Traduceri - birou traduceri autorizate, traduceri legalizate, apostile si supralegalizari

Piscine - constructii piscine si magazin intretinere piscine

Incarcator baterii laptop - Accesorii laptop

Cabinet stomatologic Timisoara - implanturi dentare, endodontie, estetica dentara

Opinii si comentarii | Editie scrisa

26.10.2010

Două idei în acelaşi timp şi o pădure de dubii

de Ioana Avadani

4 comentarii

Da, eu sunt cea care a susţinut că stenogramele conversaţiilor telefonice ale lui Sorin Ovidiu Vântu nu trebuiau publicate ca atare. În fond, la ce vă puteaţi aştepta de la cineva care a susţinut că licenţa de emisie pentru OTV nu trebuie retrasă? Şi nu sunt acum mai „pro-Vântu“ decât am fost atunci (sau vreodată) pro-Dan Diaconescu.

Cred însă că este un semn de slăbiciune – a presei, în primul rând – acest recurs la urcatul pe „caii cei mari“ pentru cauze fără miză. Mulţi sunt cei care au spus că era important să se publice stenogramele, pentru a dovedi că Vântu le sufla în gură şefilor săi editoriali. Asta ca să arăţi publicului cum înţeleg mogulii să facă (pe) politica editorială. „Că altfel nu aveam cum“, era argumentul suprem. Şi spuneau lucrurile acestea de parcă timp de patru ani nu ar fi făcut altceva decât să încerce să demonstreze atitudinea editorial-dictatorială a mogulilor.

Suspectez că printre partizanii publicării stenogramelor acestea se află şi dintre aceia pentru care nu Vântu era ţinta principală, ci managerii lui editoriali, care le fuseseră cândva şefi, colegi, concurenţi sau posibili angajatori neimpresionaţi. Dar suspiciunile mele nu au decât puterea de a îmi încreţi sprânceana...

Aşa cum au apărut acum, aceste stenograme sunt doar un exerciţiu de voyeurism. Şi nici măcar unul nevinovat, atâta timp cât face, cu bună ştiinţă, abstracţie de celelalte aspecte legale şi etice ce ţin de aruncarea în spaţiul public a unor materiale provenite din interceptări. Un exerciţiu care are tentaţia de a trece sub tăcere legalitatea sau nelegalitatea interceptării, a includerii în dosar a stenogramelor, doar pentru că serveşte interesul public(ului).

„Stenograme“ au apărut destul de des în presa din România (mai ales în ultimii ani), argumentând teze deja existente în dezbaterea publică, mai degrabă decât dezvăluind violări ale legii. Ele nu păreau neapărat rodul muncii de investigaţie a jurnalistului, ci al bunelor sale relaţii cu sursele depozitare ale interceptărilor făcute de „organele în drept“.

Uşurinţa cu care ajung în presă astfel de instrumente – care, în comunităţile jurnalistice consolidate sunt adevărate salve de artilerie, lansate doar în marile ofensive – le demonetizează, le trivializează. Şi, împreună cu ele, ideea de interceptare telefonică sau de supraveghere video. Începe să ni se pară firesc ca cei pe care vrem să îi expunem pentru corupţie, neam-prostie sau vulgaritate, nu contează, să fie urmăriţi de serviciile de informaţii. Acum zece ani, interceptarea convorbirilor telefonice ale unor ziarişti stârnea rumoare şi proteste. Acum, ni se pare „normală“, revelatoare, igienică.

Nu cred că poate spune cineva că etica jurnalistică, libertatea editorială şi condiţia presei îmi sunt subiecte străine. Dar am sentimentul straniu că, în numele acestora, o parte dintre jurnalişti trec prea uşor cu vederea drepturi fundamentale precum dreptul la intimitate şi la neintervenţia statului în viaţa privată. Că suntem cu prea mare uşurinţă gata (şi ca profesionişti de media, şi ca public) să acceptăm că „principiile idealiste“ de libertate personală trebuie să facă loc dorinţei noastre de a şti – orice, oricând, acum!

Că suntem cu prea mare uşurinţă dispuşi să ataşăm scări persoanle de valori respectului drepturilor fundamentale – şi să decretăm că „ticăloşii“ (şi aici aplicăm orice definiţie vrem) nu au dreptul la drepturi.

Prin acest mecanism, presa riscă să se transforme dintr-un agent al publicului în faţa unui (eventual) sistem abuziv într-o unealtă a acestuia din urmă, justificându-i intruziunile. Dintr-un agent al interesului public într-o unealtă a interesului publicului.

Da, mă interesează cum înţeleg patronii de presă să respecte libertatea editorială. Dar, poate un dram mai mult, mă interesează cum înţelege statul – cel pe care l-am mandatat şi îl plătesc – să-mi protejeze drepturile constituţionale la spaţiu privat. Nu cred că te poţi erija în arbitru al eticii atâta timp cât nesocoteşti (fie şi prin trecerea sub tăcere) o ilegalitate. Şi consider că este privilegiul meu de cetăţean liber să am două idei în acelaşi timp şi câte dubii voiesc. //

Taguri:

interes public, viata privata, mecanism, drept, comunitate.

Comentarii (4)

Adauga comentariu