Dosarul jonctiunii dintre serviciul de informatii externe si ziaristii germani

Intrebarea si-a pus-o, la 4 ani dupa de­mo­larea Zidului berlinez, un ziarist ger­man. Fondator al unui modest institut de studii strategice, Erich Schmidt-Eenboom a iesit brusc din anonimat în 1993, cand a siderat comunitatea informationala ger­ma­na, publicand o carte-bomba. Volumul sau demonstra o cunoastere dintre cele mai detaliate a interstitiilor multe, marunte si, de regula, foarte secrete ale serviciului fe­deral de informatii externe, numit BND. In­titulata Adulmecatori lipsiti de nas, car­tea deconspira o suma de operatiuni si baieti cu ochi albastri. Paginile ei etalau ge­neros cunostinte de insider privind ac­ti­vi­tati ultrasensibile derulate în genere la adapostul unor ambasade din capitale cheie. In plus, volumul constituia si un as­pru rechizitoriu la adresa performantelor, nu tocmai consistente, ale spionilor ger­mani. Care, în reactie, au început sa-l su­pra­vegheze, sperand sa depisteze sursa in­terna care-l aprovizionase pe jurnalist. I s-au întors pe dos si tomberoanele de gu­noi, colectandu-i-se pana si hartia pe ca­re o arunca. Atata doar ca departamentul se­curitatii interne al BND, care a preluat ur­marirea lui, iar mai tarziu a altor ziaristi, a luat o plasa de zile mari. In ciuda acri­bi­ei cercetarilor, derulate intermitent pana în 1996, a supravegherii “tintei” cu mijloa­ce tehnice si operative dintre cele mai so­fis­ticate, sursa avea sa ramana secreta. In schimb, diversi agenti, deveniti notorii din pricina legaturilor lor cu oameni de pre­sa, precum si alti gazetari aveau sa intre la randul lor în colimator. Supra­ve­ghe­rea si interceptarea convorbirilor lor avea sa devina, pe mult timp, activitatea pre­dilecta a membrilor comandoului “QB30”, din subordinea lui Volker Foertsch, sef al securitatii BND, a carui cariera a luat sfarsit abia dupa ce un fost kaghebist l-a acuzat de spionaj în favoarea Mos­co­vei.

Bulgarele dislocat de BND prin su­pra­ve­gherea unui jurnalist avea sa declan­se­ze, dupa 12 ani, o avalansa, care pune acum la grea încercare întreaga co­mu­ni­ta­te de informatii germana. Scandalul spio­narii unor ziaristi, amplificat de trans­for­marea unora dintre cei mai simandicosi reprezentanti ai elitei jurnalistice germane în posibili turnatori ai propriilor lor colegi, a sporit criza care afecteaza de o buna bu­cata de vreme structurile secrete ale Re­publicii Federale. Grupand serviciul ex­tern, contrainformatiile militare, precum si ser­viciul federal intern sub conducerea unui coordonator aflat în subordinea di­rec­ta a cancelarului, aceste structuri s-au va­zut confruntate, dupa 1990, cu schim­bari de proportii. Probleme dificile au pus, rand pe rand ori simultan, caderea Cor­ti­nei de Fier, deconspirarea Stasi, dispa­ri­tia amenintarii comuniste, care, aparent, a vidat de sens perpetuarea “serviciilor”, iar apoi ivirea, prea multa vreme ignorata, a altor pericole. Printre ele, riscul ex­por­tu­lui de tehnologie nucleara din masa suc­ce­sorala a defunctei URSS, recrudes­cen­ta extremismului de dreapta autohton si în special primejdia terorista globala, po­ten­tata de infiltrarea în Vest a unor extre­misti musulmani utilizand Germania ca spa­tiu de refugiu si baza de operatiuni de tipul megaatentatului de la 11 septembrie. Aces­te amenintari au obligat institutiile de profil sa se adapteze si sa se moder­ni­ze­ze rapid. Or, misiunea de a se reorienta, de a-si modifica personalul, strategia si me­todele tactice într-un ritm net mai alert de­cat convine inertiei proprii oricarei bi­ro­cra­tii pare sa fi depasit puterile BND.

Daca, la toate acestea, se adauga criza de mentalitate generata în randul ser­viciilor secrete de progresiva de­pla­sa­re spre stanga ‘68-ista si pacifism a eli­te­lor politice germane, se poate lesne înte­le­ge unde anume trebuie cautate unele dintre cauzele agoniei în care se zbat ele în prezent. Nascut, dupa ultimul razboi mon­dial, cu un mic defect congenital, de vre­me ce, prin intermediul organizatiei Geh­len, descinde în linie directa din Ab­wehr-ul lui Canaris, BND n-a reusit sa dez­amorseze bomba cu explozie întar­zia­ta care avea sa-i sara în aer multi ani mai tarziu. Bomba a fost detonata în cele din urma unde nu se astepta nimeni. In no­iembrie 2005, Berliner Zeitung pu­bli­ca, sub semnatura lui Andreas Foerster, un articol despre afacerea Schmidt-Een­boom/BND. In urma articolelor sale critice la adresa BND, Foerster fusese trecut si el în categoria jurnalistilor urmariti. Im­­po­tri­va lui spionajul extern îl asmutise pe un ob­scur negustor de informatii racolat pen­tru ca tratase subiecte legate de spalarea banilor în Liechtenstein.

De aici încolo, bulgarele de zapada, pre­cipitat la vale si de schimbarea pro­du­sa de alegerile din toamna trecuta, s-a transformat într-un bolovan de proportii si­si­fice. Indignare a starnit în special im­pli­ca­rea în activitati interne a serviciului se­cret extern. Opinia publica, sensibilizata de repetatele si prea putin probatele acu­ze privind prezumtiva cooperare cu CIA a ser­viciilor speciale germane, a început sa fie bombardata cu relatari alarmiste. Ali­men­tat în special de crisparea forma­to­ri­lor de opinie din partea stanga a spec­tru­lui politic, potrivit carora libertatea presei ar fi fost pusa în pericol în Germania, scan­dalul BND-ziaristi a capatat o an­ver­gu­ra care a obligat guvernul sa intervina. Cu atat mai mult cu cat afacerea pune pro­bleme pe cat de spinoase, pe atat de le­gitime, referitoare la dubioasa simbioza dintre ziaristi si lumea “tenebroasa” a spio­ni­lor, precum si, în genere, la inerenta co­li­ziune dintre nevoia de deschidere a so­cie­tatilor libere si cea de pastrare a secretului propriu unor servicii speciale. Gerhard Schaefer, un fost judecator si ex­pert constitutional, a fost însarcinat sa in­ves­tigheze întreaga tarasenie. Executivul Angelai Merkel s-a vadit hotarat sa iasa din încurcatura prin recursul la transpa­ren­ta totala. Ca investigator cu misiune spe­ciala, i s-a remis lui Schaefer autori­za­tia de a cotrobai si în cele mai tainice si ru­sinoase cotloane ale serviciului secret ex­tern. Pentru prima data în istoria servi­cii­lor secrete din Germania sau de aiurea, un voluminos document, botezat Raportul Schaefer, însumand investigatiile si inte­ro­gatoriile derulate luni de zile pentru uzul Co­misiei de Control Parlamentare, a fost dat, fara menajamente, publicitatii. La ce­re­rea unora dintre ziaristii implicati, apari­tia lui pe Internet fusese precedata doar de niste anonimizari mai degraba inutile. E limpede ca asemenea socanta trans­pa­ren­ta oficiala, într-un asemenea domeniu, e fara precedent. La fel de clar e ca, prin ur­mare, BND a fost scos în vazul lumii gol sau acoperit doar de o subtire frunza de vita de vie, date fiind cele cateva pasaje, pu­tine, cenzurate din motive de securi­tate.

Mult mai putin clar e ce repercusiuni va avea procedura asupra functionalitatii unor servicii secrete oricum rau anemiate de învinuirile de “complicitate” germana cu serviciile secrete americane, pe fondul politicii pronuntat pacifiste si nu tocmai ami­cale fata de Casa Alba, dusa de pre­cedentul Executiv german. Care, partial, e si cel actual. Diverse povesti cusute cu ata alba, de felul mult invocatelor ope­ra­tiuni ale CIA în Europa, au facut tiv unei trombe de acuze la adresa unor servicii se­crete europene, între care si BND. Acu­ze masive a prilejuit în special dosarul “El-Masri”. Libanezo-germanul fusese in­ter­pelat în timpul unei vacante în Mace­do­nia, fiind se pare sechestrat în baza unei identificari eronate, transportat în secret si detinut timp de trei luni în Afganistan, înainte ca CIA sa-si realizeze eroarea si sa-l puna în libertate. Conform unor zvo­nuri credibile, omului i s-a platit o suma fru­musica, menita sa-l calmeze si sa-i cum­pere discretia. Ceea ce nu l-a împie­di­cat pe El-Masri sa se planga. Atata doar ca n-a fost auzit decat într-un moment politic oportun, cand chestiunea presupu­se­lor transporturi de teroristi a început sa faca valuri tot mai mari. Odata cu ele, gla­sul lui El-Masri a dobandit sonoritati si stri­dente imposibil de ignorat. Cazul a fost dezgropat, spre jena unora dintre membrii actualului guvern. Constatandu-se ca populismul retoric al lui Schroeder, deve­nit varf de lance al antiamericanismului eu­ropean, n-a facut catusi de putin casa buna cu propensiunea Executivului sau spre cooperarea cu SUA în domeniul securitatii, scandalul n-a mai putut fi musamalizat. Oficialii germani au refuzat sa admita ca ar fi stiut de cele petrecute cu El-Masri, dar opozitia a impus consti­tui­rea unei comisii parlamentare de an­che­ta. Spre iritarea BND, s-a constatat ulte­rior ca serviciul secret extern fusese la curent cu detalii ale acestui dosar, la o data anterioara celei pe care multa vreme s-a aratat dispus s-o admita.

Ziarist-spion

Raportul a scos la iveala însa si ama­nunte aruncand o lumina dintre cele mai putin favorabile asupra unei parti a presei germane. Unii ziaristi nu s-au multumit sa încalce codul deontologic, care interzice jur­nalistilor sa puna umarul la activitati specifice serviciilor de spionaj, ci s-au de­dulcit într-atat la banii, informatiile sau avan­tajele oferite de cooperarea cu ser­viciul secret, încat nu s-au dat în laturi sa-si toarne colegii. Cazul cel mai flagrant l-a fur­nizat Wilhelm Dietl. Fostul colaborator al unor saptamanale ilustrate a recunos­cut ca a lucrat pentru BND, însa a refuzat sa-si asume partitura de informator îm­potriva colegilor sai, desi raportul îl in­cri­mineaza adanc. In fata acuzelor opozitiei germane, potrivit careia “lucrarea ope­ra­tiva” a jurnalistilor, asociata interziselor ac­tivitati interne ale unui serviciu secret ex­tern, ar fi pus în pericol libertatea pre­sei, guvernul a interzis pe viitor atat recru­tarea, ca sursa, a unor ziaristi autohtoni, cat si orice supraveghere a colaboratorilor in­stitutiilor de presa din Germania. In schimb, Executivul a respins incriminarea întregului serviciu extern, preferandu-se pozitia potrivit careia succesivii sefi ai BND n-ar fi stiut ca, în subordinea lor, de­partamentul securitatii interne ar fi devenit un corp autonom, actionand ca stat în stat.

Dar palma cea mai grea din cele dis­tri­bui­te de raportul Schaefer si de întregul scan­dal au încasat-o agentii secreti. Pentru ca, în ciuda asiduitatii îndelun­ga­tu­lui lor efort de a monitoriza niste bieti zia­risti, s-au ales cu buzunarele si servietele goale. Sursa scaparilor multiple din BND n-a putut fi localizata. Multa vreme, va­ni­ta­tea spionilor germani s-a hranit din fai­ma pe care si-o creasera, de fini cunos­ca­tori ai situatiei din Orientul Apropiat. Struc­turile secrete germane au stralucit în postura de mediatori ai unor targuri în­che­ia­te, de pilda, de israelieni cu teroristi, de ge­nul celor grupati în Hezbollah, si ma­te­ria­lizate în schimburi de prizonieri. Or, din lectura atenta a raportului, rezulta ca par­te din aceste succese i s-a datorat lui Dietl, specialist în sejururi la Beirut si în di­ver­se capitale musulmane, un jurnalist care, culmea, se autodeconspirase, într-un talk show TV, mandrindu-se public cu ca­litatea lui de colaborator al BND înca din 1993!

Cu toate acestea, ordinul de suspen­da­re a cooperarii cu el a fost ignorat pur si simplu de agentii BND, reactivarea lui ofi­ciala avand loc un an mai tarziu! Ca­li­fi­cat drept un veritabil giuvaier printre spio­nii germani în carne si oase, dislocati în te­ritorii ostile, jurnalistul n-a fost înde­par­tat decat în 1998, desi cunostea identi­ta­tile în clar apartinand multor agenti ce-si riscau viata lucrand sub acoperire. In tot acest rastimp, a continuat sa fie platit gras. La ora bilantului, s-a constatat ca, din 1982, Dietl încasase peste 650.000 de marci. Teama de posibila lui aderare la corul mass-media ostile “serviciilor” a de­terminat perpetuarea colaborarii lor cu du­biosul individ.

Asa incat, profesionalismul structurilor secrete externe ale Germaniei ridica se­ri­oa­se semne de întrebare. Ele vor conti­nua sa se puna, chiar daca nu neaparat în comisia parlamentara de ancheta, im­pu­sa, împotriva vointei marii coalitiei gu­ver­namentale crestin-social-democrate. In mod vadit, opozitia nu se grabeste sa fumeze pipa pacii si nu manifesta o do­rin­ta prea apriga de a scuti serviciul secret extern de noi si pernicioase de­ze­chi­pari în public. La stanga spectrului poli­tic, se staruie în schimb sa se confere scan­dalului dimensiuni maxime. Partea buna a acestei istorii ar putea sa rezide în epi­logul ei. Gratie vointei de transparenta si eficienta demonstrate de Angela Mer­kel, n-ar fi exclus ca întreaga afacere sa se încheie nu doar prin sanctiuni si de­mi­teri, ci prin reformarea comunitatii de infor­ma­tii germane.

(Subtitlul apartine redactiei)