Despre revoluţie şi sublim

Nicio genealogie a modernităţii intelectuale nu poate fi imaginată fără a invoca spectrul fondator al romantismului literar şi politic. Mai mult decât oricare dintre momentele de inflexiune din spaţiul occidental, romantismul este cel ce furnizează Europei şi lumii un set de imagini şi comportamente fondatoare. În egală măsură, semnificaţia romantismului este legată de ambivelanţa sa originară: din trunchiul său se desprinde linia ce duce la 1917, dar şi acel parcurs în care putem citi rădăcinile Reichului de la 1933.

Romantismul este, simplificând, primul şi cel mai important laborator în care se articulează o identitate modernă. Simplul gest contemplativ al personajului din tabloul lui Caspar David Friedrich, închis în solitudinea sa marcată de prezenţa dominatoare a naturii, indică geneza unei subiectivităţi radical diferite de cea a clasicismului. Descoperirea naturii presupune, în acelaşi timp, o descoperire a capacităţii umane de a modela spaţiul social. Odată cu reflexivitatea, romantismul aduce în scenă miracolul şi promisiunea Revoluţiei.

Atunci când Byron alege să se sacrifice pe maluri greceşti, el fixează, definitiv, masca geniului ce moare pentru a da naştere unei noi lumi. În altă oglindă a epocii, efigia lui Marat, imortalizată de David, introduce în imaginarul epocii tema angajamentului intelectual asumat până la ignorarea imperativului supravieţuirii. Timp al gesturilor memorabile, romantismul propune, odată cu Revoluţia, o gramatică a umanităţii excepţionale. Idealul devine axa în jurul căreia se ordonează universul: moartea, tirania, lupta sunt cuvintele cărora romantismul le va reda un nou sens.

Volumul lui Adam Zamoyski, Holy madness. Romantic, patriots and revolutionaries, 1776-1871, poate fi citit, dincolo de nivelul erudiţiei şi al pasiunii comparatiste, ca un roman al ideilor afin, până la un punct, cu epopeile lui Sienkiewicz. Un anume elan al polonităţii marchează textul lui Zamoyski, un text în economia căruia detaliul iconic se întâlneşte cu fidelitatea faţă de un sens al libertăţii: personajele sunt plasate pe o pânză a vremii, iar biografiile individuale se înscriu în rama ridicărilor şi tragediilor naţionale. Cartea lui Zamoyski este cu atât mai interesantă cu cât, pentru un public român, ea fixează scheletul unui imaginar din care se va nutri însăşi epoca de regenerare românească. Memoria revoluţiei şi a eroilor ei fondatori nu încetează să fie reperul la care se raportează, în secolul XIX românesc, liberali şi conservatori deopotrivă.

În cele din urmă, moştenirea romantismului politic este marcată de tensiunea dintre două tendinţe ireconciliabile. Între universalismul revoluţionar, încrezător în potenţialul de ameliorare uman, pe de o parte, şi localismul conservator, atent la identitatea naţională şi la un geniu folcloric, pe de altă parte, relaţia este una delicată şi complexă. În acest punct, romantismul duce mai departe opoziţia dintre iluminism şi dublul său, contrailuminismul „reacţionar“. Cazul romantismului politic german este unul care indică această complexitate originară: evocată şi de Zamoyski, amprenta unor Justus Möser sau Adam Müller se va dovedi esenţială în ordinea constituirii unui romantism conservator extrem de influent, romantism care fecundează o versiune radicală de naţionalism. Localizând în spaţiul românesc opoziţiile occidentale, filipicele antiliberale ale lui Eminescu nu fac decât să aclimatizeze un tip de sensibilitate familiară ariei central-europene. În cazul său, linia de clivaj între familiile politice romantice devine evidentă: trecerea de la C.A. Rosetti la Mihai Eminescu este una ce traduce mutaţia de substanţă a discursului romantic.

Global şi proteic, revoluţionarismul romantic activează elanul renaşterii naţionale. Dialogul dintre naţiuni devine un dialog al modelelor pe care fiecare dintre comunităţi le pune în pagină, în cadrul panteonului ei. În câteva ocazii, lectura produce un efect de autoiluzionare ideologic. Dincolo de similitudinea epidermică, anii 1776 şi 1789 indică două parcursuri diferite ale ideii revoluţionare: afin mai degrabă cu acel 1688 englez, anul 1776 se detaşează prin capacitatea sa de a fi punctul de plecare al unei republici. Înainte de a fi căutarea utopică a unei comunităţi perfecte, anul 1776 se înscrie în descendenţa unei lungi reflecţii a moderaţiei şi constituţionalismului. Dar acest an 1776 ilustrează şi paradoxul localizabil în magma romantismului revoluţionar: aparent fidelă unei gramatici universale, Revoluţia se adaptează unui teren local prin excelenţă. Ceea ce pare a fi universal în anul 1776 nu este, în realitate, vor sugera criticii conservatori, decât dezvoltarea organică a unei idei a libertăţii. Celor care văd în Emund Burke un apostol al reacţiunii li s-ar cuveni reamintite pasiunea şi energia cu care acest vechi whig a apărat cauza celor 13 colonii.

Există, în volumul lui Adam Zamoyski, un segment ce probează dificultatea de a încadra în taxonomii ethosul romantismului revoluţionar european: mitul bonapartist este cel în jurul căruia se ordonează un întreg imaginar european. Expansiunea Revoluţiei este, simultan, odată cu Bonaparte, o expansiune a imperiului. Încă o dată, lectura romantică este profund divizată politic. Criticilor lui Chateaubriand le răspunde un mit bonapartist ce trece dincolo de graniţele Restauraţiei, pentru a contamina un spaţiu european. Tiranul sanguinar lasă locul unui erou ce se sfârşeşte în solitudinea atroce a exilului din Sfânta Elena.

Legatul bonapartist este, în cazul polonez, un ferment care dă naştere ridicării de la 1830. Vechii soldaţi ai Imperiului sunt coloana vertebrală a Revoluţiei îndreptate în contra Imperiului inamic al libertăţii, Rusia.

Din acest elan suicidar grandios se va naşte un mit modern, acela al exilului romantic. Fuziunea dintre martiraj şi expatriere aparţine, de acum înainte, ethosului european. Revoluţionarii munteni sunt iniţiaţi de emigraţia poloneză în acest vis al emancipării naţionale.

Urmărit şi ascunzându-se de poliţia secretă a autocraţiilor, exilatul revoluţionar devine un erou al timpului său. Nume precum Mazzini sau Garibaldi evocă această energie contagioasă a libertăţii: Revoluţia este, în cazul naţiunilor periferice, o invitaţie la inventarea identităţii naţionale. Repertoriul de gesturi şi de imagini este adaptat: cavaler rătăcitor modern, Revoluţionarul este vizionarul care, din temniţă sau din exil, imaginează un viitor al celebrării naţiunii redeşteptate.

Excursul erudit al lui Adam Zamoyski recuperează cărămizile pe care se ridică şi anul 1848 în Principate. Entuziasmul evanghelizant al lui Heliade Rădulescu nu este mai puţin nobil decât eforturile romantice ale lui Bolivar. Islazul nu este decât un reper pe o hartă continentală a libertăţii. Mai mult sau mai puţin histrionici, revoluţionarii români repetă gestul fondator al romanticilor europeni. Nebunia lor este parte din nebunia sublimă a Revoluţiei. Geneza modernităţii autohtone se nutreşte din solul promisiunilor libertăţii. //

// ADAM ZAMOYSKI
// Holy madness.
    Romantic, patriots
    and revolutionaries,
    1776-1871
// Phoenix Press,
    London, 2008