Despre partide, aliante si intamplari

Emotionant, tabloul reintalnirii dintre Mircea Geoana si Daniela Popa a recimentat o alianta a carei viata delicata a oglindit tribulatiile vietii noastre publice. Dar, in cele din urma, optimismul a invins si, odata cu anihilarea actiunii "dusmanoase" a sefului de stat, actiune responsabila pentru dizolvarea precendentei uniuni, cele doua formatiuni au regasit, auroral, drumul comun catre putere si centrul ideologic. Caci, asa cum puncta presedintele social-democratilor insusi, cele doua doctrine sunt, finalmente, complementare: intre social-democratie si social-liberalism dialogul este unul organic.

Un al doilea tablou contemporan, nu mai putin semnificativ pentru avatarurile ultimilor ani: Actiunea Populara, creatia dinamicului om de stat Emil Constantinescu, a fost absorbita, in fine, dupa negocieri homerice, de catre PNL. Dupa toate aparentele, pretul obtinut de populari este unul mai degraba mediocru, de vreme ce acestia nu vor avea parte de o generozitate electorala comparabila cu cea pe care au relevat-o social-democratii in raporturile lor cu partidul d-lui Voiculescu.

Doua evolutii la nivelul carora se poate localiza o morala comuna, semnificativa in cel mai inalt grad pentru maniera incare vehiculele politice autohtone se definesc si actioneaza. Dincolo de nuantele ideologice, cele doua instantanee proiecteaza o imagine ce va marca scena viitoarelor luni, dupa cum intamplarile evocate sunt legate, inextricabil, de o istorie complicata a postcomunismului romanesc.

Noua alianta politica dintre social-democrati si conservatori releva, dramatic, precaritatea definirilor intelectuale pe care mizeaza partidele romanesti. In spatiul european, solidaritatea dintre partidele socialiste si conservatoare ar fi inimaginabila, in masura in care cele doua curente sunt articulate in jurul unor proiecte de societate incompatibile. In cazul Romaniei, trecerea de la o familie politica la alta este un semn de normalitate si gestul politic social-democrat isi are ironiile sale, in masura in care un efect secundar al acestuia ar putea fi reactivarea, pe listele PSD, a unor personalitati conservatoare, ale caror obarsii socialiste nu pot scapa unui observator atent. Cazul lui Dan Ioan Popescu este doar unul dintre acestea.

Si daca aliantele se pot reconfigura, istoria insasi poate fi remodelata in acord cu sensibilitatea contemporana. Social-liberalii din urma cu cateva zile sunt vechii conservatori care, in cautarea unei iluzorii legitimitati, au maculat un patrimoniu si au compromis, aproape definitiv, un epitet, cel de conservator. Inventarea unui Institut de Studii Politice Conservatoare, editarea unei efemere reviste, Conservatorul, pelerinajul grotesc la locurile de memorie nu au fost decat strategii deceptive: valoarea lor de intrebuintare este relevata de reintoarcerea, triumfatoare, la vagul doctrinar al imposibilului social-liberalism.

Intr-un fel, avatarurile conservatorilor probeaza pana la ce punct partidele autohtone sunt, intelectual si morfologic, proiectii care nu au nimic in comun cu actorii similari din campul european. "Europenizarea" publica locala a insemnat, inultima instanta, integrarea in grupurile continentale a unor entitati ce reprezinta mai degraba companii de administrare a afacerilor decat asocieri voluntare ale unor cetateni. Simbolic, umbra lui Sorin Oprescu este decelabila in vecinatatea acordului politic evocat: embargoul si controlul mediatic fac parte din fibra negocierilor insele.

Pe un alt palier, disparitia Actiunii Populare in Partidul National Liberal este simptomatica pentru o tendinta care nu poate fi ignorata in acest interval ce precede ciclul electoral: mai mult decat ideologiile, fobiile sunt cele care se afla la originea aliantelor ce se vor confrunta in lunile urmatoare. Iar elementul in functie de care partidele se pozitioneaza este, previzibil, seful de stat insusi. Disparitia Aliantei D.A. a lasat un spatiu pe care fiecare dintre actorii partinici intentioneaza sa il colonizeze, recurgand la regrupari ce nu sunt motivate decat de ostilitatea sau loialitatea fata de presedintele republicii.

Oricat de vag intelectual, criteriul este responsabil pentru modul in care campul politic este reconfigurat. Aportul Actiunii Populare nu este, in mod evident, decat acel puternic sentiment antiprezidential pe care un Emil Constantinescu l-a exprimat public: fuziunea cu PNL este oficializarea unei apropieri intemeiate pe o adversitate comuna. Ceea ce a debutat ca o tentativa de regenerare a crestin-democratiei sfarseste prin a fi parte din liberalismul romanesc. Paradoxul este parte din fibra romaneasca.

In fine, prezentul electoral al anului de gratie 2008 este legat, prin firele memoriei, de un trecut inscris in tesatura mentalitara insasi. Lectia de invatamant politic a domnului Ion Iliescu, ocazionata de lansarea candidaturilor PSD, detinea intregul revolutionar in numele caruia, in acelasi pavilion central, primul presedinte ales democratic al republicii elogia violenta proletara si pe agentii ei. Dupa aproape doua decenii, vecinatatea dintre Ion Iliescu si domnul Marian Oprisan traduce unitatea de sensibilitate pe care se fondeaza social-democratia postcomunista. Schimbarile de fard si decorurile kitsch sunt, in aceasta ordine de idei istorica, doar note de subsol irelevante.