Despre o nouă mişcare politică

Se întâmplă tot mai des în ultima vreme să fiu întrebat dacă nu mă reîntorc în politică. În pofida răspunsului negativ pe care îl dau de fiecare dată, aproape nu e eveniment public la care să particip unde să nu fiu abordat de oameni care vor să iniţieze o mişcare politică nouă. Pe undeva, energia pe care o simt acum în jur e aceeaşi cu cea pe care am simţit-o în mine în 2000 când, după ce am avut de ales între Iliescu şi Vadim, am pornit înfiinţarea URR.

Atunci mi se părea profund anormal ca, după 10 ani de democraţie, aceste opţiuni să fi fost rezultatul ei. Am muncit în URR, împreună cu alte câteva sute de entuziaşti ai schimbării, vreme de 5 ani, însă a trebuit să admitem, în 2005, că n-am reuşit să obţinem succesul de care aveam nevoie pentru a împrospăta şi moderniza politica româ­nească.

Acum, după încă 10 ani de democraţie, oamenii pe care îi întâlnesc sunt la fel de nemulţumiţi de opţiunile dintre care trebuie să-şi aleagă preşedintele. Politica românească s-a modernizat doar în materie de resurse financiare şi tehnici de manipulare, nu în valori şi comportamente.

O nouă mişcare politică ar avea nevoie de mai multe tipuri de resurse: umane, financiare, logistice etc. Toate vor fi dificil de obţinut, unul este însă obstacolul major, care a împiedicat şi URR să ajungă ce şi-a propus şi care va da mari bătăi de cap oricărei noi iniţiative politice. E vorba de chestiunea mizei şi a motivaţiilor. Politica românească este o dispută a mizelor maxime. Oricine intră într-o luptă politică în România trebuie să fie dispus să facă orice, dar orice, pentru a o câştiga. Asta pentru simplul motiv că intră în luptă cu politicieni care sunt dispuşi să facă orice, absolut orice, pentru a-şi menţine câştigul obţinut.

Acesta e principalul loc în care buna-credinţă şi bunele intenţii îşi ating limita. Pentru că oameni cu astfel de valori nu sunt dispuşi să facă orice, să-şi suspende orice reper moral doar pentru a reuşi în politică. Astfel de oameni nu sunt dispuşi să-şi lase terfelite reputaţia, familia, munca şi, în ultimă instanţă, viaţa, doar pentru a reuşi în politică.

Şi nu mă refer aici doar la figurile centrale, la îndeobşte numitele locomotive ale unui partid, ci şi la, sau poate mai ales, la miile de activişti locali de care un partid are nevoie pentru a avea succes. Sunt oameni care n-ajung niciodată la televizor, dar care au de câştigat în fiecare zi mii de lupte ale locului cu oameni lipsiţi de orice urmă de scrupule sau de bun-simţ.

Terenul de luptă nu e doar cel politic. Sunt oameni dispuşi la orice pentru putere şi în mass-media, şi în afaceri, şi în sport. Câteodată, în toate trei la un loc. În politică însă, verocitatea atinge punctul maxim. Probabil pentru că aici recompensele sunt cele mai mari şi mai uşor de obţinut dacă nu ai niciun fel de condiţionări interioare.

Lupta e de o duritate extremă. În teorie, sacrificiul e posibil, necesar şi valorizant. În practică, e foarte greu de asumat. Trebuie să-ţi sacrifici propriul fel de a trăi cu speranţa că vei putea să câştigi, salvându-ţi, totuşi, propriul fel de a fi.

Pentru ca o nouă mişcare politică să reuşească în România de azi, ea ar avea nevoie de câţiva oameni cu suficient de mulţi bani încât să-şi poată permite luxul de a-şi urmări şi finanţa obiectivele politice fără a trebui să facă înţelegeri cu politicieni dispuşi la orice. Acum 10 ani noi nu am găsit astfel de oameni în România.

Şi ar mai avea nevoie de mulţi oameni care să-şi dorească să intre, să reziste şi să se realizeze în serviciul public, fără a face înţelegeri cu funcţionari publici dispuşi la orice. Nici astfel de oameni n-am găsit suficient de mulţi acum 10 ani.

Poate că acum oamenii ăştia au apărut, poate că e mai uşor să afle unii de alţii şi să lucreze împreună la un proiect politic. Deocamdată însă, piaţa politică pare stabil împărţită între PD-L, PSD, PNL şi UDMR. Din felul în care s-au raliat resursele financiare şi mass-media, pare o piaţă politică închisă. Bine închisă. Din păcate, ea e închisă nu doar pentru alte proiecte politice, ci şi pentru alegătorii români înşişi. E închisă şi în faţa conectării la politica mare, europeană, şi în faţa propriei modernizări. Cum o deschidem – e o întrebare pentru următorii 20 de ani. //