Despre marxism, revoluţie şi libertate

Departe de a fi un subiect de dezbatere intelectualmente epuizat în România anului de graţie 2010, marxismul şi posteritatea lui ideologică se află în centrul unui efort de recuperare pe care îl putem asocia, fără riscul de a exagera, tentativei de a imagina o nouă stângă radicală. Şi totuşi, dincolo de (aparenta) inocenţă intelectuală, dincolo de atenţia cu care este citit şi elogiat Slavoj Žižek, dincolo de voga pe care o cunoaşte cavalerul fără de teamă şi prihană al revoluţiei cubaneze, Christul laic care este Che Guevara, dincolo de recurenţa unei nostalgii în care se reuneşte anticapitalismul şi antiamericanismul, dincolo de toate acestea, exegeza marxologică rămâne una dintre temele fără de care istoria intelectuală a modernităţii nu poate fi imaginată.

Aceasta pentru că, aşa cum probează sinteza lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, sinteză din care Editura Curtea Veche publică un al doilea volum în traducere românească, cu o prefaţă de Vladimir Tismăneanu, tradiţia marxistă propune celor de astăzi o interogaţie al cărei punct de pornire este reprezentat chiar de către relaţia dintre ipotezele intelectuale şi practica instituţională care se revendică de la ipotezele în cauză. Căci, spre a relua o formulare a lui Richard M. Weaver, „ideile au consecinţe“, iar una dintre mizele genealogiei intelectuale este şi examinarea manierei în care discursul ideologic produce, graţie „praxis“-ului, un tip de organizare instituţională şi un tip de exces ce poate merge până la crima politică.

Din această perspectivă dublă, a erudiţiei intelectuale şi a exemplarităţii etice, trilogia lui Leszek Kołakowski rămâne un model ce are atributele capodoperei. Căci sinteza filosofului polonez este, înainte de toate, încercarea de exorcizare a demonilor occidentali, în măsura în care seducţia radicalismului utopic este consubstanţială modernităţii înseşi. Transformarea intelectuală a lui Leszek Kołakowski poate fi întrevăzută, ca într-un palimpsest, în textul trilogiei: elogiul moderaţiei care refuză fanatismul şi instalarea umanităţii în cămaşa de forţă a adamismului marxist devine cărămida pe care se întemeiază un edificiu ce fascinează prin stil, pătrundere hermeneutică şi devotament faţă de cauza libertăţii. Sinteza lui Leszek Kołakowski este un monument pe care secolul ce a trecut îl lasă, ca legat, celor care vor veni: este o privire îndreptată înapoi şi un antidot împotriva rătăcirilor tiranicide.

În aceeaşi măsură în care este parte din moştenirea veacului XX, cartea gânditorului polonez este parte dintr-o dezbatere pe care ruptura din anul 1989 a întrerupt-o doar aparent. Revoluţiile din Estul şi Centrul Europei nu au putut evacua din spaţiul intelectual occidental pulsiunea utopică. Prăbuşirea socialismului real nu a anulat capacitatea de fascinaţie a unei viziuni marxiste care, aşa cum notează Vladimir Tismăneanu, este, fundamental, o soteriologie. Mesianic şi ubicuu, marxismul a supravieţuit anului 1989, ducând mai departe promisiunea unei lumi care va veni. Ceea ce rămâne intact este aliajul utopic, aliaj care se naşte din alianţa, paradoxală, dintre „ştiinţificitatea“ invocată şi radicalismul de extracţie prometeică. Ca şi în anii de după 1945, spiritul liberal-conservator este angajat în această confruntare intelectuală cu stânga radicală/revoluţionară, confruntare a cărei miză este însăşi definirea cadrului cetăţii umane. Departe de a fi un capăt de linie, anul 1989 semnalează doar o metamorfoză de discurs. Revoluţia este prezentă, atunci ca şi acum, ca reper mitologic şi obiect de fascinaţie.

Există, în titlul acestui al doilea volum al trilogiei lui Leszek Kołakowski, o ironie care nu poate scăpa unui cititor atent - „Vârsta de aur“ evocată aici, acea vârstă a Internaţionalei a II–a, este şi magma din care se naşte viziunea leninismului politic, dar şi hibridul sindicalismului revoluţionar al lui Sorel, acesta din urmă esenţial în conturarea catehismului mussolinian.

În acest mod, exegeza filosofului polonez devine un roman de idei în a cărui ţesătură narativă putem intui siluetele actorilor care vor domina secolul XX: leninismul şi fascismul îşi au rădăcinile în această revelaţie a violenţei ca gest întemeietor de comunitate politică.

Celor care sunt tentaţi de relecturile „infidel-leniniste“ ale lui Slavoj Žižek, cartea lui Leszek Kołakowski le poate apărea drept „reacţionară“ şi iconoclastă. Căci nimic din Leninul inocent al stângii radicale occidentale nu poate fi recuperat din imaginea conturată în Marile curente ale marxismului. Exegeza lui Leszek Kołakowski este cu atât mai „reacţionară“ cu cât ea pune în pagină o reţea de citate extrase din canonul leninist însuşi.

Recitite astăzi, ordinele lui Lenin din anii Terorii nu au nimic rousseauist-romantic în formulările lor. Ele apar drept ceea ce sunt: parte din tentativa tiraniei motivate ideologic de a-i extermina pe cei care sunt marcaţi de păcatul originar al clasei sau opţiunii intelectuale. Procustian, raţionamentul leninist este unul ce privilegiază violenţa de stat. Revoluţia din octombrie duce mai departe un elan sanguinar care defineşte, în egală măsură, practica Autocraţiei Imperiale şi ortodoxia subversiunii politice ruse.
În egală măsură, tabloul marxismului occidental nu poate fi complet fără analiza „revizioniştilor“: relegaţi de pontifii sovietici în infernul celor care au rătăcit calea, pactizând cu clasele burgheze, „revizioniştii“ sunt vocile ce reconciliază, profetic, credinţa în justiţia socială şi fidelitatea faţă de gramatica democratică. În acest spaţiu intelectual, profilul lui Eduard Bernstein este inseparabil de capacitatea social-democraţiei germane de a se reinventa, propunând, în anii de după 1949, o viziune care refuză, programatic, socialismul real, invocând un umanism care îşi are rădăcinile în critica „revizionistă“ a Revoluţiei din octombrie. Izolarea în cadrul bisericii comuniste vine ca sancţiune care stigmatizează „ereticii“ - cazul lui Karl Kaustky este unul simbolic. Sinteza sa de final este ignorată, fiind marcată de păcatul inexpiabil al criticii totalitarismului sovietic născând.
Căci „Vârsta de aur“ este intervalul în economia căruia se dispută cele două tradiţii politice revendicându-se de la marxism. Între linia totalitară a leninismului şi socialismul democratic care se fondează pe „schisma revizionistă“, orice reconciliere este imposibilă. Severitatea represiunii social-democraţiei în ţările lagărului socialist nu este un accident istoric, ci reflectarea unei implacabile ostilităţi istorice. Ortodoxia leninistă are ca ambiţie ultimă eradicarea libertăţii din codul genetic al umanităţii ce îi este captivă. În acest punct istoric, exegeza lui Leszek Kołakowski devine centrală în proiectul de edificare a unui canon al moderaţiei, canon în jurul căruia să se articuleze un viitor plural şi imun faţă de tentaţiile radicalismului utopic.

// LESZEK KOŁAKOSWKI
// Principalele curente
    ale marxismului
    Volumul al II-lea,
    Vârsta de aur
    Prefaţă de Vladimir
    Tismăneanu,
    traducere din limba
    engleză de Cătălin
    Cândea, Emanuel-
    Nicolae Dobrei,
    Bogdan Florian,
    Tereza-Brânduşa
    Palade (coordonator)
// Editura Curtea Veche,
    Bucureşti, 2010