Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Despre iluzii în viață și pe scenă
Doina Papp - - - -
2015-06-09
Cultura
2

ILUZII, de Ivan Vîrîpaev · Regia: Bobi Pricop · Scenografia: Andreea Negrilă · Cu: Romaniţa Ionescu, Ioana Manciu, Cătălin Băicuş, Vlad Udrescu · Teatrul Naţional „Marin Sorescu“, Craiova.

 

Ivan Vîrîpaev, Evgheni Grișkoveț, frații Pres­niakov, intens promovați și pe scenele noas­tre, reprezintă cu brio ceea ce Marina Davîdova, strălucit critic rus, consideră a fi „noua dramă rusească“, adică dramaturgia apărută după anul 2000 în pas cu noua realitate și împotriva vechii școli acuzate acum de prea mult rigorism for­mal. „Spectacolele noastre (scria în 2004 Mihai Uga­rov, „propovăduitor fur­tu­nos și încrâncenat al noii religii teatrale“, cum îl ca­racterizează Davîdova) sunt total inofensive. Nu veți afla din ele nimic din ceea ce se întâmplă acum în țara noastră și cu noi... Niciun ticălos n-o să se cutremure, niciun Claudius nu va pleca, acoperindu-și fața, de la vreun spec­tacol de-al nostru. Și nu se va găsi niciun Stanislavski care să strige: Nu cred, la vederea marii minciuni a Săr­bă­torii noastre teatrale...“

 

In replică, noua dramă, sincronă cu ce­ea ce englezii au lansat prin acel new writing de la Royal Court din Londra, renunțând la regulile clasice ale scrisului pentru scenă, mizează pe adevărul trăirilor și sinceritatea ex­pri­mă­rii. Or, cum poți să obții acest sentiment, dacă nu te apropii de realitate, de viața de azi, reproducându-i formele de ma­ni­fes­tare și, uneori chiar și limbajul până la cal­chiere? Cel dintâi și-a făcut loc în prim-planul scenei teatrul doc., prin care stra­da a năvălit în teatru în formele cele mai brutale și neprelucrate printr-o tehnică de reproducere copy-paste numită ver­ba­tim. (Viața și problemele ei – evident, așa cum se manifestau ele acut în anii ex­plo­ziei capitalismului sălbatic și ai încercării de recuperare a timpului pierdut sub dic­taturi.) Încet- încet, lucrurile au început însă să se așeze, să se structureze și auto­reflexia să producă observații teoretice legate, de pildă, de personajul-erou și res­ponsabilitate. „...Pe urmele autorului, ca­re a încetat să mai fie Creator cu ma­jus­culă, eroul pieselor contemporane a în­cetat și el să mai fie creatorul propriului destin și a devenit un fel de pion la dis­creția realității. Dacă e să fim scru­pu­loși, aici nici nu mai există de fapt eroi, nu sunt decât personaje. Fiindcă prima condiție a existenței unui erou este asu­marea responsabilității pentru propriile fapte, răspundere conferită de dramaturg (iar în urma acestuia, și de spectator)... A pretinde responsabilitate personajelor noii drame ar echivala în absurditate cu întrebarea de ce aluatul răsturnat într-o tavă a luat forma tăvii. Aceste figuri sunt în întregime și complet formate în me­diul înconjurător.“ (Marina Davîdova, Sfârșitul unei epoci teatrale, Editura Ne­mira, 2006)

 

Ivan Vîrîpaev se distinge în acest val al noii dramaturgii ruse și printr-o notă de misticism. Prezent la Sibiu în ediția de anul trecut a Festivalului Internațional de Teatru chiar cu piesa Iluzii, despre ca­re va fi vorba mai jos, tânărul scriitor și ac­tor a pledat pentru reinventarea spa­țiu­lui sacru în noul tip de comunicare, cea actuală. „Sensul omului este să se con­ști­entizeze ca parte a Universului. Dinspre Dumnezeu trecem spre propriul ego. Ar­ta trebuie să ajute individul să se conș­ti­entizeze pe sine în procesul de creație.“

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1316/foto_doina_papp.JPG

Ioana Manciu, Vlad Udrescu, Cătălin Băicuş şi Romaniţa Ionescu în Iluzii (foto:  Bogdan Dănescu)

 

Dacă în Oxigen, piesa care l-a lansat, aceste idei pot fi eventual decelate prin aceea că păcătoșii din piesă primesc iertarea în numele legii divine, care dă drep­tate celor săraci cu duhul, în Iluzii pretinsul misticism al autorului cedează în fața forței adevărului vieții. Po­vestea spusă prin in­ter­mediul unor monoloage con­fesive, dar mai ales perspectivele multiple la care apeleză Vîrîpaev, pen­tru a accentua sentimentul de relativism absolut în care trăim, e poate cel mai frumos și crud adevăr pe care omenirea acestui secol trebuie să-l accepte, după ce crezuse că i-a smuls universului toate se­cretele. Da, trăim pe nisipuri mișcătoare și realitatea e poate o himeră. Această vi­ziune platoniciană, generatoare de scep­ticism frumos, câtă vreme putem, la urma urmelor, să ne închipuim că suntem fie și fericiți, chiar dacă oricând altcineva poate dovedi contrariul, câștigă tot mai mult teren în epoca pragmatismului devorator, pentru a contracara, probabil, tendința go­lirii de sens a umanității contemporane. Nu e întâmplător că o astfel de gândire e asu­mată de un artist care vine din spațiul slav, unde, de la Dostoievski la Berdiaev și Șestov, scepticii s-au înfrățit cu ni­hi­liștii chiar și atunci când și-au ridicat ochii la cer.

 

Bobi Pricop nu le împărtășește întru totul ideea. Și dacă spectacolul lui de la Teatrul Național Marin Sorescu“ din Craiova e atât de stenic, în ciuda revelațiilor des­cu­rajatoare pe care le propune textul, vor­bind despre dragoste și oamenii care au impresia că o trăiesc, e pentru că în spa­tele vorbelor veghează un spirit ludic in­vincibil, cu tot ce decurge de aici ca rol al imaginației, al creativității, al distanțării iro­nice și critice. Chiar și concluzia au­to­rului despre singura constantă verificată a existenței care e moartea sună în acest context încurajator, fiindcă ne îndeamnă la luciditate, la acțiune, poate în contrast cu acel respiră!, ca unică soluție de su­pr­a­viețuire pe care Vîrîpaev o promova în Oxigen. Spectacolul acestor Iluzii, despre care ne vorbește montarea craioveană, es­te de aceea o splendidă celebrare a puterii de creație a omului, a artistului pus să-i reprezinte pe scenă gândurile ascunse.

 

Fo­losind tot arsenalul de mijloace audio-video de care teatrul mo­dern beneficiază, punându-i în stare de creație maximă pe cei pa­tru tineri și talentați actori, Bobi Pri­cop transformă ceea ce la o altă mon­tare a piesei era doar o relatare statică – interesantă, ce-i drept, prin surpriza de conținut – într-o reprezentație de o tea­tra­litate bogată, descoperind în acest fel multe dintre rezervele de sensibilitate ale piesei și autorului ei. Spațiul propus e primul care contribuie la magia aparte a spectacolului (scenografia: arh. Andreea Negrilă, asistent: George Dulămea). Re­gi­zorul a ales să-l monteze într-un subsol al Naționalului craiovean (atelierul de pic­tură) unde încap pe gradene vreo 80 de spectatori, dar e mult loc pentru des­fă­șurarea atât de dinamică și plină de fan­tezie imaginată pentru această piesă. Câ­teva schele metalice descriu, cu geometria lor exactă, un cadru aparent riguros, în contrast în fond cu furtuna din sufletele personajelor. O platformă mobilă ac­țio­nată manual va folosi pentru nenumărate efecte menite să traducă starea de spirit a acestora (vezi mersul contrar sensului ro­tirii). Un ventilator uriaș plasat în fundal stă și el la dispoziția regizorului pentru a produce iluzia realității, cum se întâmplă adesea la teatru. Cu ajutorul lui va sufla vân­tul în pletele lui Margaret, la mo­men­tul oportun, și tot de acolo vor zbura con­fetti-urile făcute să imite zăpada, într-unul dintre cele mai romantice momente din spectacol, în care e evocată puterea omului de a se iluziona. Pe un ecran uriaș plasat lateral se naște realitatea virtuală amăgitoare, pe care doar prefabricarea ei la vedere o subminează, într-un zâmbet ame­stecat cu lacrimi ale eroilor care se fil­mează reciproc. Un violoncel cocoțat pe schele (muzică live: Orlando Buda) îngână melancolic din când în când, pe măsură ce povestea avansează din surpriză în sur­priză spre adevărul final, care e o min­ciună. O minciună necesară, poate, și aici e aici, fiindcă cine ar vrea să trăiască în minciună, dacă aceasta nu-i este ascunsă la timp.

 

Ei bine, revelația aceasta târzie le e dat s-o trăiască personajelor acestei piese, două cupluri prietene care, la cei 80 și ceva de ani, înaintea sfârșitului, se spovedesc unul altuia pentru a se elibera de minciuna vie­ții lor. Tehnica inteligentă a autorului care generează subtilitatea piesei face ca aceste mărturisiri să aparțină întotdeauna ce­lui­lalt, așa încât, printr-o inventivă țesătură a celor patru povești, realitatea de la fața lo­cului să se pulverizeze în multiplele ei percepții subiective. Sandra relatează la în­ceput, într-un moment de mare impact emo­țional datorat Ioanei Manciu, despre iubirea mărturisită pe patul de moarte de Denny, soțul ei, tocmai în momentul când află că fusese înșelată. Ea, la rândul ei, nu­trise toată viața o dragoste vinovată pen­tru Albert, prietenul lui și soțul cinicei Ma­r­garet, iubită de fapt de Denny, singura ca­re în final nu suportă adevărul și se spân­zură. Dar nici asta nu e sigur că s-a în­tâmplat, câtă vreme suntem cu toții într-o lume a incertitudinilor și a minciunilor acceptate.

 

Aleși cu schepsis de regizor, cei patru interpreți, toți foarte buni și talentați, alcătuiesc un cvuartet de virtuozi, armonios, dar contrapunctic, trăind des­tinele individuale ale celor patru cu simț al ironiei și luciditate, chiar și atunci când ochii le sunt scăldați în lacrimi. Am uitat să vă spun că importante mai sunt în spec­tacol și microfoanele pe care și le smulg unul altuia, când au impresia că altcineva trebuie să preia controlul, iar ceilalți sunt trimiși să asiste și să cenzureze, parcă, de pe scaunele din afara spațiului de joc, cele ce se petrec la vedere. Vlad Udrescu, în ro­lul lui Albert, inițiază la un moment dat, pe podea, un joc de animație pe care spec­tatorii îl privesc pe ecran. El descrie astfel amuzat o fotografie a momentului când ce­le două cupluri se resetează. La fel se în­tâmplă și când, așezați înghesuiți pe o ban­că în mijlocul scenei, cei patru fumează pipa păcii și se refugiază în fumul para­disiac al rotocoalelor cu care se joacă. In­dividualități distincte și puternice, cei pa­tru actori au darul să sugereze o lume bo­gată ca temperament, caracter și com­por­ta­ment, mânată de soartă spre același des­tin. Inteligentă, zeflemistă, cinică pre­cum Margaret, Romanița Ionescu îi cre­ează acesteia un portret pe măsura valorii talen­tului ei bogat; sentimentală, visă­toa­re și idealistă precum Sandra, Ioana Man­ciu și-o asumă pe datele ei de mare sen­sibilitate; lucid, tolerant, detașat, Albert e impus de jocul modern al lui Vlad Udrescu ca un ele­ment de echilibru; poetic, filozof, con­tem­plativ, lui Denny, Cătălin Băicuș îi atri­bu­ie eficient privirile lui melancolice și su­râsul abia schițat. Cu toții au ca numitor co­mun o mare putere de adaptabilitate și com­unicare. Așa încât spectacolul te ține cu sufletul al gură și-ți transmite cu zâm­betul pe buze o stare dilematică, balan­sând între nevoia de adevăr și dulcea ilu­zie. Ca­re e, deopotrivă, a vieții și a teatrului.

TAGS : Iluzii teatru Teatrul Național Marin Sorescu Craiova Ivan Viripaev dramaturgie spectacol
Mai multe din Cultura
Comentarii
sorin danciu 2015-06-13
Doamna Papp scrie de parca ar tricota. Doua pe fata, una pe dos, doua pe fata una pe dos, doua pe fata, una pe dos.
viorel domenico 2015-06-12
Din comentariile acestei doamne nu intelegi nimic. E ba pretioasa, ba infantila. Nu gasiti nici un profesionist care sa scrie despre teatru asa cum se cuvine, cum merita aceasta frumoasa arta si cum meritam noi, cititorii revistei 22?
Total 2 comments.
1407
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.