Despre demnitate (nationala si umana)

Dupa decizia Curtii Martiale din Virginia de a-l achita pe sergentul Christopher Van Goethem, ucigasul lui Teo Peter, s-a vorbit si s-a scris la noi despre demnitatea nationala, despre demnitatea calcata in picioare chiar de catre aliatii nostri americani. Presedintele insusi a vorbit despre “dispret”, premierul a promis sprijin guvernamental pentru deschiderea unui proces civil. Ma intreb insa daca n-ar fi fost cazul - daca nu este cazul - ca presedintele nostru sa-i trimita un mesaj presedintelui Bush, in care sa-i atraga atentia in modul cel mai formal cu putinta asupra injustitiei flagrante a respectivei hotarari judecatoresti, care sfideaza fapte certe, cunoscute, difuzate prin mass-media intr-un teritoriu locuit de o populatie catusi de putin ostila, acceptand, dimpotriva, riscurile instalarii unor baze militare americane? Dupa accidentul produs, dupa crima prin imprudenta si iresponsabilitate, comisa de puscasul marin, decizia achitarii lui nu poate provoca aici decat stupefactie si consternare generala. La ce ne mai putem astepta din partea militarilor americani protejati intr-un asemenea mod?

Desigur, tratatul pe care Romania l-a semnat cu Statele Unite - si ale carui consecinte incepem sa le masuram abia acum, desi partenerii nostri europeni ni le-au semnalat din vreme - limiteaza din start posibilitatile de reactie oficiale, dar a face doar declaratii pentru presa autohtona inseamna foarte putin. Ma intreb, la fel, daca autoritatile noastre juridice n-ar fi trebuit sa se ocupe de acest caz macar atat incat sa faca posibila prezenta soferului de taxi supravietuitor al accidentului ca martor la procesul din America. Am lasat totul pe seama justitiei americane, pe seama unui procuror militar care - spre dezonoarea lui - a instrumentat astfel probele, incat din cuprinsul lor a lipsit insasi victima.

Exista in Romania un veritabil mit al justitiei americane, bine intretinut de literatura, de filme, de ideea larg raspandita ca americanii se raporteaza la lege ca la o religie. Ei bine, Curtea Martiala din Virginia ne-a eliberat de acest mit, aratandu-ne ca: 1) legea este ceva abstract, fara legatura cu faptele propriu-zise si ca 2) daca e vorba sa se aplice, ea se aplica in chip diferit, special, pentru puscasii marini.

Si cred ca e nevoie sa insist asupra faptului ca accidentul soldat cu moartea unui om nu s-a petrecut in Irak, nici in Afganistan, ci in Romania, si nu in conditii de razboi, ci intr-o noapte pasnica, nu in intuneric si ceata, ci la o rascruce bine luminata (si corect marcata) a Bucurestiului; omuciderea s-a produs nu sub imperiul spaimei, ci al alcoolului, nu in misiune, ci in afara oricarei misiuni.

Ar mai exista o posibilitate de recurs moral: presa americana. Dar ce ziar american important s-ar ocupa de acest caz, avand de infruntat nu doar autoritati judiciare si o opinie publica natural partizana, ci si imaginea negativa a Romaniei aproape pretutindeni in lume, inclusiv in America? Nu tin sa abat in acest fel discutia, dar nici nu cred ca putem face abstractie de aceasta situatie.

Nu pot sa nu ma intreb daca hotararea respectiva ar fi fost posibila in conditiile in care accidentul criminal s-ar fi intamplat - nu zic in Germania ori Franta - dar in Polonia sau Cehia. Ma tem ca nu. Justitia militara si diplomatia americana ar fi gandit mai atent, ar fi cumpanit lucrurile mai indelung si mai bine, adica mai corect. De ce? Pentru ca aceste tari, prin modul de viata al cetatenilor lor, prin comportamentul reprezentantilor alesi, prin imaginea pe care au reusit s-o impuna despre natiunea lor, ar fi facut o asemenea solutie greu de imaginat si de admis, chiar si de catre americani. Aceste tari s-au facut respectate in lume, ele detin un capital real de demnitate nationala.

Ce demnitate nationala poate avea o Romanie in care coruptia a stat mereu cu guvernantii la masa - si probabil ca sta in continuare, dar vom afla mai tarziu -, in care procesul de polarizare a societatii se accentueaza continuu, in care, vreme de 16 ani, nu s-au putut construi nici locuinte sociale, nici sosele, in care satele recad incet intr-un fel de ev mediu straniu, dotat cu baruri de noapte, in care gramezile de gunoaie devin forme de relief, in care haitele de caini vagabonzi fac zilnic zeci de victime, in care...? Ce ne spun aceste stari de fapt despre respectul statului si al conducatorilor sai pentru cetatenii obisnuiti? Respectul fiecarui cetatean fata de sine insusi nu poate fi pus in discutie cata vreme intolerabilul e, totusi, tolerat cu rabdare, cu inconstienta, cu tragica indiferenta.

La postul TV pe care-l urmaream zilele trecute, stirea despre achitarea sergentului criminal a fost urmata de o alta - atat de familiara noua - cu privire la insuficienta medicamentelor compensate in farmacii. Vedeam zeci de batrani asteptand cu disperare in frig...

Cata demnitate nationala incape aici? Si ce respect sa asteptam de la altii, cata vreme noi insine nu ne respectam?

... Dar solutia data in cazul Van Goethem nu atinge atat demnitatea nationala, cat demnitatea umana in genere. Criteriile acesteia nu se pot schimba trecand un ocean, iar daca nu raman aceleasi, cum sa mai vorbim de o lume euroatlantica? Aici nu e vorba de romanul Teo Peter si de americanul Van Goethem, ci de o victima si de un ucigas.

Decizia Curtii Martiale americane jigneste insusi simtul dreptatii, acel potential infinit pretios pe care il sadeste in fiinta umana educatia religioasa si civica, traditia culturala si care, in ultima instanta, desparte lumea civilizata de barbarie.