Despre Crize Constituţionale şi Soluţii Instituţionale

Ca de obicei în dinamica politică, reformele constituţionale sunt generatoare de efecte secundare imposibil de anticipat în momentul adoptării lor. Privind în urmă, entuziasmul  cu care  a fost validată revizuirea constituţională din 2003 este unul naiv, dacă nu de-a dreptul iresponsabil, în măsura în care prelungirea mandatului prezidenţial la 5 ani este una dintre cheile de înţelegere ale actualei convulsii politice. România a fost martora unui an irosit din unghiul pragmatic al adminstrării statului.

Bizara şi toxica alianţă dintre PSD şi PDL a fost minată, încă din debutul ei, de existenţa unui orizont care era cel al campaniei prezidenţiale. Încă o dată ,maniera incompletă în care se realizează împrumutul constituţional la noi este evidentă- ceea ce s-a născut este o formulă semiprezidenţială din a cărei ecuaţie este absentă orice soluţie de deblocare a conflictelor constituţionale.

Pe acest fundal, moţiunea de cenzură aprobată în urmă cu câteva zile este departe de a fi panaceul evocat de comentatorii tv şi de politicienii din noua opoziţie anti prezindenţială. Efectul ei ultim este acela de provoca o nouă confruntare între majoritatea, conjuncturală, din adunări, pe de o parte, şi şeful de stat, pe de altă parte. Miza acestei noi bătălii, nu mai puţin acerbă decât cea din epoca suspendării din funcţie a lui Traian Băsescu,rămâne  modalitatea de desemnare a noului prim ministru. Deloc întâmplător, şi de această dată, clivajul politic conduce, natural, la apariţia a două lecturi conflictuale  ale constituţiei, în particular ale articolului  103 (1).

O dată cu constituirea unei noi alianţe anti prezidenţiale, eterogene în spirit, dar sudate de ostilitatea comună în raport de o personalitate politică, s-a impus, mediatic, viziunea în acord cu care preşedintele Republicii ar fi obligat să ia act de decizia coaliţiei şi să accepte, fără ezitare,nominalizarea  sugerată de ea. O astfel de lectură vizează, pe termen  scurt, limitarea prerogativelor prezidenţiale şi, implicit,  parlamentarizarea regimului.

Textul constituţional nu conţine, în sine, nici un element clar care să valideze o asemenea lectură, de vreme ce , în articolul 103 ( 1) , se menţionează că şeful statului desemnează un candidat la funcţia de prim ministru în urma “ counsultărilor”. Chiar şi în ipoteza în care am fi în prezenţa unei majorităţi constituite de un singur partid, ceea ce nu este cazul, şeful de stat singurul care decide, în mod  suveran, nominalizarea pentru postura evocată. În absenţa unei reguli constituţionale imperative, marja de manevră a preşedintelui este una considerabilă. În fapt, practica constituţională semnalează faptul că, în majoritatea cazurilor, Preşedintele este cel care a indicat partidului/ coaliţiei  dominante în adunări identitatea unui candidat posibil. De la Nicolae Văcăroiu la Victor Ciorbea, mecanismul este unul similar.

În acest context, recursul evocat de PSD la Curtea constituţională este unul care nu poate să se soluţioneze cu un verdict tranşant. Preşedintele PSD, în calitate de Preşedinte al Senatului, poate sesiza Curtea, în baza  articolului 146 ( e), cerând acesteia să se pronunţe în chestiunea unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice. Un asemenea recurs este  criticabil, de vreme ce conflictul nu este între adunări şi şeful de stat, ci între un număr de partide reprezentate aici şi Preşedinte. De aici, se poate anticipa, şi posibila ezitare a Curţii Contituţionale de a cenzura un gest politic al şefului de  stat.  În acest moment, efectele sesizăriii Curţii sunt greu de anticipat. Ceea ce se poate anticipa, chiar fără a recurge la profeţii riscante, este că  alegerile anticipate pot deveni o opţiune.

Lecţia pe termen mediu şi lung a crizei constituţionale actuale este limpede: unica modalitate de a asigura buna guvernare este abandonarea unui mecanism constituţional ce şi–a probat limitele. Stabilitatea executivului şi întărirea efectivă  a puterii legiuitoare sunt priorităţile viitoarei legi fundamentale.