Despre conservatorism, moderaţie şi schimbare

Reinventarea americană a filosofiei conservatoare, în secolul XX, nu poate fi imaginată în absenţa unor cărămizi fondatoare reductibile la moderaţie şi prudenţă politică.

Cum poţi să fii conservator? La peste două secole de la gestul fondator al lui Burke, răspunsul la această interogaţie nu este mai puţin delicat. Atunci, ca şi acum, condiţia conservatoare se definea prin marginalitatea ei asumată. Opusă, în egală măsură, autocraţiei şi tiraniei revoluţionare, ea propunea, odată cu Burke, o viziune ce miza pe moderaţie şi gradualism, având ca temei înţelegerea naturii umane ca fiind una prin excelenţă imperfectă. De aici, refuzul de a accepta saltul către viitor ca alternativă la efortul, infinit mai puţin spectaculos, de a moderniza şi reforma o societate.

Din acest punct al Reflecţiilor asupra revoluţiei în Franţa se deschide însăşi aventura modernităţii intelectuale, privită ca tensiune, ireductibilă, între pasiunea milenarist-revoluţionară şi prudenţa inflexibilă a moderaţiei. Odată cu avansul radicalismelor şi al reducţionismelor rasiste şi socialiste, viziunea conservatoare s-a văzut obligată să reafirme, în prelungirea spiritului whig pe care însuşi Burke îl ilustra, valoarea cardinală a libertăţii umane şi dezirabilitatea unui guvernământ limitat.

Ceea ce părea, la finele de secol XVIII, ca un capriciu burkean, devenea, în secolul XX, realitatea cotidiană a totalitarismului. În cele din urmă, la stânga ca şi la dreapta, sensibilitatea procustiană triumfa, nivelând, modelând, exterminând în numele rasei, progresului sau al raţiunii. Rezistenţa, vizionară şi adesea izolată, venea din partea acelor liberali-conservatori care, fideli unui „canon whig“ al umanismului şi moderaţiei, evocau limitele pe care orice guvernare trebuie să le respecte. Din încăpăţânarea lor nobilă se năştea, în cele din urmă, însăşi capacitatea Europei captive de a formula propria ei alternativă la tiranie.

Conservatori, neoconservatori, libertarieni, descedenţii liniei whig au apărat, atunci când un întreg univers intelectual părea sedus de visarea tiranicidă, imaginea simplă a unui omenesc neafectat de deriva autocratică. În rezistenţa lor, ei redescopereau, fără emfază, gestul fondator al lui Burke. Revoluţiei sângeroase ei îi opuneau marile mişcări pentru drepturi de la 1688 şi 1776. Ghilotinei, Holocaustului şi Gulagului, sensibilitatea whig îi contrapunea ordinea ce se articulează, spontan, prin acţiunea constituţionalismului şi a moderaţiei.

Şi nu este un accident că această sensibilitate whig, pe care o putem denumi în mod convenţional liberal-conservatoare, a găsit în solul intelectual şi politic american energia ce i-a dat capacitatea de a sfida edificiile tiraniei din secolul XX. Se poate spune, fără a exagera, pe urmele lecturii lui Russell Kirk, că revoluţia de la 1776 este una prin însăşi natura ei îndatorată unei tradiţii ce încorporează legatul domniei legii şi al moderaţiei. Codificarea majestuoasă de la 1776 nu este decât reflectarea înrădăcinării în tradiţie - drepturile naturale pot exista doar în măsura în care o întreagă infrastructură instituţională le validase anterior.

Ridicarea revoluţionară este, înainte de toate, aşa cum s-a spus, o ridicare în apărarea unor libertăţi pe care însuşi anul 1688 le dăruise Angliei. Nu o fantasmatică seducţie utopică îi domina pe oamenii ce zidesc Republica, ci dorinţa de a rămâne fideli moderaţiei, echilibrului şi evitării tiraniei.

Recitite astăzi, textele unor Madison, Hamilton sau John Adams sunt puncte în jurul cărora se organizează un prim imaginar liberal-conservator american. Apărarea constituţionalismului este însăşi apărarea arhitecturii ce permite extinderea libertăţii, fără a submina o ordine întemeiată pe domnia legii. Echilibrul dintre puteri este obligatoriu, de vreme ce natura umană este înclinată, previzibil, către extinderea ilegitimă a propriei autorităţi.

Ceea ce anul 1789 ignoră, linia whig americană va pune în pagină: umanitatea imperfectă nu se poate guverna decât recurgând la imperfectele unelte ale Constituţiei şi legii. În absenţa dimensiunii angelice, sugera Hamilton, guvernâmântul este chemat să ocrotească individul în faţa avansului mulţimii. Inventarea federalismului este consecinţa aceleiaşi ipoteze whig care mizează pe libertate în conjuncţie cu moderaţia: odată cu fondarea policentrismului, maladiile liberticide ale naţiunii nu vor mai fi contagioase. Bariera va fi însăşi libertatea ce se clădeşte în spaţiul comunităţii locale.

Reinventarea americană a filosofiei conservatoare, în secolul XX, nu poate fi imaginată în absenţa acestor cărămizi fondatoare reductibile la moderaţie şi prudenţă politică. Ostilitatea faţă de pulsiunea utopică localizabilă în liberalismul conservator american răspunde, organic, credinţei în capacitatea personalităţii umane de a-şi administra destinul, în afara oricărei ingerinţe statale. În cele din urmă, diferenţa dintre sensibilitatea europeană şi cea americană este dată, în cazul ultimei, de supravieţuirea unui credo liberal clasic – proprietatea poate exista autentic doar în condiţiile unei societăţi în economia căreia statul are o intervenţie limitată. Solidaritatea dintre indivizi se va naşte natural, iar nu ca rezultat al unei coerciţii a statului omnipotent.

Din această perspectivă a genealogiei ideilor, lectura dată de James Piereson volumului lui Sam Tanenhaus, The death of conservatism, are atributul exemplarităţii. Intervenţia din numărul pe septembrie 2009 al lui The new criterion recontextualizează o dezbatere ale cărei origini urcă până la Louis Hartz. Simplificând, argumentul lui Piereson trimite spre centralitatea unui ethos conservator american: departe de a fi marginal şi reactiv, astfel cum sugerează Tanenhaus, răspunsul conservator recuperează setul de valori ce defineşte numitorul comun al moderaţiei şi libertăţii. Simbolic, textul lui James Piereson se plasează pe un fundal care este acela al avansului utopismului şi derivei socializante în Statele Unite – nobelizarea preşedintelui Obama traduce existenţa afinităţilor elective dintre stânga americană şi cea europeană. Om al păcii, dialogului şi apărător al celor săraci şi oprimaţi, preşedintele Obama întruchipează acea fantasmă în căutarea căreia se află o întreagă stânga, de o parte şi de alta a Atlanticului. Rezistenţa în faţa acestui avans al utopiei este delicată, în măsura în care demonizarea este arma de predilecţie a apărătorilor progresului. Criticii conservatori ai administraţiei nu vor avea acces la înălţimea unui ideal şi vor fi întotdeauna marcaţi de cecitatea capitalistă.

Pe acest fundal de celebrare „progresistă“, viziunea lui James Piereson invită la încredere în durata lungă. Ceea ce face din reflecţia conservatoare americană un element central este însăşi pasiunea cu care va apăra instituţiile pe care se fondează Republica: constituţionalism, guvernarea limitată, egalitatea în faţa legii, moderaţia. Simbolic, textul său se încheie cu întoarcerea spre Părinţii Fondatori: misiunea conservatoare, sugerează Piereson, include cultivarea memoriei care recuperează, uneşte şi clădeşte. Ratăcirilor progresiste, memoria conservatoare le opune majestatea edificiului Constituţiei americane.

Sacrificiul celor care urmează, astăzi, linia libertăţii este omagiul adus de prezent trecutului de la care se revendică. Astăzi, ca şi în urmă cu două secole şi jumătate, spaţiul american este teritoriul din care se nutreşte energia libertăţii, iar moderaţia rămâne scutul ce protejează Republica în faţa derivei utopice. //