Despre bolşevism: idei, pasiune revoluţionară şi totalitarism

Bolşevismul, naţional-socialismul, diferitele variante de fascism şi corporatism sunt, înainte de a fi obiecte ale istoriei moderne, parte a unei genealogii intelectuale. În cazul acestor biserici totalitare care îşi organizează fidelii şi îşi extermină ereticii, rolul ideologiei este unul determinant. A ignora poziţia pe care o deţine structura ideatică în economia gestului politic este o dovadă de cecitate fatală. În relaţia cu totalitarismul, lectura evoluţiei sale nu poate avea alt punct de pornire decât examinarea premiselor pe care se întemeiază această viziune demonică ce îşi propune schimbarea violentă a spaţiului social şi uman. Ceea ce pune în operă guvernarea totalitară, dincolo de ezitări şi de concesii tactice, este planul intelectual originar expus de setul de lucrări alcătuind canonul noii religii.

Abaterile de parcurs nu afectează, în niciun mod, coerenţa arhitecturii. Ţinta rămâne aceeaşi: aliaţii se pot schimba, însă identitatea inamicului este predeterminată ideologic. Alianţele oximoronice pot deconcerta, în măsura în care spiritul democratic nu are acces la această maşinărie infernală a tiraniei moderne. Acordul din 23 august 1939 este un caz paradigmatic. Religiile politice pot construi un teren comun al fanatismului şi expansiunii teritoriale. În cele din urmă, însă, genomul ideologic nu poate fi extirpat şi războiul ce urmează este parte din naraţiunea intelectuală în care se instalează Hitler şi Stalin, deopotrivă.

Din această perspectivă care mizează pe fuziunea dintre istoria politică şi excursul de arheologie intelectuală, profilul lui Adam B. Ulam este exemplar. „Sovietologia“ este gândită astfel încât să aproximeze unicitatea unui sistem, permiţând, în acelaşi timp, minţii occidentale să întrevadă mecanismul ce se află la baza unui edificiu a cărui vocaţie originară este misionarismul ideologic.

Apărută în 1965 în prima ediţie, The Bolsheviks. The Intellectual and Political History of the Historical Triumph of Communism in Russia, carte tradusă astăzi în limba română, are atributele unei contribuţii canonice. Prin metodă şi interogaţiile pe care le avansează, cercetarea monumentală a lui Adam B. Ulam este o poartă de acces către spaţiul mentalitar al comunismului românesc însuşi.

În definitiv, şi aici cartea lui Adam B. Ulam este lipsită de ambiguitate, bolşevismul este parte din marele curent al reflecţiei şi practicii revoluţionare. În ceea ce are mai profund, anume tentaţia luciferică a modificării fibrei umane prin recursul la excludere şi violenţă, comunismul rus este moştenitorul unei tradiţii în centrul căreia se află anul 1789. Oricât de iconoclastă ideologic ar putea apărea în ochii unor zeloţi ai cultului Revoluţiei Franceze, din trunchiul acesteia se desprinde un întreg praxis leninist.

Atunci când istoricii marxişti, francezi sau sovietici, vor reciti Revoluţia fondatoare, ei vor marca, dincolo de orice ambiguitate, genealogia ideologică evocată. 1917 împinge până la ultimele consecinţe premisele generoase ale lui 1789. Iacobinismul este afin intelectual cu bolşevismul, iar spectrul care îi bântuie pe fidelii revoluţiei este umbra unui nou Thermidor.

Revoluţia din Octombrie eliberează, de această dată definitiv, umanitatea din cătuşele ignoranţei, feudalismului şi exploatării. Şi nu este un detaliu anodin faptul că din mantaua lui 1789 se detaşează două figuri ce vor modela, decisiv, imaginarul leninist: Babeuf şi Blanqui. Seducătoare şi puternică din unghi de vedere pragmatic, efigia unui grup hotârât ce acţionează în vederea schimbării societăţii se află la temelia imaginii partidului bolşevic ca unitate de avangardă a revoluţiei care va veni. Nu în ultimul rând, mecanismul simbolic al inventării Duşmanului în anii de după 1789 este asimilat de gramatica bolşevică. Obsesia conjuncţiei dintre Contrarevoluţionari şi inamicul extern este justificarea teologică a crimei din anii primei Terori. Războiul civil din Rusia aplică, la scară geografică gigantică, lecţia pe care guvernul revoluţionar francez o predă celor care i se opun.

În egală măsură, sugerează Adam B. Ulam, profilul leninismului şi al lui Lenin însuşi nu poate fi intuit decât în măsura în care este recuperată o întreagă linie de acţiune revoluţionară rusă, linie care se suprapune, mutatis mutandis, peste întregul interval al modernităţii. De la decembrişti la atacurile îndreptate împotriva autorităţilor imperiale, spiritul revoluţionar rus se radicalizează, devenind acel laborator în care se naşte mentalul sanguinar al primei generaţii de conducători bolşevici. Recursul la memoria dublă a violenţei şi represiunii se impune: paginile marchizului de Custine reconstituie imaginea dostoievskiană a unei Rusii imperiale care nu este decât o imensă Casă a morţilor, un vast teritoriu ce are alura unei colonii penitenciare.

Autocraţia este responsabilă pentru blocarea unei evoluţii care ar fi putut preveni trauma revoluţionară: simbolic, reflecţia intelectuală rusă este scindată între curentele revoluţionar şi slavofil. Însă acesta din urmă este, la rândul său, marcat de un demonism ideologic rusesc: tăgăduirea Revoluţiei implică, în cazul lui Dostoievski sau Pobedonosţev, constituirea unei mistici naţionale în care mitul Noii Rome se întâlneşte cu asimilarea unor teze din filosofia conservatorismului german.

Alternativa la revoluţie, în termenii unui liberalism conservator moderat şi flexibil, va fi victima radicalizării intelectuale. Prins între Scila bolşevică şi Caribda slavofil-reacţionară, practica politică şi intelectuală constituţional-liberală va fi demonizată de ambele versante ideologice, în temeiul unui fanatism contagios şi misionar. Destinul unui Miliukov probează eşecul unei tentative de îndrumare occidentală a Rusiei postautocratice. Tragedia constituţional-democraţilor este şi tragedia Rusiei unor Bulgakov sau Nabokov. Odată cu finalul Revoluţiei din Februarie 1917 ajunge la capăt un experiment intelectual asociabil cu moderaţia, detaşarea şi ironia. Ceea ce va supravieţui va fi reflexul autocratic de eliminare a pluralismului.

Biografia politică şi intelectuală a lui Lenin se conturează pe acest fundal al unei Rusii fracturate ideologic. Filosofia Revoluţiei din Octombrie este un compus de sinteză în care putem localiza această combinaţie seducătoare de promisiune socială, milenarism rus şi fervoare religioasă. Voluntarismul politic este marca definitorie a praxisului leninist. Partidul revoluţionar acţionează în virtutea unui mandat teologic, deghizat în atributele ştiinţificităţii. Cei ce citesc istoria duc mai departe lumea. Visul revoluţionar se sprijină, încă de la Lenin, pe dubla vocaţie a convertirii şi exterminării. Proiectul prometeic este mobilizator şi militar, în egală măsură. Triumful Revoluţiei din Octombrie este cărămida pe care se aşază Teroarea şi cosmogonia lui Stalin.

Logosul comunist devine creator de univers.  //

// ADAM B. ULAM
// Bolşevicii. Triumful
comunismului în Rusia. O istorie intelectuală şi politică
// Editura Corint
// Bucureşti, 2009