Despre adevăr, istorie şi demnitate

Nicio istorie a exilului românesc democratic nu poate fi imaginată în absenţa unei referiri la poziţia canonică pe care o deţine, în economia ei, profilul lui Vlad Georgescu. În aceeaşi măsură ca şi Noël Bernard, Vlad Georgescu a ilustrat, ca director al secţiei române a Radio Europa Liberă, idealul unei patrii din care tirania şi delaţiunea să fie absente.

În cazul său, ca şi al Monicăi Lovinescu sau al lui Virgil Ierunca, expatrierea nu a însemnat decât ocazia de a proiecta imaginea unei Românii exemplare, din unghi etic şi intelectual. Conştiinţa naţiunilor captive îşi avea, în vocea lui Vlad Georgescu, o expresie clasică. Căci în puţine ocazii critica regimului Ceauşescu a fost mai articulată şi precis-chirurgicală în observaţiile ei: la temelia acestei filipice se afla încrederea intelectualului în capacitatea adevărului, odată rostit, de a elibera o comunitate din ţesătura de complicităţi a dictaturii.

În definitiv, atunci când se va explora genealogia discursului anticomunist liberal de după 1989, reflecţia lui Vlad Georgescu va fi indicată ca un punct de plecare obligatoriu. În moderaţia intransigentă cu care a rezistat mistificării, Vlad Georgescu a modelat un tip de conduită definită prin fidelitatea faţă de pedagogia libertăţii.

Pe acest fundal al istoriei ideilor, continuitatea dintre Vlad Georgescu şi Vladimir Tismăneanu ţine de supravieţuirea unui ethos. În contra atracţiei „angajării“ înşelătoare, Vlad Georgescu reactivează un instinct paşoptist al patriotismului luminat. Atunci când patria încetează să mai fie liberă, misiunea exilatului devine aceea de a gândi viitorul. Datoria de memorie şi de rezistenţă este cărămida pe care se ridică România însăşi. Sacrificiul capătă un sens, din unghiul duratei lungi.

Un maiorescianism postbelic

Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, 1944–1977*, volum reeditat de Editura Humanitas în cadrul colecţiei de Istorie contemporană, coordonată de Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile, poate fi recitit, astăzi, la aproape trei decenii de la scrierea sa, ca un exerciţiu profetic de anatomie al unui regim. Se poate spune că, odată cu acest text, Vlad Georgescu imaginează o punte între discursul etic, istoria ideilor şi reflecţia politică.

Înainte ca stalinismul naţional să se prăbuşească, istoricul surprinde un portret în mişcare al unei patologii intelectuale şi politice. Din orizontul anului 1977 se poate întrevedea decembrie 1989.

Odată cu Politică şi istorie, Vlad Georgescu devine parte a ultimei generaţii postmaioresciene, pentru a recupera o construcţie lovinesciană. Este vorba de o generaţie ce ignoră decupajul cronologic strict, în favoarea unor afinităţi elective manifeste. De la Vlad Georgescu şi Monica Lovinescu până la Virgil Ierunca şi Vladimir Tismăneanu, aceşti postmaiorescieni reabilitează, pe urmele lui E. Lovinescu, moderaţia intelectuală, opunând rătăcirilor epocii o încredere stenică în libertatea spiritului.

Exerciţiul critic, distanţa, rezerva, interogaţia sunt instrumentele graţie cărora aceşti intelectuali subminează ordinea ideocraţiei. Adevărul nu poate fi separat, în cazul lor, de o tenacitate a rezistenţei. Solitudinea, izolarea, stigmatizarea sunt acel preţ ce se cere plătit, până la căpăt.

Îi va fi dat acestei generaţii postmaioresciene să reinventeze, în exil fiind, proza de idei: din trunchiul Criticelor şi al Revizuirilor se desprinde timbrul pasionat şi libertar al celor evocaţi. Numitorul comun este dat de abandonarea clivajelor parohiale pe care regimul comunist le aclimatizează, după 1948: reflecţia în marginea societăţii se întâlneşte, organic, cu cea asupra literaturii sau ideilor. Exilul este creuzetul în care se regândeşte identitatea intelectuală postbelică. Posteritatea maioresciană şi lovinesciană devine un ingredient al conştiinţei „est-etice“, în termenii Monicăi Lovinescu.

Astfel recontextualizate, paginile lui Vlad Georgescu se înscriu, natural, în prelungirea criticismului junimist. Prin timbru şi finalitatea intelectuală, ele readuc în prezentul României socialiste un instinct maiorescian al patriotismului în limitele adevărului. Între Contra şcoalei Bărnuţiu şi textul postbelic, afinitatea este manifestă.

Ca şi textele maioresciene, Politică şi istorie se defineşte prin vocaţia pedagogică: exerciţiul critic invită comunitatea la reflecţia în marginea propriilor repere identitare. Studiul lui Vlad Georgescu este îndreptat, mutatis mutandis, „în contra direcţiei de astăzi în cultura română“.

Pe un alt versant, textul lui Vlad Georgescu participă la o dezbatere mai amplă pe care exilul democratic nu o poate evita: până la ce punct complicitatea intelectuală este responsabilă pentru deriva unui regim politic? Care este ponderea pe care  „trădarea clericilor“ o deţine în pervertirea temperamentului naţional?

Anatomia „frontului istoric“, avansată de Vlad Georgescu, este o cronică tacitiană în filigranul căreia se pot întrevedea prăbuşirile, dar şi rezistenţa. Între Gheorghe I. Brătianu şi C. Daicoviciu, distanţa etică dă măsura unui timp al încercărilor. După cum rătăcirile „megalografice“ ale istoricilor de partid sunt parte din marele dosar al „tracomaniei“ ce trece de graniţa anului 1989.

Căci Politică şi istorie se deschide către postcomunism, graţie lucidităţii vizionare cu care documentează naşterea unui pact maculant între un segment al elitei intelectuale şi puterea comunistă, în deceniul de după 1965. Delirul României Mari, exuberanţa tracofilă a lui Napoleon Savescu, xenofobia unui Mircea Dogaru sunt patologii ce îşi află rădăcinile în această magmă fetidă a stalinismului naţional, pentru a relua tipologia canonică a lui Vladimir Tismăneanu.

Complicitatea dintre istorie, discursul oficial şi proiecţia fantasmatică a cinematografiei este responsabilă pentru cimentarea unei poziţii precum cea deţinută de Sergiu Nicolaescu. Panteonul anului 1990 îl continuă, până la un punct, pe cel de dinainte de decembrie 1989. Continuitatea la nivelul miturilor este vizibilă.

Obedienţă şi patriotism

În distincţia, capitală, dintre variantele morfologice dezvoltate din marele trunchi al socialismului real, Vlad Georgescu află una dintre cheile de lectură ale patologiei contemporane: alianţa dintre stalinismul intern şi afişarea independenţei este, în această ordine de idei, la originea unei remodelări intelectuale şi politice. În drumul de la „obedienţă“ la „independenţă“, valoarea sacrificată este însăşi libertatea. Concesiile suveranului local nu afectează natura regimului. Mutaţia este una deceptivă. „Stalinismul naţional“ conduce, inevitabil, la autarhie şi xenofobie.

Căci luciditatea profetică din paginile lui Vlad Georgescu deconstruieşte edificiul ideocratic ceauşist. Pulsiunea regresivă ce îl plasează pe secretarul general în vecinătatea lui Decebal şi motivează excavările groteşti în căutarea unui trecut glorios de mucava răspunde unui deficit de legitimitate. Precaritatea structurii sultaniste a acestui stat neofanariot impune acreditarea unei noi versiuni de patriotism.

În această formulă, ataşamentul faţă de ţară este un alt nume pentru servitute. Istoria este redusă la postura de anexă ideologică. Partidul capătă misiunea sacră de a indica drumul de urmat, în trecut, ca şi în viitor.

„Megalografia“ nu este doar un indiciu al derivei intelectuale, ci şi o marcă a ilegitimităţii funciare. Colonizarea istoriei naţionale, ascensiunea unei elite „culturnice“ conduc, pe durată lungă, la naşterea unui patriotism mutant, schilodit până la nerecunoaştere. Coborârea către trecutul improvizat nu poate oculta realitatea opresiunii. Regăsirea demnităţii, sugerează pedagogia intelectuală a lui Vlad Georgescu, implică refuzul acestui delir partinic şi întoarcerea către moderaţia libertăţii. Căci o patrie în sclavie încetează să mai existe cu adevărat ca ţară.

* Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, 1944–1977, ediţie îngrjită şi postfaţă de Radu Popa, Editura Humanitas, 2008.