Descreşterea – soluţie viabilă

Cea mai importantă, de până acum, contribuţie românească la fundamentarea gândirii ecologiste, exprimată prin lucrarea lui Nicolae Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic (1971), a generat o insolită mişcare de idei, cu tot mai viguroase expresii civico-politice, care revine în actualitate odată cu manifestările crizei financiare globale în curs. Declanşarea ei este o ocazie pentru un nou început, afirmă filosoful S. Latouche, iar realizatorii documentului-avertisment Home (lansat la 5 iunie anul acesta) conchideau, sub forma unui mesaj: „numai descreşterea poate salva planeta“.

Teza descreşterii economice, pentru a ţine seama de legea fizică a entropiei, a permis, treptat, odată cu amplificarea crizei ecologice, relevarea nevoii definirii progresului uman altfel decât prin productivism şi încredere oarbă în cuceririle ştiinţei şi tehnicii.

Prin dimensiunea sa climatică, criza ecologică a devenit, în ultimul deceniu, şi una antropologică, iar continuarea creşterii în termeni clasici este, de acum înainte, deopotrivă antieconomică, antisocială şi antiecologică. O atare concluzie e consecinţa logică a învăţămintelor crizei financiare globale, noilor dimensiuni ale celei ecoclimatice şi neputinţei manifeste de a găsi soluţii viabile în actualul cadru conceptual de percepere şi de acţiune în vederea soluţionării lor. Apelul la o „societate a sobrietăţii“ în care descreşterea „nu are nimic cu inversul aritmetic al creşterii“ (Y. Cochet) devine, astfel, realist şi actual. Cu atât mai mult cu cât, prin forţa realităţilor, aceasta nu reprezintă decât o alternativă asumată între descreşterea suportată şi nedeclarată, cum este recesiune actuală, şi descreşterea dirijată cu obiective bine determinate, cum ni se propune prin această ipoteză (N. Hulot).

Descreşterea, ca fenomen complex, presupune conjugarea a trei elemente, fiecare necesar, dar singur insuficient: adoptarea, la nivel individual, a unei „arte de a trăi“ la limita societăţii de consum, o experimentare colectivă şi o acţiune civico-politică particulară (P. Ariés). Prima cheie o reprezintă, astfel, un mod de viaţă cumpătat în privinţa utilizării resurselor environmentale, mai simplu şi mai bogat în sensuri, descoperirea „bucuriei de a trăi ca adevărat scop al activităţii economice“ (Georgescu-Roegen). Dimensiunea filosofică a unei „bonne vie“ presupune interogaţia aferentă substituirii unei dezvoltări economice dictate de dinamica proprie progresului tehnic, cu logica arbitrajului democratic şi, în orice caz, refuzul „afirmării fericirii ca o chestiune politică“ (P. Viveret). A trăi mai bine cu mai puţin ar rezuma, în orice caz, sensul pragmatic al acestei abordări.

Experimentarea, colectivă sau individuală, venită din partea „obiectorilor creşterii“, cunoaşte mai multe ipostaze. S. Latouche propune metoda elaborării unei „societăţi autonome“, conformă celor „8R“: reevaluare, reconceptualizare, restructurare, relocalizare, redistribuire, reducere, reutilizare, reciclare. Ea se poate exprima practic, de pildă, printr-un ansamblu de mici „cetăţi federate“, în care, pe calea arbitrajului, „compromisul de găsit între autonomia, cvasitotală, dar foarte frugală a vânătorului-culegător şi tehno-alienarea nu mai puţin cvasitotală a contemporanilor noştri este o problemă politică“. În acest context, o serie de „obiectori ai creşterii“ cred în virtuţile exemplare ale iniţiativei locale, precum cea a „oraşelor în tranziţie“ (ca, de pildă, regruparea a circa 130 de comune, în marea lor majoritate din Marea Britanie, angajate în descreşterea energetică şi relocalizare), în timp ce alţii, evitând aspecte mai delicate, se refugiază în demersuri individuale de sobrietate voluntară.

Cât priveşte exprimarea civico-politică, misiunea asumată până acum se reduce mai ales la informarea şi sensibilizarea publicului asupra conceptului descreşterii şi a semnificaţiilor sale. Totuşi, ideea a generat chiar grupări autodeclarate „partide ale descreşterii“, prezente cu precădere în Europa (Franţa, Spania, Italia, Belgia, Ungaria...). Dacă pe vechiul continent prevalează reflecţia şi acţiunea colectivă, peste ocean predomină aspectul individualist, prin simplitate voluntară. Născută în 1981, odată cu publicarea lucrării lui D. Elgin, Voluntary Simplicity..., mişcarea americană s-a dezvoltat în anii ’90 prin contribuţia unui think-tank botezat sugestiv „Simplicity Forum“ şi sub forma desfăşurării, la fiecare 24 octombrie, a „Take Back Your Time Day“.

În plan transnaţional, organizaţii precum britanica Transition promovează crearea şi diseminarea unei culturi de tranziţie a lumii spre un model mai ecologic, cumpătat şi, prin aceasta, viabil de progres. Reţele cum ar fi: Comunităţile de revenire (care pregătesc 140 de oraşe pentru schimbările climatice, criza economică mondială şi noul şoc petrolier) sau Global Ecovillage Network (GEN), cu antene în peste 30 de ţări, promovează şi practică simplicitatea voluntară, un model de viaţă care ţine seama de „amprenta ecologică“ şi acceptă exigenţele unei economii sociale şi solidare, energiilor regenerabile ori construcţiilor ecologice.

Eşecurile paradigmelor de până acum în explicarea şi, mai ales, proiectarea unor soluţii adecvate şi eficiente pentru criza ecologică declanşată în anii ’70 şi agravată post-2000 prin problematica ecoclimatică, până la atingerea pragului suportabilităţii, arată că omenirea nu o conştientizează şi nu îi acordă atenţia cuvenită. Dintre toate acestea, dar şi printre cele mai radicale, concepţia „descreşterii durabile“ pare a avea cei mai mulţi sorţi de izbândă. Într-adevăr, între perspectiva regândirii a însuşi conceptului de dezvoltare până la înlocuirea lui cu altceva, precum cu cel de civilizaţie (E. Morin) ori, pur şi simplu, cu unul mai generic şi neutru de devenire şi cea a unei „creşteri verzi“, aferentă unei ecologii productive (C. Allègre), care nu înseamnă nimic altceva decât o pervertire şi manipulare caricaturală, precum declaratul şi mult aşteptatul Green New Deal, a ideii de ecologie, cea a „descreşterii durabile“ pare cea mai fezabilă. Gestiunea raţională şi responsabilă a unor resurse finite şi din ce în ce mai vitale poartă în sine şi o evidentă dimensiune etică, cea a dreptului generaţiilor viitoare de a se bucura în egală măsură de patrimoniul (natural) planetar comun al umanităţii. În fine, relansarea discuţiilor asupra teoriei descreşterii se impune în condiţiile în care, numai după primele semne ale revenirii economice, sunt uitate deja învăţămintele crahului financiar şi se flutură din nou falitele virtuţi ale economiei de piaţă ca rezolvări şi pentru impasul ecologic.

În ultimul său interviu, iniţiatorul teoriei, N. Georgescu-Roegen, remarca, cu titlu ultimativ: „Cu cât ne-am apropriat mijloace de existenţă mai plăcute, mai extraordinare, cu atât ne-am apropiat de elementul final, când n-o să mai existe pe Pământ niciun gram de energie“. //