Categorii

Site-uri recomandate

Anvelope vara

Magazin online vanzari Anvelope iarna ieftine

Pariuri sportive online

Poker Online

Adauga anunturi gratuite de mica publicitate

Bonus Pariuri Sportive - Pariuri Sportive online din Romania

Oferte Litoral

Inchirieri auto

Implant dentar, clinica stomatologica romano-franceza

Sports Cars

Implants dentaires

Implanturi dentare Bucuresti

Anvelope - de sezon la preturi promotionale

Cadouri

Traduceri - birou traduceri autorizate, traduceri legalizate, apostile si supralegalizari

Piscine - constructii piscine si magazin intretinere piscine

Incarcator baterii laptop - Accesorii laptop

Cabinet stomatologic Timisoara - implanturi dentare, endodontie, estetica dentara

Politica | Editie scrisa

16.02.2010

„Depinde“ cu dedicaţie

de Andrei Cornea

10 comentarii

Dedic acest mai vechi articol, republicat după 16 ani, lui Andrei Gheorghe, consilier de imagine al ministrului Finanţelor Publice şi recidivist în felurite scandaluri, care, recent, după ce a comis un accident de maşină şi a refuzat să accepte prelevarea de sânge, a declarat că legea „există pentru a fi discutată“ şi că poliţiştii nu au „dreptul etic şi moral de a-mi lua sângele“.

Desigur că d-l Gheorghe ştie mai bine decât oricine că legea nu se aplică în funcţie de morala şi etica făptaşului şi sper că ştie, de asemenea, că după unele morale şi etici – desigur dezgustătoare pentru dânsul –, poliţiştii au toate drepturile să-i colecteze preţiosul sânge, nu pentru a-l savura precum Dracula, ci pentru a-l supune analizelor, spre a constata dacă respectivul a consumat sau nu droguri. De asemenea, dedic articolul şefului său, ministrul Finanţelor, d-l Sebastian Vlădescu, care nu şi-a concediat consilierul de imagine a doua zi, probabil deoarece era convins că ministerul său are oricum o reputaţie atât de rea, încât o lovitură de imagine în plus nu mai contează. La urmă, îl dedic poliţiştilor şi anchetatorilor cazului, în speranţa că, în pofida „obiceiului pământului“, nu se vor lăsa influenţaţi de nicio etică, de nicio morală locală, de nicio imagine mediatică şi cel mai puţin de persoanele sus-puse din dosul imaginii, ci numai şi numai de „discutabila“ lege.

Se spune, mai în glumă, mai în serios, că în Anglia e permis ceea ce nu este interzis, în Franţa e permis şi ceea ce e interzis, în timp ce în Rusia e interzis tocmai ceea ce e permis. Dar în România? Originalitatea noastră se afirmă aici imbatabil: cel mai adesea, la noi, nu se prea ştie nici ce este interzis, nici ce nu este. Puzderie de legi, hotărâri de guvern, ordonanţe şi reveniri la ordonanţe – toate creează o dezordine legislativă care face nu o dată ca limita dintre interzis şi admis, dintre legal şi ilegal să se şteargă. Pe aici, nimic nu e nici cu totul permis, nici cu desăvârşire interzis, fiind, în chip mioritic, mai curând deal-vale, ba se poate, ba nu se poate, în sfârşit e... „depinde“! Depinde de ce?

Depinde, mai întâi, de cine eşti şi cu cine ai de-a face. La noi, legea nu e inflexibilă, universală, precum la cei cu mentalitate protestantă ori catolică. Aici legile sunt „stihii“ vii, organisme asemenea omului, şi nu formule abstracte, reci, impersonale. Trăind într-un regn al organicului, ele se adaptează pe nerăsuflate la împrejurări, conform unui fel de principiu al compensaţiei: spre pildă, cei mari şi puternici, cei bogaţi în relaţii şi în bani au parte de o lege brusc timidă, feminizată, înfricoşată. Înaintea celor mici şi slabi, în schimb, legea devine bărbătoasă, solemnă şi inflexibilă.

„Depinde“ stă apoi după situaţiune şi împrejurări: în tradiţia noastră strămoşească, fiind vie, legea refuză uniformitatea cu care e învestită în alte părţi. Important mi se pare de subliniat omenescul profund, care, la noi, caracterizează fiinţa legilor: aceasta creşte şi scade aidoma omului şi împreună cu omul.

Aşa stând lucrurile şi fiind „ca omu’“, legea, la noi, are nevoie de sprijin. Ei nu-i place să stea singură şi izolată într-o independenţă frigidă. Oamenii se bizuie la nevoie pe prieteni, neveste, cumnaţi, veri, fini, naşi şi alte rubedenii, legile – pe instrucţiuni, circulare, regulamente de ordine internă, normative, dispoziţii de aplicare şi alte scripte. Oamenii nu izbutesc nimic fără ajutorul familiei şi al amicilor. Asemănător, legile, la noi, nu au putere fără completările amicale ale normativelor. Pe alte meleaguri domneşte o ordine ierarhică, rigidă, am zice, aproape despotică: Constituţia are precedenţă asupra legilor obişnuite, acestea au precedenţă asupra hotărârilor de guvern şi aşa mai departe. Iar scrisul, adică ceea ce este mort, îngheţat, are la ei precedenţă asupra vorbei. La noi, dimpotrivă, domină organicul, imediatitatea, viaţa în ce are ea spontan, ceea ce în cazul în speţă înseamnă telefonul şefului. (Când acesta este însoţit de răcnete, elementul spontan-vital este, desigur, intensificat.) Şi, în general, pe aici instrucţiunea bate hotărârea de guvern, aceasta bate legea, iar Constituţia vine abia la urmă de tot, bine bătută. Aţi văzut vreun funcţionar public, de la amploaiat la ministru, ajuns fără somn şi încercănat fiindcă înaintea ordinului şefului ar voi să pună Constituţia, ca să nu mai vorbim despre convenţiile internaţionale, străine – zic unii patrioţi – de spiritul acestui popor? Legea, la noi, asemenea unui copac falnic, stă cu rădăcinile adânc înfipte în pământul udat de sângele strămoşilor. Ca dovadă – legea fără „obiceiul pământului“ (ce se exprimă, tot mioritic, prin darurile generoase ale pământului – damigeană cu vin, mioară, orătanie etc.) n-are mare trecere.

Cum stăm totuşi cu raportul dintre ceea ce e interzis şi ceea ce e permis? Ceea ce nu e explicit pus sub interdicţie legală e admis ori nu? În Vest, o uşă e ori închisă, ori deschisă. Da sau nu. Pe aici, cum observa Constantin Noica, îl avem nu doar pe „da“ sau „nu“, ca restul neamurilor, ci şi pe „ba“. De fapt, îl avem şi pe „deh“, pe „îhî“, pe „mda“ şi, de bună seamă, avem şi ridicarea din umeri, sughiţul, scărpinatul în creştet, pauza de masă prelungită, răspunsurile în doi peri şi patru ceasuri, toate menite să ne smulgă de sub odioasa tiranie aristotelică a logicii binare. Dar cel mai preţios conector logic al organicei noastre civilizaţii a statului de drept rămâne „depinde“. Şi un „depinde“ subcontextual, pronunţat scăzut, cu degetul ţintind cerul, însoţit de o căutătură complice, parodic-postmodernă. Depinde... //

(22, nr. 20 / 18 mai 1994)

Cuvinte cheie: Andrei Gheorghe, etilotest, Sebastian Vladescu, finante, legi

Comentarii (10)

Adauga comentariu