Demonul carcotas (II)

Una dintre calitatile majore ale discursului lui Andrei Cornea este subtilitatea argumentatiei, inclinatia constanta de a "despica firul in patru" cu scopul, evident, de a(-si) limpezi cele mai obscure sau controversate aspecte ale temei abordate. Claritatea frazei, perfecta dictiune a ideilor, ca si solida eruditie trecuta prin filtrul gandirii critice sunt argumente ce indreptatesc situarea lui in categoria restransa a autorilor care, punandu-ti probleme si provocandu-te sa re-gandesti subiecte aparent simple, iti devin, pentru un rastimp, insotitori elocventi ai propriei gandiri. Mefient fata de orice exclusivism, ca si fata de "drogul puterii" de care intelectualul modern se lasa adeseori contaminat, Andrei Cornea distinge intre doua tipuri de autoritate - cea epistemica, intemeiata pe criterii ce tin de profesionalism, si cea deontica, a carei origine trebuie cautata in personalitatea carismatica a unui "maestru spiritual", atat de frecventa in societatile pre-moderne care "privilegiau o cunoastere esoterica, inchisa, sustrasa controversei, unde autoritatea deontica a maestrului valida adevarul". Particularitatea statutului intelectualului modern - numit de Andrei Cornea "amfibianul intelectual" - decurge, asadar, din simultaneitatea celor doua "vieti", adeseori contradictorii, pe care acesta le traieste simultan: una "pe pamant", ca profesionist, si o alta, "acvatica", a "maestrului spiritual" care, inainte de a fi validat ca profesionist (si uneori chiar independent de acest criteriu), se bucura de o autoritate deontica in virtutea careia se simte indreptatit sa proclame "ce este bine si drept de facut" si, mai mult decat atat, someaza "la indeplinirea acelor scopuri care se cuvine sa fie urmarite de comunitate".

In contextul societatii deschise moderne (si postmoderne), autoritatea deontica se dovedeste nu doar lipsita de autenticitate (fiindca e dobandita, adeseori, doar prin mass-media), ci si parazitara si ilegitima, "deturnand si preluand autoritatea epistemica (…) dobandita in cadrul institutiilor modernitatii si prin aceasta, in fapt, o elimina, o alunga, fara a inceta s-o foloseasca". In consecinta, putem vorbi despre o inadecvare de ordin etic, in primul rand, deoarece autoritatea deontica genuina, frecventa in comunitatile arhaice, pre-moderne, nu este un efect al autoritatii epistemice, ci o calitate cu care "maestrul spiritual" este investit de comunitate datorita competentei lui morale. Or, in zilele noastre, tocmai competenta morala e pusa sub semnul intrebarii ori de cate ori o "vedeta" mass-media devine, prin mecanismele de impunere specifice televiziunii, un potential "maestru spiritual", in dispretul si deplina ignorare a autoritatii epistemice. La limita, aceasta pseudo-autoritate deontica se confunda, de fapt, cu impostura.

Cat priveste reactia membrilor comunitatii in fata unei astfel de provocari, ar trebui spus ca orice recunoastere neconditionata a autoritatii unui "maestru spiritual" inseamna, in fond, suspendarea de buna voie a discernamantului si a gandirii critice si, implicit, declinarea oricarei responsabilitati. Cu o ironica luciditate, facand apel si la exemplele oferite de Alan Sokal si Jean Bricmont in celebra lor carte consacrata imposturilor intelectuale, Andrei Cornea subliniaza caracterul profund atopic al amfibianului intelectual contemporan: "De aceea, maestrul spiritual care se vrea, in parte, intelectualul modern, va nazui sa proiecteze o lume inchisa (comunitate), organizata ierarhic, bazata pe un discurs emfatic, unde grupul domina individul si e centrat in jurul unui sef, pe scurt o lume anti-liberala, anti-moderna, dar care nu se va limita la mica lume a tribului primitiv, la comunitatea face-to-face, unde ea ar fi fost acasa, ci va intentiona sa rastoarne toata societatea pentru a o transforma intr-o comunitate expandata national sau planetar." Concluzia rationamentului lui Andrei Cornea - la care subscriu - este, asadar, transanta: cata vreme ramane in orizontul cultural in interiorul caruia s-a format, amfibianul intelectual este un (potential) impostor, dar, o data contaminat de "drogul puterii", el risca sa devina un (potential) dictator.

"Nu se stie cine da si cine primeste"

Daca in capitolele in care comenteaza proiectele sociale imaginate de Platon, sau Aristotel, de Thomas Morus sau Niccolo Machiavelli, de "utopisti" precum Fourier, Saint-Simon si Charles Owen sau de Marx, fondatorul "socialismului stiintific", Andrei Cornea supune testului de auto-incluziune doar eul auctorial, nu si pe cel biografic al initiatorilor, cu totul altfel stau lucrurile in analiza pe care o face Scolii de la Paltinis si mentorului acesteia, Constantin Noica. Pornind de la premisa ca Scoala de la Paltinis a reprezentat "nu numai o varianta filozofica a rezistentei prin cultura, dar si versiunea sa cu mult cea mai coerenta intelectual si mai eficienta sub raport social", Andrei Cornea reuseste performanta de a-i contura batranului filozof un portret convingator, plin de afectiune, dar lipsit de patetism. Noica este, in viziunea lui Andrei Cornea, filozoful-persoana care reuneste in fiinta sa atat autoritatea epistemica, specifica profesionistului, cat si cea deontica, proprie "maestrului spiritual", intr-un proiect unitar si coerent de viata-opera. Asemenea maestrilor Zen care se intreaba ori de cate ori se intalnesc "care iti e locul (mediul, peisajul)? Care iti e campul (kyogai), trupul largit?" (apud A. Plesu, Pitoresc si melancolie), Andrei Cornea investigheaza nu coordonatele operei filozofice ale lui Constantin Noica, ci modul in care acesta si-a trait opera, devenind personaj in propriul scenariu ideatic. "Scoala de la Paltinis - observa cu indreptatire Andrei Cornea - nu este un anume loc unde Noica si-a predat filozofia, ci este, intr-un sens, chiar filozofia sa devenita loc."

Mai importanta decat tezele filozofice lansate de filozoful de la Paltinis, asupra carora exegetul nu se opreste decat in treacat, este realitatea unui spatiu cultural investit de creatorul sau cu forta de iradiere a prezentei sale carismatice. La Paltinis, sugereaza Andrei Cornea, omul a devenit opera, eul biografic (si nu doar cel auctorial) s-a deprins sa locuiasca in proiectul de el insusi conceput. Refuzand sistematic implicarea civica si disidenta, ca si "cufundarea" in iuresul existentei cotidiene, Noica s-a retras intr-un spatiu insular cu care s-a identificat in totalitate, pentru a indeplini acolo rolul antrenorului cultural la care visa inca din perioada interbelica. Nu fara temei, Noica a fost deseori citit ca un aparator al pasivitatii, al retragerii benevole in teritoriul aseptic al spiritului pur, de unde nu doar suferinta este exclusa, ci si preocuparea pentru cei care sufera, singura actiune in care credea si pe care o predica filozoful fiind actiunea culturala.

Dar, dincolo de limitele "omenesti, prea omenesti" ale personajului Noica si dincolo de tezele uneori discutabile ale filozofiei sale, a fost Scoala de la Paltinis un model paideic exemplar, asa cum s-a afirmat in repetate randuri dupa aparitia Jurnalului de la Paltinis de Gabriel Liiceanu in 1983? Iata o intrebare la care Andrei Cornea, el insusi discipol al lui Noica in anii '80, incearca sa ofere un raspuns cat mai nuantat si destins - nu Constantin Noica spunea ca "o carte foarte buna e aceea unde se exprima linistit o neliniste, unde se exprima destins o tensiune"? Fara sa se lase orbit de afectiunea pe care i-o poarta maestrului sau spiritual, Andrei Cornea se distanteaza in egala masura de apologetii patetici si de contestatarii inversunati ai "culturalismului ontologic" nicasian. Marturisind ca ceea ce il intereseaza "nu este daca Noica avea sau nu dreptate in absolut", el trece in revista oferta intelectuala a Scolii de la Paltinis in contextul regimului totalitar comunist in care scoala ca institutie devenise "un cumplit mestesug de tampenie", o pepiniera de mediocritati, un bastion al mimetismului si obedientei. In demersul sau, Andrei Cornea respinge din start judecata retrospectiva, care nu tine cont de contextul social si politic al experimentului paltinisean, si analizeaza cateva dintre principiile fundamentale ale "scolii", care contrazic acuze precum "spirit anti-democratic si anti-liberal", anti-modernism, rigiditate, dogmatism. "Nu teoriile lui Noica in sine erau lucrul cel mai important care putea fi citit aici; in fond, aceste teorii se regasesc mai bine expuse, mai profund dezvoltate, in cartile, nu putine, ale filozofului. Dar dialogul in libertate, creator si formator - reflectare scrisa a numeroaselor dialoguri orale dintre individualitati deloc reduse la un numitor comun - a constituit esenta scolii, expresia practica a filozofiei lui Noica. Or, nimic nu poate fi mai ostil societatii inchise decat dialogul, asa cum nimic nu-i mai apropiat de autenticul spirit democratic decat el". In fapt, ceea ce oferea in ultimii ani ai dictaturii comuniste modelul paltinisean era nu doar un model paideic alternativ care privilegia gandirea libera, necircumstantiala, ci si afirmarea unui alt tip de relatie maestru/discipol, intemeiata pe principiul unei reciprocitati esentiale, a carei formula memorabila este nu se stie cine da si cine primeste. Dincolo de ideea "suprematismului uitat al filozofiei" si de ignorarea programatica a realitatii cotidiene, dincolo de trufia asumata a suprimarii diversitatii omenescului si a echivalarii lui a fi cu a trai cultural, dincolo de naivitatea orgolioasa de a crede ca adevarata istorie se petrece intre cei patru pereti ai mansardei sale de la Paltinis, dincolo asadar de idei - discutabile, controversate, elitiste sau trufase -, ceea ce ramane cu adevarat important este "semnificatia ultima, de natura etica, a filozofiei lui Noica din cea de-a doua parte a vietii sale, care mi se pare ca rezida tocmai in aceasta intalnire prin care autorul devine personaj (sau locuitor) in propria opera."

Desigur, Scoala de la Paltinis a fost un model paideic alternativ, exemplar prin forta sa de iradiere. Dar nu a fost nici singurul si nici cel mai important. De-a lungul celor cincizeci de ani de dictatura comunista au existat enclave de normalitate si de gandire libera, incepand cu Cercul de la Sibiu, continuand cu Scoala de la Targoviste, cu Cenaclul de Luni sau Universitas, la fel de coerente intelectual si de eficiente in plan social ca si Scoala de la Paltinis. Refugiului in filozofie, in sfera rarefiata a lui Geist, i s-a alaturat permanent refugiul, la fel de febril si intens, in estetic. In acei ani, fuga din/de realitate a constituit adeseori singura sansa a supravietuirii, nu doar culturale, ci si existentiale. A pretinde acum ca una era mai indreptatita decat alta, ca era mai adecvat sa-i indemni pe tineri sa citeasca Platon, Hegel sau Heidegger decat sa-i indemni sa citeasca Rabelais, Shakespeare sau Dostoievski, ar insemna sa cazi in capcana maniheista care opune, impropriu, spiritului pur al filozofiei spiritul critic, impur si vid, lipsit de "transcendenta". Ca aceasta este o viziune simplista a raportului dintre filozofie si literatura stau marturie nenumarate exemple. Dar ramane de rostit, la sfarsitul lecturii, o intrebare nelinistitoare, la care, probabil, generatiile viitoare vor incerca sa raspunda: cati dintre intelectualii români au adoptat in mod ferm si deschis o atitudine civica radicala inainte de 1989?

Acestea si multe altele sunt intrebarile pe care cartea lui Andrei Cornea le starneste. O carte vie, densa, un spectacol autentic al ideilor pe care spiritul scormonitor si "carcotas" al autorului le struneste cu o desavarsita arta a argumentatiei. Nu pot sa nu ma intreb de ce, in pofida calitatii intelectuale ireprosabile si a limpezimii carteziene a discursului lui Andrei Cornea, cartile sale au "beneficiat" de atat de putine ecouri? O posibila explicatie ar fi aceea ca intr-o lume obsedata de genii si talente innascute, fascinata de discursuri retorice si de còpii fade ale unor ganditori de pe alte meleaguri, originalitatea autentica, onestitatea intelectuala si rigoarea risca adeseori sa treaca neobservate. Sau, in terminologia lui Andrei Cornea, autoritatea epistemica incontestabila a autorului nu a generat, cel putin pana acum, si o autoritate deontica pe masura.

Andrei Cornea, De la Scoala din Atena la Scoala de la Paltinis sau Despre utopii, realitati si (ne)deosebirea dintre ele, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004