Categorii

Site-uri recomandate

Anvelope vara

Magazin online vanzari Anvelope iarna ieftine

Pariuri sportive online

Poker Online

Adauga anunturi gratuite de mica publicitate

Bonus Pariuri Sportive - Pariuri Sportive online din Romania

Oferte Litoral

Inchirieri auto

Implant dentar, clinica stomatologica romano-franceza

Sports Cars

Implants dentaires

Implanturi dentare Bucuresti

Anvelope - de sezon la preturi promotionale

Cadouri

Traduceri - birou traduceri autorizate, traduceri legalizate, apostile si supralegalizari

Piscine - constructii piscine si magazin intretinere piscine

Incarcator baterii laptop - Accesorii laptop

Cabinet stomatologic Timisoara - implanturi dentare, endodontie, estetica dentara

Interviurile 22 | Editie scrisa

12.05.2009

Democraţia este şi recunoaşterea vocii care spune adevărul

de Horia-Roman Patapievici

42 comentarii

Păreţi din ce în ce mai dezamăgit, uneori furios – se vede din anumite editoriale legate de ce se întâmplă în România şi cu România. Care sunt motivele?
Sunt mai multe. Să începem cu cele de politică externă. Recentele atrocităţi din Republica Moldova au arătat că România este, în geopolitica europeană, izolată. Partenerii europeni nu au arătat vreo simpatie faţă de poziţia românească, iar partenerii americani nu par să vadă în zonă decât Rusia.

Mă tem că venirea noului preşedinte american la Casa Albă a schimbat în defavoarea noastră geopolitica locului. Aveam o relaţie privilegiată cu SUA, reflectată în modul în care, la Summit-ul NATO de la Bucureşti, temele politicii noastre externe, de pildă, Marea Neagră, au fost luate în seamă. Or, acum vedem că la ultimele întâlniri importante, care au avut loc recent, temele politicii externe româneşti au fost absente. Pentru România, este o constatare amară.

Nu putem vorbi şi de o inabilitate a politicii noastre?
Dacă inabilitate este, atunci totul trebuie pus pe seama relaţiei noastre cu Rusia. În fond, când nu se ţine seama de poziţia noastră în regiune este ca urmare a dorinţei aliaţilor noştri de a face pe placul Rusiei. Or, în această privinţă, marja noastră de joc este foarte redusă, deoarece interesele noastre nu coincid cu cele ruseşti. Europa Occidentală a decis să-şi vândă politica externă pe gaz rusesc, iar Statele Unite au faţă de Rusia, şi deci faţă de noi, două politici, în funcţie de administraţie: când administraţia e republicană, SUA duce o politică de limitare a influenţei ruseşti, ceea ce pe noi ne favorizează; când administraţia e democrată, politica ei e de pliere pe „legitimitatea“ intereselor ruseşti în regiune, ceea ce pe noi ne dezavantajează.

Ca regulă generală, interesele României au fost luate în seamă de americani numai în timpul administraţiilor republicane. Să nu uităm că noi am fost respinşi de la intrarea în NATO de democraţi şi chemaţi în NATO de republicani.

Am fost, bineînţeles, furios pe neputinţa noastră, ca oameni şi ca stat, faţă de vânătoarea de români petrecută în Republica Moldova. Niciunul dintre aliaţii noştri naturali nu ne-a recunoscut interesele nici ca dezinteresate, nici ca legitime. Este, desigur, eşecul politicii noastre, care derivă din lipsa de claritate a ceea ce credem despre Republica Moldova şi vrem de la ea.

O tratăm ca Basarabia şi scopul politicii noastre este reunificarea? Dacă da, să fim vicleni ca şerpii (şi curaţi ca porumbeii) şi să acţionăm în consecinţă. Dacă nu, şi acceptăm pe termen lung ideea existenţei a două state (româneşti), atunci poziţia faţă
de elementul românesc din Republica Moldova va fi de natură diferită. Dar noi nu ştim ce vrem: unire sau coexistenţă? E o decizie complicată, dar ea trebuie luată, ca să poată exista o politică externă românească coerentă şi consistentă.

Doar de aici furia şi dezamăgirea? Sau motivele de fond sunt legate de chestiunile de politică internă?
Ca să închei capitolul de politică externă, dezamăgirea mea profundă este că nu am putut să reacţionăm într-o manieră eficace faţă de suferinţele românilor aflaţi sub cizma lui Voronin, că nu avem o politică faţă de Republica Moldova, că patriotismul nostru este intermitent, că nu ne cunoaştem prietenii şi ne lăsăm surprinşi de duşmani, că la Bruxelles nu avem o politică pe termen lung, că nu suntem capabili să punem pe picioare un lobby românesc, că interesele noastre nu sunt niciodată pe agenda puternicilor zilei. Nu sunt suficiente motive să fiu dezamăgit şi chiar înfuriat?

Şi mai e un motiv. Care face trecerea la motivele de politică internă. M-am întrebat de multe ori: ce e democraţia? Eu sunt împotriva ideii că democraţia ar trebui să fie o ideologie, care să ne fixeze scopurile şi valorile. Într-o societate decentă, scopurile ultime ale oamenilor nu pot fi limitate la obiectivele regimului politic. Democraţia e un cadru. Dar acest cadru, dincolo de mecanismul de schimbare (fără vărsare de sânge) a conducătorilor, a cărui importanţă e recunoscută de toată lumea, mai implică şi existenţa unei solidarităţi, care nu prea e băgată în seamă (la noi) – o solidaritate a cetăţeanului cu instituţiile democratice, manifestată ca încredere că instituţiile democratice lucrează în interesul cetăţeanului chiar şi atunci când nu sunt supravegheate. Democraţia nu este numai o chestiune de alegeri, este în primul rând o chestiune de încredere. Or, când simţi că eşti tras în piept, de toţi, de îndată ce întorci puţin capul, te apucă nebunia. Lipsa de încredere ucide.

Solidaritatea cetăţeanului cu instituţiile democratice, încrederea în capacitatea acestora de a reacţiona şi de a avea o politică la nivel naţional este, o vedem din sondaje, pe ultimul loc.
Asta este. Sentimentul că suntem traşi în piept de toate autorităţile pluteşte peste tot. Iar acest sentiment generează neputinţa de care vorbeam mai înainte şi de la care am pornit. Cum se naşte acest sentiment? Nu prin exercitare directă a drepturilor cetăţeneşti ori prin negarea lor publică, ci prin televizor. Experienţa democratică, pentru noi, înseamnă de fapt ceea ce vedem la televizor.

S-a produs, în ultimii ani, o reducţie succesivă. Ţara s-a redus la spaţiul public, ceea ce e oarecum normal, pentru că ceea ce se întâmplă într-o ţară devine accesibil conştiinţei publice numai printr-un filtru, iar acest filtru este asigurat de ceea ce numim spaţiu public. În spaţiul public, în mod normal, actorii sunt instituţiile, sunt organizaţiile, sunt cetăţenii înşişi, care reuşesc să ofere o voce publică binelui comun, aşa cum se articulează el prin conştiinţa publică a comunităţilor de cetăţeni. Presa, fireşte, joacă un rol esenţial. Dar nu unicul rol. Or, la noi, s-a mai produs o reducţie. Ca o instituţie să aibă o voce publică, ca organizaţiile de cetăţeni să aibă o voce care se aude, ele trebuie nu doar să intre în atenţia presei, mai ales a televiziunilor, ci şi să se plieze pe modul în care presa doreşte să prezinte situaţia. Oricine are azi o voce publică o are numai prin intermediul televiziunilor. Reducţia întregii ţări la televiziuni a avut drept consecinţă substituirea binelui comun cu agenda patronatelor lor.

Ceea ce înseamnă că s-a produs o substituţie de agendă. Parlamentul are o agendă, care este mandatul cetăţenilor; guvernul are o agendă, care este agenda guvernării; ş.a.m.d. Teza mea este că toate aceste agende au fost suprimate în beneficiul agendei televiziunilor, iar televiziunile au în mod acuzat o agendă fără legătură directă cu democraţia, care este a patronatelor. Deci suntem în situaţia în care, prin metode democratice, spaţiul public a fost confiscat de două sau trei televiziuni, iar vocea legitimă, democratică a parlamentului, a guvernului, a organizaţiilor de cetăţeni şi a altor instituţii a fost suprimată în beneficiul vocilor comentatorilor, care sunt autodesemnaţi ca fiind vocea prin excelenţă a societăţii.

Care ar fi explicaţia profundă? Numai în folosul patronilor, a mogulilor s-a produs acest lucru sau miza este mult mai mare şi nu o vedem noi?
Astăzi, oricine încearcă să aibă o voce pe piaţă are nevoie de o televiziune. Politicienii au încetat să mai aibă altă voce decât vocea televiziunilor. Numai televiziunile au voce. Dar televiziunile au patroni, iar patronii au agendă politică (deoarece reproducerea averii lor ţine de întreţinerea unei relaţii vicioase cu statul). Deci, ca să îţi faci auzită vocea, trebuie să împrumuţi vocea postului. Este problema centrală a societăţii româneşti, astăzi. Cum s-a ajuns la acest monopol? Este o situaţie întâmplătoare sau una esenţială? Teza mea este că la noi situaţia de voce unică este regula, iar aranjamentele instituţionale sunt fie un pretext, fie o procură. Iată argumentul.

Instituţiile democratice ale statului român sunt în formare, ele nu au locul lor bine stabilit, în arhitectura instituţională dată, care să fie confirmat de o tradiţie democratică care să nu poată fi contestată. Noi descoperim democraţia din mers. Ca atare, vocile instituţiilor sunt voci care se autolegitimează în concertul democratic acum, pe loc. E un proces de consolidare, în cursul căruia toate fluidităţile sunt nu doar permise, ci şi inevitabile.

E bine să precizăm că, după 1989, Constituţia a fost un pretext sau a fost forma generală în care încercau să se legitimeze aranjamente paraconstituţionale şi infraconstituţionale. Am avut o perioadă în care Iliescu a fost vocea unică, iar dispozitivul
său de putere, care lua Constituţia şi instituţiile ca pretext, a decurs din posesia pârghiilor care ţineau de moştenirea vechiului regim – un aranjament infraconstituţional. Unul paraconstituţional am avut atunci când vocea centrală a fost a guvernului Năstase, care, deoarece n-a mai putut stăpâni oculta iliesciană, a folosit puterea guvernului pentru a-şi impune vocea sa ca singură voce. A reuşit, în condiţii de pluralitate a presei (ceea ce pe vremea lui Iliescu nu era cazul). În perioada Constantinescu şi perioada Băsescu, cele mai democratice şi mai liberale din perioada de după 1989, puterea politică a liderului politic pierde vocea, în favoarea contestării – ambele sunt epoci de aur ale talk show-urilor politice. Contestarea nu este însă a societăţii, cum ar fi trebuit, ci a grupurilor de interese din spatele presei. În mod semnificativ, nu toată lumea puterii este contestată, ci numai poziţia şefului statului. Vocea dominantă devine a unor televiziuni, deoarece dominarea politică cea mai credibilă, deşi e mincinoasă, se prezintă ca non-politică. Acestea menţin monopolul spaţiului public prin intermediul unor aranjamente care sunt esenţialmente infraconstituţionale, între patronii de presă şi oamenii de afaceri, cu binecuvântarea oamenilor politici.

Plecasem de la dezamăgirea mai generală că în România nimic nu pare a merge. Educaţie, justiţie, administraţie – senzaţia este cea a regresului. Care ar fi, din punctul acesta de vedere, cea mai mare dezamăgire?
Eu nu cred că România a regresat. Dacă facem o comparaţie între România anului 1990, România anului 1999, România anului 2004 şi România anului 2008, cred că putem măsura progrese la toţi indicatorii materiali. Costurile sufleteşti sunt însă enorme. Dacă un european mediu cheltuieşte cantitatea de energie X pentru a realiza un obiectiv instituţional oarecare, un român mediu cheltuieşte pentru atingerea aceluiaşi obiectiv de o sută de ori mai multă energie. La orice nivel. Costurile, în termeni sufleteşti, în termeni de energie intelectuală, în termeni de uzură fizică, biologică, sunt mari. Pentru atingerea unor scopuri banale
ori normale România uzează enorm. Şi asta se traduce printr-o insatisfacţie generală.

Şi aşteptările? Aşteptările înşelate au dus la marea frustrare. Aşteptările înşelate de o guvernare de dreapta, în perioada ’96–2000, de o alianţă care a câştigat în 2004, de un preşedinte care părea determinat să schimbe ceva. Este un eşec pe toate planurile, în raport cu aceste aşteptări.
Am o mică notiţă de subsol care face referinţă, totuşi, la istorie. Eu cred că aşteptările înşelate ale unui german diferă de aşteptările înşelate ale unui român. Neamţul îşi formulează aşteptările într-un orizont deopotrivă al conştiinciozităţii, adică al implicării personale şi responsabile şi al moderaţiei. Neamţul nu are aşteptări uriaşe, tocmai pentru că ele sunt moderate de implicarea personală, de responsabilitatea cu care vine atunci când îşi formulează o aşteptare. Românul îşi plasează aşteptările la infinit şi fără implicarea responsabilităţii personale. El nu face parte din joc când îşi formulează aşteptările. Din acest motiv, aşteptările românilor sunt disproporţionate oricum le-am lua, iar dezamăgirile lor sunt la fel de disproporţionate. Venind acum la descrierea realităţii, adevărul este că am avut şi de ce să fim dezamăgiţi. Nu ne-au ieşit lucrurile. Ce s-a întâmplat cu Alianţa D.A., cu speranţele noastre legate de ea… Noroc că am avut un preşedinte care să spună ce spuneam noi, şi în materie de corupţie, şi în materie de justiţie...

Dar oare gândeşte ca noi? Oare nu au fost toate aceste mari teme – corupţie, condamnarea comunismului, justiţie – preluate din societatea civilă, cu un nemaipomenit instinct politic?
Adică dacă sunt teme oportuniste.

Da. Hai să o spunem mai pe şleau.
Când Margaret Thatcher a fost întrebată dacă îl crede pe Gorbaciov cu Perestroika lui şi cu liberalizarea regimului sovietic, a răspuns aşa: „Eu nu ştiu dacă e sincer, dar faptul că spune ce spune îl angajează public să facă ce spune“. Acesta cred că este răspunsul. Societatea nu se căsătoreşte cu politicienii ei. Noi nu avem un menaj cu ei. Politicienii sunt oameni care prestează un serviciu public, pe o perioadă limitată în timp. Contează ce fac, nu ce cred. Dacă preşedintele Băsescu a adoptat agenda societăţii civile, nu pot decât să salut acest lucru. Şi, în mod practic, să constat în ce măsură această agendă este urmată de paşi concreţi.

Dar nu putea preşedintele singur să facă acei paşi practici. Constituţional, nu are, ca în SUA, prerogative. Şi totuşi, în ultimă instanţă, putem trage concluzia – se apropie finalul de mandat – că marile teme prezidenţiale sunt un eşec?
Nu. Eu cred că afirmarea publică a acestor teme ţine de succesul acestui mandat al preşedintelui Băsescu. Faptul că le-a afirmat public şi că nu a încetat să le susţină public este un câştig pentru societatea românească. Măsura în care aceste lucruri au putut fi traduse în practică ţine însă de solidaritatea democratică a instituţiilor din România, aşa cum stipulează Constituţia.
Eu cred că cetăţeanul român e mult mai puţin demoralizat sub preşedinţia lui Traian Băsescu decât a fost înainte: cinismul brutal al politicienilor demoralizează; în schimb, decizia preşedintelui de a refuza cinismul şi de a spune lucrurilor pe nume fortifică însăşi noţiunea de cetăţenie. Democraţia nu înseamnă numai alegeri şi sentinţe în justiţie; este şi recunoaşterea vocii care spune adevărul. Paradoxul este că preşedintele, care e o parte din putere, spune puterii adevăruri neplăcute.

Sunteţi o voce singulară. Contestatarii preşedintelui, care se înmulţesc în acel spaţiu public redus la ecrane, ar putea spune că argumentaţia dvs. e lipsită de nuanţe, că sunteţi orbit.
Orbit de ce?

De personalitatea preşedintelui, care, iată, naşte ură, pasiuni, lucruri fără precedent.
Tocmai aceste evenimente lipsite de precedent dau măsura mizei legate de preşedintele Băsescu – o asemenea coalizare de forţe împotriva unui om care, dacă e să judecăm după criticii săi, n-a făcut mare lucru. Dacă nu a făcut, înseamnă că e inofensiv. Dar dacă e inofensiv, de ce o asemenea coalizare enormă împotriva sa? El a vorbit, a arătat cu degetul şi a ameninţat.
Sunt aceste lucruri suficiente ca să explice o asemenea mobilizare de ură împotriva sa? Evident, nu. Pentru cei care s-au coalizat împotriva sa e foarte important ca în locul său să se afle un om de-al lor. De ce e atât de important? Ca de obicei, plutim în incertitudine. Numai cine cunoaşte aranjamentele din culise poate evalua în mod corect care e miza şi de ce e atât de important ca Traian Băsescu să fie înlăturat. Singurul fapt cert este că toţi cei care îl vor ieşit din joc sunt ei înşişi nedemni să ia parte la joc.

Mai e nevoie, mă întreb, de intelectual în spaţiul public?
Intelectualul public este creaţia oamenilor care au nevoie de el. Dacă în anii ‘90 intelectualii au avut un rol atât de important este pentru că societatea avea nevoie de vocea lor. Dacă astăzi societatea nu îl mai alege pe intelectual ca voce a sa, aceasta este cred, o problemă a societăţii, nu a intelectualilor. Societatea pare să nu mai vrea intelectuali, vrea în schimb talk show-uri.

În urmă cu câţiva ani, se vorbea despre dezinhibarea mitocăniei. S-a degradat într-adevăr spaţiul public?
Am două judecăţi. Una este de constatare: da, s-a degradat. A doua este de înţelegere: nu se putea altfel. Am să încep cu a doua, de ce nu se putea altfel. Fiecare om ştie că el are părţi ascunse şi părţi vizibile. Părţile ascunse sunt numai pentru duhovnic sau, dacă nu e credincios, pentru el.

Dar noi toţi ştim că omul nu este numai ceea ce se vede din el. La fel este şi cu societăţile. Cât timp a existat cenzură comunistă, în ziare sau în cărţi nu erau cenzurate numai ideile subversive, ci şi lucrurile de joasă calitate – culturală, intelectuală, jurnalistică. După ‘90, tot ceea ce lumea a perceput ca un haos, ca pe o scădere a nivelului, de fapt era un moment al adevărului. Este bine că toate lucrurile astea au ieşit la iveală, pentru că e momentul adevărului. Noi suntem şi ca Valentin Stan, şi ca Mugur Ciuvică, şi ca Ciutacu. Aşa arătăm. Or, numai prin ieşirea publică la iveală a acestor lucruri, societatea se poate raporta la lucrurile negative care se află în ea.

Abia după scoaterea lor la iveală, are opţiunea de a se îndrepta sau de a rămâne aşa. Înainte de cunoaşterea a ceea ce eşti, nu e posibilă nici îndreptarea, nici progresul.

Face parte din posibilitatea progresului nostru ieşirea la iveală a răului şi urâtului din noi.

Interviu realizat de Andreea Pora

Comentarii (42)

Adauga comentariu