Deficit de comunicare

Să nu ne înşelăm, furaţi de aparenţele fără încetare create de televiziuni. Deşi, aproape, nu e zi în care diverşi lideri ai celor două partide – PD-L şi PSD –  să nu-şi critice reciproc colegii de guvernare. Să observăm că, în chestiunile esenţiale privitoare la măsurile anticriză, înţelegerea dintre partide este, dacă nu perfectă, măcar acceptabilă.

De exemplu, nu par să fie divergenţe majore nici în ceea ce priveşte reducerea fondului de salarii pentru bugetari, nici relativ la diversele forme prin care această măsură va fi adusă la îndeplinire – 10 zile de concediu neplătit, reducerea timpului de lucru cu diminuarea corespunzătoare a remuneraţiei etc. – şi asta în pofida faptului că aceste măsuri nu pot fi decât nepopulare. Nici în timpul discuţiilor asupra rectificării bugetare, care taie în general adânc în diverse bugete publice, nu par să fi fost discuţii în contradictoriu serioase. Nici legea salarizării unice a bugetarilor nu a stârnit mari controverse în interiorul guvernului, ci numai între guvernanţi şi sindicate. Chiar dacă vedem în fiecare zi altceva la televiziuni, unde ni se strigă că România nu este guvernată etc., lucrurile nu stau deloc astfel. O singură mare divergenţă politică persistă între cele două partide, dar ea, nu întâmplător, nu are de-a face cu criza: legile educaţiei – respectiv conţinutul acestora, cât şi forma de adoptare, fie prin asumarea răspunderii, fie prin dezbatere parlamentară.

Că lucrurile se întâmplă astfel este normal şi nu trebuie să ne întrecem în a-i felicita pe guvernanţi: nu au încotro. România se află într-o criză economică profundă, ceea ce va însemna peste 8% scădere economică anul acesta, în condiţiile în care, în ultimii ani, fondul de salarii din sectorul bugetar, ca şi fondul de pensii au crescut continuu şi, adesea, masiv. Cu alte cuvinte, bugetarii au salarii considerabil mai mari anul acesta decât acum doi ani, să zicem, când PIB-ul era identic cu cel de acum. (Asta ca să nu mai adăugăm cheltuielile bugetare mult mai mari acum decât acum doi ani cu pensiile şi cu ajutoarele de şomaj.) Or, în aceste condiţii, România nu poate supravieţui economic decât susţinută de FMI şi de UE. Care, desigur, pun condiţii şi au dreptate să le pună, odată ce au acceptat împrumutul şi mărirea deficitului bugetar la peste 7%. În consecinţă, guvernul nu are decât o singură opţiune rezonabilă: să urmeze cât poate mai fidel acordul cu aceste instituţii. Alternativa este să lase ţara să se prăbuşească în haos: fără susţinerea FMI, salariile şi pensiile n-ar putea fi plătite decât nominal la valoarea actuală, ceea ce înseamnă o inflaţie galopantă cu urmări la care nu vrem să ne gândim.

Să recunoaştem că, la acest nivel „de adâncime“, guvernul face aproape tot ceea ce este cu putinţă în condiţiile date (inclusiv programul „prima casă“, impozitul forfetar sau neimpozitarea profitului reinvestit), iar criticii – şi sunt destui – nu au găsit până acum nicio soluţie alternativă de esenţă. De asemenea, nimeni nu-i poate nega guvernului eforturile considerabile de a ajunge la un acord social cu sindicatele. Că acestea sunt adesea foarte pornite împotriva măsurilor anticriză nu surprinde pe nimeni.

Dar e de sperat că înţeleg totuşi inevitabilul: indiferent de istoria promisiunilor demagogice mai vechi sau mai recente, bani nu sunt şi nu e de făcut altceva decât de strâns din dinţi şi de mers mai departe.

Acesta este nivelul profund. La nivel superficial, scandalurile în interiorul coaliţiei se ţin lanţ, ceea ce este în sine normal, deoarece ne aflăm în campanie electorală prezidenţială. De altminteri, chiar şi disputele legate de legile educaţiei ţin mai ales de acest nivel electoral: PSD se opune formulei mai radicale propuse de comisia Miclea, deoarece mizează probabil pe conservatorismul unei mari părţi a cadrelor didactice şi a sindicatelor, un potenţial electorat.

Problema majoră a acestui guvern constă, după părerea mea, în deficitul de comunicare cu publicul. Guvernul, în frunte cu primul ministru, nu reuşeşte să aibă un dialog autentic cu societatea. Comunicatele sale sunt redactate într-o limbă de lemn care l-ar putea face să pălească de invidie pe orice politruc de pe vremuri. Conferinţele de presă sunt anoste.

Faptul că premierul nu are niciun fel de aptitudini de comunicare e deja destul de rău. Dar faptul că nici nu încearcă să-şi îmbunătăţească performanţele în acest domeniu e cu adevărat lucrul cel mai grav. El dă impresia unui birocrat, complet dominat de partidele guvernamentale şi de preşedinte – un om care aleargă singur şi în zadar, fără a fi luat în seamă de mai nimeni. Ceea ce eu cred că este, în mare măsură, fals. Pentru public, însă, contează enorm imaginea, dar premierul Boc are, fie şi pe nedrept, o imagine de nonentitate – imagine pe care o proiectează şi asupra guvernului său.

Atunci când partidele îşi fac echipe de imagine pentru a lupta la alegeri, e de neînţeles de ce neglijează aspectul guvernamental al comunicării cu publicul, şi asta mai ales într-un moment de decizii dificile.

Primul plan al dezbaterii publice este ocupat aproape în exclusivitate de zarva electorală, de scandaluri, gen comisia Udrea, de dezvăluiri „fără precedent“, precum pretinsa implicare (în viziunea securistică a lui Sorin Roşca Stănescu) a fraţilor Băsescu în traficul clandestin de arme. În aceste condiţii, publicul are impresia că totul e dominat de certuri şi confruntări fără mănuşi în interiorul coaliţiei de guvernare şi că ţara nu mai e condusă. Până şi unele infracţiuni de drept comun, prezentate cu lux de detalii de televiziuni, sunt puse indirect pe seama guvernului, în baza unui raţionament ridicol de tipul următor (întâlnit destul de des la aşa-zişii „comentatori“): de pildă, cineva pradă un bancomat fiindcă are nevoie de bani şi are nevoie de bani, deoarece e criză.

Dar de criză e vinovat numai guvernul, care nu ia măsuri, ci se ceartă. Prin urmare, guvernul (adică Boc sau chiar Băsescu), chipurile, e de vină că a fost prădat bancomatul!

O bună comunicare nu ar rezolva criza. Nici nu ar înlocui o bună administrare a ei. Nici nu ar înlătura criticile. Dar ar da publicului mai multă încredere, permiţând, în plus, guvernului să lupte eficace împotriva acelor grupuri care ţin în mod neruşinat de privilegiile lor – precum judecătorii – şi care nu pot fi înfrânte fără susţinere din partea opiniei publice. //