`Decretul onomastic`

Dragul meu turnător deschide calea publicului larg spre o înțelegere mult mai concretă a adevărului despre experiența comunistă.

Ne mai îndoim că există un destin al căr­ților? Săptămâna trecută citeam în pa­gi­nile acestei reviste considerațiile Germinei Nagâț, director al Direcției de Investigații din CNSAS. Unii istorici sus­țin că n-a mai fost re­presiune în România după 1964, a provocat-o re­por­terul. „În cazul ăsta, cred că trebuie rediscutată no­țiunea de «represiune». Da­că a urmări milioane de oameni (...) dacă a-i ți­ne sub lupă acasă și la serviciu, dacă a le schim­ba destinul pe furiș, din motive absurde, nu înseamnă re­pre­siune, atunci am avut libertate în Ro­mâ­nia. (...) Nu am fost o țară de disidenți, dar am fost cu siguranță o țară urmărită degeaba“ – este răspunsul celei in­ter­vie­vate, care reușește și să rezume ne­re­z­u­mabilul, respectiv consecințele acestei re­presiuni nonviolente practicate de Se­cu­ritate după anii ‘50.

S-a nimerit ca volumul lui Gabriel Lii­cea­nu, Dragul meu turnător, să apară aproa­pe simultan cu interviul dat de Germina Nagâț. Și să-i ilustreze copios și strălucit ideile cu ceea ce ar trebui, de acum în­colo, considerat un caz-școală pentru cea mai perfidă formă de represiune: su­pra­vegherea în masă. E vorba despre propriul său DUI (Dosar de urmărire informativă), revizitat și adnotat după întâlnirea cu prin­cipalul turnător, „Cristian“, în fapt Octavian Chețan, fost redactor-șef al Edi­turii Politice, viitoarea Humanitas, și de­venit apoi acționar aici, odată cu pri­va­tizarea. Situație fabuloasă, trebuie să re­cunoaștem! Fără să fie tragică, în linia do­sarelor cu soți turnați o viață-ntreagă de propriile soții, ea este gogoliană din plin. Atras fără îndoială de claritatea mon­s­truoasă a personajului, Liiceanu alege să dialogheze, dintre toți informatorii, cu el.

Liiceanu pare cumva intimidat de „modestul“ lui DUI, care nu l-a dus nici în beciurile Securității și nici chiar în anchetare directă, și se simte dator să precizeze: „Con­sider (...) că orice scris confesiv trebuie să pună în scenă o «experiență or­di­nară», adică una îndeajuns de obișnuită și reprezentativă pentru ca ceilalți să se poată recunoaște în povestea «străi­nu­lui» care este autorul“. Chiar adaugă: „am dorit să scriu o carte «plăcută», in­tuitivă“. În mod evident, nu a ieșit doar asta. Dragul meu turnător e scrisă cu un patetism reținut, strunit cu greu în evi­denta încleștare cu revolta personală, pe care o biruie până la urmă spectaculos, prin literatură - într-un sens mai larg al cuvântului. E un ingredient la care Lii­cea­nu a apelat instinctiv de multe ori, în tot felul de impasuri. Găsim, de pildă, în car­te un pasaj despre ce anume îl făcea ex­travagant în atmosfera Institutului de Fi­losofie al anilor ‘70: tonul „total atipic, căci liber, dezinvolt și personal“ al gân­dirii lui Noica. Numai scriind altfel răzbise tânărul cercetător dincolo de limba de lemn sau, cum frumos o spune, de „gim­nastica limbajului «înfierării»“. A-ți ale­ge limbajul poate fi așadar o opțiune fun­damentală, care descarcă din stilistică în favoarea atitudinii morale și politice.

Pe o asemenea cale trebuie că a descoperit autorul și formula potrivită pentru Dragul meu turnător. Dosarul de Securitate al ur­măritului Liiceanu a devenit un puzzle so­fisticat și captivant, compus din relatarea fabuloasei reîntâlniri cu fostul turnător, acum în vârstă de 83 de ani și interesat... să-și vândă acțiunile la Humanitas, din 18 scrisori pe care i le adresează nu­mindu-l „dragul meu tur­nător“ și dintr-o mărturie imaginară a ofițerului de caz, maiorul Ion Pă­tru­les­cu, închipuit în postura de pledant pentru propria-i cauză de „organ“ care și-a făcut numai și numai da­toria. La toate astea se ada­u­gă evocări, portrete (Imre Toth mai ales, dar și Walter Biemel, Alexandru Dragomir ș.a.), plus un corp de documente, în Ane­xe. Există și o busolă, micile su­marizări din fruntea capitolelor, în stilul romanului picaresc, care țin curiozitatea în priză.

La sfârșit, devine foarte clar că dorința de a scrie ceva „plăcut“ nu e o simplă pi­ruetă de falsă modestie. E un crez. Dragul meu turnător deschide calea oricui, adică și publicului larg, spre o înțelegere mult mai concretă - da, intuitivă - a adevărului despre experiența comunistă. Iar de aici, spre acceptarea lui ca adevăr. Căci drama noastră rămâne neputința de a ierarhiza lo­­­gici ireconciliabile, care continuă să co­existe malign: cea a victimelor și cea a oa­menilor Sistemului. Maiorul Pătrulescu re­cunoaște senin: „E adevărat că în Cons­tituție existau articole care vorbeau des­pre drepturile omului și îngrădirea li­ber­tăților fundamentale. Numai că instituția noastră nu avea cum să țină seama de ele - și am să încerc să explic în con­ti­nu­a­re de ce“. Nu mai contează dacă și cum demonstrează. Destul că și harnica sursă „Cristian“ spune: „Eu nu bârfeam. Eu n-am spus decât lucruri bune despre dum­nea­voastră“. „Clipea, privindu-mă nici­cum“, își permite Liiceanu să marcheze una dintre puținele tușe de portret direct.

Gabriel Liiceanu schimbă fundamental ac­centul în complicata discuție despre sis­temul represiv din România comunistă. O face tocmai în acest mod „intuitiv“, sub care camuflează o mare miză. Este marea reușită din Dragul meu turnător. Sub lu­pă se află faza represiunii nonviolente, pe care desigur o știm din studiile do­me­niului. Numai că nu o cunoaștem, de fapt. Dezbaterea publică de la noi, precară și profund virusată în acești ultimi 20 de ani, a preferat fie zona tragică, a foștilor deținuți politici (revers: idiosincrazii agre­sive și prematur efect de overdose), fie zona senzaționalismului bine marketat ca­re macerează recentele încercări de a duce în justiție câțiva vinovați.

Liiceanu face altceva: atrage atenția asu­pra mutațiilor genetice apărute la un mo­ment dat în organismul Securității. „Se­cu­ritatea nu știa să gestioneze in­gre­dientul libertății (oricât de firav ar fi fost el) apărut pe neașteptate după 1965“, scrie el, citând și constatarea lui Noica, din­­tr-o scrisoare către Cioran: „So­cia­lis­mul – îi spu­ne el vechiului prieten – ar vrea să înc­eteze să fie violent, dar nu mai știe cum“. E prima dată când se de­velopează limpede, într-o formulă intim asumată și cu scop pedagogic clar, această pers­pec­ti­vă, care propune implicit și o al­tă ati­tudine: cunoaștere mai degrabă de­cât re­voltă; înțelegere, dar nu și accep­tare.

Față în față cu urmăritorii săi, Lii­ceanu se clatină nu o dată afectiv, dar se redresează rapid când de­tectează ingredientul bi­necunos­cut: soluția „românească“, a se citi improvizată, la maladia contractată de Securitate. Spovedania lui Pătrulescu, de o verosimilitate halucinantă, poate ține loc de machetă de studiu. Nimic din „mă­reția“ cruzimii cu care își înfrunta apusul Gulagul descris de Anne Appelbaum. La noi, mult mai simplu: melanj autoreglat de metode versate, cinism, prostie și ari­vism, toate puse în mișcare – mai nou - de angoasa lipsei de obiect al muncii. „Con­tinui să cred până azi că, atunci când câte unul ca mine pleca din țară și revenea, devenea pentru ei o mină de aur“. O bursă în Germania, dar nu una ve­nită pe filierele statului român, ci no­mi­na­lă. „Nebunia care a început a fost mare. Cu o mână, în lumina noii «linii», Secu­ritatea îți dădea pașaport. Cu cealaltă, în virtutea vechilor apucături, odată întors, îți deschidea «dosar de urmărire in­for­ma­tivă (DUI)».“

Ce a însemnat asta? Douăzeci de ofițeri de Securitate puși pe urmele tânărului întors de la bursă din Germania. I se dă nume de cod „Gelu Lungeanu“, iar ca obiect de fi­laj este când „Lulu“, când „Noe“. Se caută informator, din greu și cam fără succes, în „anturajul“ filosofului – și aici Liiceanu e și mândru de situație, și ușurat. De citit cazul extraordinar legat de Alexandru Ru­beli. Și de neratat episodul savuros cu sur­sa „Teofil“ - adică TO, tehnică operativă, pe românește microfoane instalate în casa urmăritului. Un alt informator, nume de cod „Marian“, e lăsat anonim pe motiv că între timp a murit și folosește mai degrabă prin efectul de contrast. Notele lui, tran­scri­se în Anexe, vin din „gimnastica lim­bajului «înfierării»“. „Lungeanu“ e acu­zat că e evazionist, idealist, elitist, exis­ten­țialist, rupt de realitățile noastre, meta­fi­zic, mistic, fenomenolog ș.a.m.d.

La o asemenea desfășurare de forțe, Ga­briel Liiceanu reacționează cu umor și me­lancolie: „Ce bine că n-am știut cât de precar era terenul pe care mă mișcam în viața de fiecare zi!“. Pentru că surpriza era „imaginea supravegherii. A unei su­pravegheri totale, mergând până la sen­zația că ți se cunoșteau nu numai ges­turile și faptele toate, spusele rostite în­tre patru pereți, tot ceea ce așternuseși vreodată pe hârtie, întâlnirile toate, dar și gândurile și stările cele mai intime. În­țelegeți?“. În această interogație disperată este de căutat ruptura definitivă a co­du­rilor de comunicare. „Teribil a fost, din cli­pa aceea, raportul în care am intrat cu propriul meu trecut“ (51). Dosarul „s-a instalat în mine ca un sindrom al de­po­sedării“. Și al scindării, prin supunerea la infinit la regula ininteligibilului: „Cu o mâ­nă mi se dădea viza pentru apariția unui articol sau a unei cărți. Cu cealaltă, mi se deschidea un dosar din care rezulta că eram «neangajat» și că, ideologic, bă­team câmpii. Ca și cum nu tot regimul lor mi-ar fi dat dreptul să public!“. Chiar și Jurnalul de la Păltiniș!

Atunci, când nu mai era prac­ticată „live“, în dosare se fa­brica „violență virtuală“. Dar ea, reamintește Liiceanu, nu era și inofensivă. Era „anti­ca­mera execuției posibile“. „Aș fi putut în­funda pușcăria într-un nou «lot Noica». Oricând“ - îi aruncă în față fostului său turnător. Reacția lui Chețan, 83 de ani, stând de vorbă cu fosta lui victimă în bi­roul de la Humanitas? „Omul era re­mar­cabil. Nu i-a tresărit niciun mușchi. Pe fața lui nu se vedea nimic, ab-so-lut-ni-mic. (...) Clipea, privindu-mă nicicum“.       În scurta notă așezată în deschiderea căr­ții, Liiceanu spune că a scris „din simpla nevoie de a înțelege geneza și fiziologia unei ticăloșii istorice“. Continuarea as­cun­de însă o altă mărturisire, mult mai gra­vă: „Dar poate, mai ales, din dorința de a ține trează uimirea în fața mis­te­rului răului care însoțește natura uma­nă“. Pentru că nici geneza, nici fiziologia cu pricina nu pot fi, de fapt, înțelese. Nu ră­mâne decât postura de „martor în­cer­cănat al lumii prin care am trecut“, spu­ne Liiceanu, avertizând asupra adevăratei concluzii. Lumea în care suntem etalează un înspăimântător instinct de conservare a răului, de vreme ce „uriașa energie acu­mulată în «dosarul meu de urmărire informativă» și în alte mii și mii de do­sare asemănătoare s-a absorbit ca prin farmec în «evenimentele» din de­cembrie 1989, a căror natură exactă ro­mânii nu o vor cunoaște, pesemne, niciodată“.

Este ultima frază din Dragul meu tur­nă­tor, cu care ar merita să ne întoarcem oricând pe firul acestei povești cu bătaie lungă. Sensul ei stătea deja pregătit pe când Casa Scânteii fusese botezată peste noapte „Casa Presei Libere“. Tot Gabriel Liiceanu glosează: „În fond, câtă libertate se putea naște așa, prin simplu decret onomastic?“. //

// GABRIEL LIICEANU

// Dragul meu turnător

// Editura Humanitas, 2013, 418 pag. cu Anexe