Deceniul gri

Dincolo de unele contribuţii documentare recente, perioada „deschiderii“ poststaliniste a rămas prea puţin investigată în profunzime ca proiect de către istoricii comunismului autohton, mult mai preocupaţi de extremele regimului decât de zonele sale intermediare: anume, de stalinismul integral sau de ceauşismul târziu. Există însă şi excepţii ce confirmă regula şi pot da un impuls pentru viitoare cercetări de ansamblu. Anul trecut, doi insideri şi supravieţuitori au ridicat într-un volum excepţional câ­teva văluri ale politicii externe româneşti din anii ’60-’70, oferind o perspectivă insolită asupra acelui deceniu de respiro. Traseele lor biografice diferă semnificativ: Mircea Maliţa a fost, alături de Corneliu Mănescu, una dintre figurile cele mai luminoase ale elitei conducătoare, viitorolog redutabil, personalitate-cheie a diplomaţiei autohtone şi, cu siguranţă, cel mai performant ministru al Învăţământului după 1944, creator de instituţii-laborator pentru perfecţionarea cadrelor, dintre care unele rezistă şi azi. Reuşita sa e cu atât mai notabilă, cu cât s-a produs într-un sistem totalitar, fie el şi (pseudo)-liberalizat... În schimb, istoricul Dinu C. Giurescu – prieten, coleg de generaţie şi, după 1990, de Academie cu Maliţa – provine din elita umanistă interbelică, reprimată după 1945, dar beneficiară a destinderii hruşcioviste.

Colaborarea celor doi octogenari – ambii, perfect conectaţi la prezent, îmbinând sagacitatea cu o înţelepciune pragmatică - are tâlcurile ei, iar perspectivele asupra „deceniului gri“ sunt convergente: reconstituire memorialistică omogenă, cu insight-uri portretistice, dar cu solid eşafodaj istoric la Maliţa, investigaţii istoriografice meticuloase, uneori arid-documentare, dar înviorate autobiografic la Giurescu. Nici expresivitatea „literară“ nu lipseşte în acest volum cu titlu din Dosoftei – v. analogiile dintre călinescianul Şun şi Zhou Enlai, ipostaza degradată a lui Ceauşescu vorbind cu labradorul său despre „imperialişti“, sau a vulgar-ambiţioasei Elena Ceauşescu contemplându-se în imaginea împărătesei bizantine Teodora...

De ce 1962-1972 şi nu, să zicem, 1964-1974? Poate pentru că autorii preferă bornele „invizibile“ (poziţia eretică a României în disputele privind rachetele sovietice din Cuba, respectiv începutul căderii în dizgraţie a premierului Ion Gheorghe Maurer) celor „oficiale“ (declaraţia de independenţă a lui Dej, respectiv debarcarea lui Maurer). Indispensabilă pentru cunoaşterea dedesubturilor diplomatice ale unei perioade nebuloase, cartea de faţă se constituie într-un document de primă mână. În răspăr cu abordările maniheice dominate de maximalism moral, ea propune o optică depasionalizată, lucidă asupra „petelor de lumină“ ale epocii şi o agendă melioristă pentru o „Europă a naţiunilor“. Atât „precursorul“ Petru Groza, cât şi Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Maurer (personaj central în volum, sfetnic privilegiat al lui Dej) apar, alături de ministrul de Externe C. Mănescu şi de adjunctul său Mircea Maliţa (mai puţin Gogu Rădulescu), drept artizani ai unei strategii în trepte a liberalizării „naţionale“ faţă de URSS-ul lui Hruşciov şi Brejnev, strategie a terţului inclus în plin Război Rece pe care ucenicul vrăjitor Ceauşescu o va accesa în 1968 şi o va compromite în deceniul următor, după ce se va debarasa de „garda veche“ spre a o înlocui cu „junii turci“ provinciali şi sicofanţi: speculând „relaţiile asimetrice“ şi oportunităţile geopolitice ale unui stat mic ocupat după război cu o mare putere, Maurer & Co au reuşit – pornind de la doctrina „coexistenţei paşnice“ - să îndrepte România spre un revival social şi cultural şi spre o politică externă tous azimuts, fără precedent după Titulescu. „Provizorat“ al istoriei sau încă o „dimineaţă pierdută“? Cum a fost posibil? Cei doi autori oferă un răspuns solid, chiar dacă aceste „faţete ale aceleiaşi realităţi“ au, într-adevăr, „nevoie în continuare de documentele din Arhiva Ministerului de Externe, anevoie de consultat şi azi“.

Evident, responsabilitatea represivă internă nu poate fi evacuată; argumente de tipul celor ale lui Dej (care, după eliberarea deţinuţilor politici, îi mărturisea lui Corneliu Coposu că sovieticii poartă toată vina reprimării oponenţilor) sunt oportun sancţionate de Dinu C. Giurescu. Însă mărturiile celor doi academicieni se constituie într-o tonică lecţie de politică externă în vremuri de restrişte.

Fără a intra în detalii, semnalez câteva „revelaţii“ memorialistice. Mai întâi, reconstituirea clivajelor dintre Iuliu Maniu (greco-catolic) şi „revoltatul“ Petru Groza (ortodox) după Marea Unire. Ruptura lor definitivă din 1946 ar fi avut la bază refuzul lui Maniu de a intra, la presiunea Aliaţilor, într-un guvern-marionetă al Moscovei şi acceptarea cauţionării comunismului de către Groza, în schimbul garantării realipirii Ardealului de Nord. Iată tulburătoarea dilemă, în viziunea lui Mircea Maliţa: „...Maniu i-ar fi răspuns: nu pot să fac ca tine. Nu vreau ca urmaşii mei să mă blesteme pentru că m-am alăturat comuniştilor. La care Groza i-ar fi replicat: Dacă prin gestul meu Transilvania furată revine Româ­niei, nu-mi pasă dacă neam de neamul meu şi toţi cei care vin după mine mă vor blestema sau nu (s.a.)“. Adoptând prin ketman strategia „diminuării răului“, Maurer va manevra din umbră pe lângă Stalin în favoarea grupării „naţionale“ a lui Dej şi împotriva liniei „internaţionaliste“ Pauker-Luca-Teohari Georgescu – amănunte inedite în capitolul Dej, Maurer şi Groza.

Confesiunea pe care ambasadorul Averell Harriman i-ar fi făcut-o lui Maliţa cu ocazia stabilirii unor contacte interguvernamentale secrete din 1963 constituie o surpriză de proporţii: la Conferinţa de pace din 1946, SUA ar fi dorit „relaţii strânse cu România“ şi ar fi combătut partajul sferelor de influenţă propus de Churchill. Urmare a acestui contact diplomatic, guvernul Statelor Unite alege să nu-şi informeze aliaţii din NATO în legătură cu protecţia promisă României în cazul unui atac sovietic pentru poziţii de genul celei din „criza rachetelor“.

Efectele se vor vădi inclusiv în timpul refuzului României de a participa la reprimarea „primăverii de la Praga“ (cu motivaţie, aflăm, preponderent geostrategică)... Secvenţele de culise despre august 1968, ca şi despre culisele – complicate şi riscante - ale stabilirii de relaţii cu RFG, cu America, China şi Vietnam, cu ţările din Orientul Mijlociu şi Apropiat etc. oferă exemple elocvente de „strategii ale concilierii“ (Mircea Maliţa dezvoltă o întreagă teorie în acest sens), iar paginile despre rolul Chinei în ecuaţiile de politică globală au implicaţii de stringentă actualitate. Avem de-a face, apoi, cu un veritabil testament. Potrivit lui Mircea Maliţa, „Diplomaţia pe care am învăţat-o în acei ani ţinea seama în cel mai înalt grad de curentele subterane, de înţelegerile nescrise, de contextul evenimentelor şi, mai ales, de direcţiile spre care ne îndreaptă forţe subiacente invizibile“. Istoricul Dinu Giurescu extrage din experienţa prietenului său „învăţăminte“ cu bătaie lungă: „- Într-o negociere/discuţie asimetrică, pentru a obţine unele rezultate, partenerul mic are nevoie de convingeri ferme întru apărarea ţării sale, de dăruire, de simţul nuanţelor./-Într-o negociere asimetrică, în faţa unui partener major (...) tonul confrontaţional duce la un eşec aproape sigur. (...) Din perspectiva istoriei, îmi pun întrebarea în ce măsură diplomaţia românească mai face faţă astăzi unor asemenea cerinţe esenţiale (s.a.)“.

Unde-am fi fost dacă sistemul ar fi urmat moderaţia ecumenică a intelectualului Maurer, nu voluntarismul maladiv al mutantului său ucenic (Ceauşescu) halucinat de exemplele lui Mao şi Kim Il Sun? Putem recupera lecţii „constructive“ din istoria unui regim pe care-l condamnăm fără a discerne, adesea, între matriţa totalitară şi proiectele strategice autohtone prin care s-a putut respira şi crea valabil? Acest pasionant volum-duplex ne arată că putem. //

// MIRCEA MALIŢA,
    DINU C. GIURESCU
// Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii:
    1962-1972
// Prefaţă
    de Adina Kenereş
// Editura Compania
// Bucureşti, 2011

Cuvinte cheie: adio tovarasi, istoria comunismului, politica, stat dictatorial, DNA