De la Obama la Dalai Lama

Ioana Moldovan 30.08.2011

De același autor

În aceste zile, când toată omenirea este cu ochii aţintiţi spre Washington şi Wall Street, mă trezesc gândindu-mă: ce este America?

În primul rând, un tărâm bun pentru bancuri! Primele bancuri cu preşedintele Statelor Unite le spuneam deja la 6-7 ani. Şi lucrul care mă tulbura în epocă era că, nu ştiu cum, numele acelui preşedinte se tot schimba. Nu des, dar se schimba, cam în acelaşi ritm cu ciclurile mele şcolare. De la Clinton încolo, însă, bancurile au început să fie din ce în ce mai rare. Cine mai stătea să asculte bancuri când televizorul avea deja 20 de programe?

Deşi, înainte de bancuri, cred că a fost America ogarului cenuşiu. (Aveam să aflu mai tâtziu că autorul ei era Romulus Rusan.) Cartea era cap de rând în vitrina cea mai de jos a bibliotecii, pe stativul de la nivelul parchetului. Îmi sărea mereu în ochi şi, într-o zi, am şi scos-o din rând, fără să cer voie. Spre marea mea uimire, tata a observat. A trebuit să înapoiez cartea şi să promit că n-am să încerc să o citesc prea curând. De ce să mi se interzică o carte despre un ogar cenuşiu, mă întrebam la vremea când vârsta mi-o scriam cu o singură cifră şi eram curioasă să ştiu dacă mai există şi alte personaje de poveste decât Făt-Frumos şi Prâslea. Ogarul cenuşiu suna promiţător şi eram dornică să-i ştiu toate aventurile. Eram prea mică pentru ele...

La 10 ani, am văzut la televiziunea maghiară Toţi oamenii preşedintelui. Filmul era dublat în maghiară, iar eu eram de abia la început cu asimilarea limbii, trăind într-un mediu cultural mixt. Din toată povestea, a cărei desfăşurare am urmărit-o cu sufletul la gură, am rămas cu un singur cuvânt: CIA. O săptămână mai târziu, când casa ni s-a umplut de musafiri, a trebuit să răspund iar la singura întrebare care mi se adresa în mod repetat: „Şi ce-ai să te faci când ai să creşti mare?“. „Am să lucrez la CIA“, am răspuns fără inhibiţii. S-a făcut linişte la masă şi tata m-a trimis în camera mea, ca şi când aş fi făcut cine ştie ce prostie. După ce oamenii au plecat, mi s-a explicat ce era lucrul pe care îl pomenisem. Am privit cu neîncredere tot ce a reuşit tata să lege, ca pentru vâsta mea, atunci. Păi cum era să fie aşa cum zicea tata, dacă la telejurnal se vorbea întruna despre ţările şi popoarele care ne sunt prietene? „Şi şampania care se ciocneşte la televizor?“, am zis, amintindu-mi de fiecare vizită oficială făcută de tovarăşul Ceauşescu. „Totul e teatru.“

Tata îmi povestea mereu lucrurile într-un fel aparte. Nu lăsa nimic neexplicat, chiar dacă nu era de nasul meu. Însă niciodată n-am discutat despre alte ţări şi mai ales despre America.

La acea vârstă, America era un joc: „Am venit din America cu meseria de...“, strigam în faţa blocului. Formam două echipe şi una, evident, se întorcea din America cu o meserie pe care o mimam, iar cealaltă echipă trebuia să ghicească. Dacă nu ghiceau, punct la noi. De ce însă jocul era cu venitul din America şi nu din altă parte? Cine inventase jocul trebuie să fi fost în America! De data asta gândesc cu mintea mea de acum.

Experienţa acumulată pe parcursul unui an academic într-o universitate americană depăşeşte cu mult cadrul rigid al unei programe şcolare. Pe lângă cursuri şi biblioteci ticsite cu cărţile cele mai importante din lume, universitatea oferă evenimente şi conferinţe, întâlniri cu personalităţi ale vieţii americane şi nu numai.

Dacă ar fi să cuprind în câteva cuvinte ce s-a întâmplat în anul academic 2010/2011 la University of Southern California (USC), din Los Angeles, sintagma cea mai bună ar fi „de la Obama la Dalai Lama“.

Preşedintele american a vizitat universitatea în noiembrie 2010, cu câteva zile înainte de alegerile parţiale care au readus Partidul Republican în majoritate în Congres. Dintre toate universităţile din zonă, USC a avut privilegiul de a găzdui evenimentul. De ce? Poate pentru că pe treptele Bibliotecii Doheny, în campus, mai ţinuseră discursuri preşedintele John F. Kennedy şi preşedintele Gerald Ford. În realitate însă, dincolo de tradiţie, universitatea se află în una dintre cele mai sărace şi rău famate zone citadine din America. Downtown L.A. este zona unu de infracţionalitate în SUA, iar revoltele dintre negri şi albi, de la începutul anilor ´90, au izbucnit aici.

Este o senzaţie ciudată să te afli într-o masă de oameni nerăbdători să-şi vadă preşedintele, să-l atingă, să-l asculte, să-l aplaude. Fără să vrei, acolo, în mulţime, eşti conştient de seria de experienţe şi sentimente pe care nu le vei trăi niciodată: bucurie la vederea preşedintelui tău, ca şi când ar fi fost vorba de un star de cinema sau o vedetă rock.

Pentru această vizită, îmi făcusem lecţiile. Urmărisem tot parcursul prezidenţial pe Coasta de Vest. Chiar reuşisem să găsesc discursul din ziua precedentă, pe care-l ţinuse simpatizanţilor Partidului Democrat, într-o întâlnire politică în Portland (Oregon). Îl ascultasem de câteva ori, aşa că, în clipa în care am recunoscut fraza de început, de data asta rostită în faţa studenţilor USC, întreaga sărbătoare s-a transformat, în mintea mea, într-un veritabil spectacol de teatru. Acelaşi text, aceleaşi glume, aceeaşi frazare şi intonaţie: monologul Obama s-a transformat repede, dintr-un discurs politic abil şi formator, într-o reprezentaţie profesionistă de teatru. M-am confesat unui coleg american, căutând o explicaţie pentru descoperirea mea. „Ar fi fost de-a dreptul neobişnuit să aibă de la o zi la alta un discurs diferit!“, mi s-a răspuns, asigurându-mă că preşedintele făcuse exact ce trebuia să facă. N-am reuşit să găsesc epitetul potrivit, dar evenimentul mi-a dat de înţeles că puterea cuvintelor unui discurs politic este efemeră şi nu are nimic de-a face cu marile bucăţi de literatură. O ţară nu se poate urni, motiva sau guverna numai cu discursuri. Cuvintele nu duc la revoluţii, ci cel mult le explică ulterior.

La două zile după capturarea şi omorârea lui Osama Bin Laden, al XIV-lea Dalai Lama a stat în faţa a 3.000 de studenţi şi, întrebat despre eveniment, a sugerat că moartea teroristului numărul unu a fost justificată. Răspunsul a stârnit rumoare, mai ales că aşteptam cu toţii ca măcar filosofia budistă să împacheteze evenimentul şi celebrările stradale ulterioare în ceva mai uşor de... răbdat. Dar adevărul e că, atunci când politica şi religia se amestecă, chiar şi budismul e scos din zona Zen.

USC are fonduri de peste două miliarde de dolari. Suma şi alţi indicatori de performanţă academică o plasează în clasamentul celor mai importante universităţi americane, la locul 23. Dacă 2 miliarde pare o sumă imensă, trebuie spus că Harvard University, cea care se află în fruntea clasamentului, are o zestre financiară de 26 de miliarde de dolari. Şi cum aceste fonduri nu stau blocate în lichidităţi, ar fi interesant de ştiut dacă şi acestea au fost afectate de turbulenţele de pe Wall Street. Poate că nimeni nu s-a gândit să se intereseze de aceste lucruri, dar ar fi interesant de aflat cum dotele universitare se diminuează sau se măresc.

Dincolo de Wall Street, universităţile americane oferă un eşantion al bunăstării naţionale. De ani de zile, taxele şcolare sunt în continuă creştere. Cea mai remarcabilă creştere s-a simţit în 2010, când – în comparaţie cu 2009 -, universităţile de stat au fost obligate să le crească cu procente care au variat între 9 şi 30 de procente. Cifrele sunt rezultatul clar al momentului economic septembrie 2008.

Universităţile private cresc şi ele, an de an, costurile necesare şcolarizării. Aici procentul este mult mai mic, diferenţele fiind de sute de dolari, dar care se adaugă la costuri care variază între 30.000 şi 55.000 de dolari pe an.

Universităţile americane încep să fie interesate din ce în ce mai mult de studenţi străini. În 2009, 45% dintre studenţii străini înscrişi în universităţile americane (de stat sau private) proveneau din India şi China. În 2011, toţi studenţii străini aflaţi pe teritoriul SUA pentru studii au contribuit la economia americană cu aproximativ 20 de miliarde de dolari.

Universităţile americane au nevoie de bani, iar trendul ascendent se menţine de 20 de ani încoace. Nu ştiu dacă această nevoie este un indicator indirect al unei situaţii economice naţionale, dar un studiu pe seama corelărilor între cifre ar fi interesant de urmărit.

Cert este că programele curriculare şi extracurriculare foarte atractive reuşesc să explice, în parte, nivelul din ce în ce mai ridicat al costurilor educaţiei americane. Totuşi, realităţile etnice şi naţionale din campusurile universitare americane nu sunt imaginea idilică a globalizării, cât a nevoii de investitori.

Care este viitorul Americii, dacă şi educaţia devine un business, un produs adresat exclusiv cumpărătorilor dispuşi să plătească suma care li se cere? //

Citeste si despre: Barack Obama, Dalai Lama, discurs electoral, Osama Bin Laden, perspectiva educationala.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22