Curtea Constitutionala si ConstitutiaSau despre ratiunile de a fi ale unui arbitru impartial

Absenta din centrul dezbaterilor publice, Curtea Constitutionala devine, in anul 2005, un punct in jurul caruia se ordoneaza polemicile si se articuleaza scenariile politice. Rand pe rand, actorii, comentatorii si specialistii intervin pentru a-si puncta atitudinile lor in raport de ceea ce se defineste, gradual, ca un subiect de actualitate imediata.
Din ianuarie, atunci cand Curtea era chemata sa transeze un conflict intre seful de stat si presedintele Camerei Deputatilor, pana la inceputul lui noiembrie, atunci cand acelasi organism jurisdictional respingea proiectul de lege dedicat reparatiilor financiare oferite regelui Mihai I, traseul este marcat de decizii generatoare de controverse. Rand pe rand, mai toate punctele delicate ale vietii institutionale, de la statutul presedintelui pana la constitutionalitatea revocarii din functie a sefilor Camerelor, au fost asumate, ca tema de reflectie, de catre acest arbitru, pe care opinia cetateneasca pare a-l fi descoperit tardiv, odata cu deficientele sale.
Pe aceasta agenda extrem de incarcata si sensibila, ultimele doua provocari ale Tribunalului nostru Constitutional au indicat, dramatic, limitele sale, ca si un grad de subiectivitate imposibil de ignorat.
In prima instanta, Curtea respingea proiectul legii de reparatii, in numele principiului egalitatii in fata legii si al liberului acces la justitie. Decizia din 9 noiembrie 2005 era departe de a fi simplul reflex al judecatorilor constitutionali in functiune. Curtea se inscria, prin acest tip de solutie, in traditia abordarii pe care statul roman a rezervat-o proprietatii, ca si perspectivei retrocedarii. Controversa privind maniera de recompensare a fostului suveran este indisociabila de reactia elitei postcomuniste fata de un deziderat privit ca inacceptabil: acela al restituirii in natura a bunurilor preluate abuziv de catre autoritatea comunista. Din 1990 in 2005, linia de continuitate este evidenta: exista doua categorii de proprietati si doua tipuri de proprietari.
Statul roman este preocupat doar de protectia celor ce isi dobandesc proprietatea in anii postdecembristi (indiferent de legalitatea procedurii). Reabilitarea fostilor proprietari si repunerea lor in situatia anterioara actului ilegitim comunist nu este o prioritate, din unghi de vedere politic, ca si din unghi etic.
Obligativitatea pronuntarii in cazul Regulamentelor Camerelor este plasata pe un alt nivel, analizabil in termenii incadrarii constitutionale a vietii politice. Odata cu asumarea respectarii suprematiei Constitutiei, recursul la Curtea Constitutionala inceteaza de a mai fi facultativ.
Dincolo de conventia juridica a recursului institutional la Curte, se situeaza spatiul dilemelor relative la compozitia si independenta ei efectiva. Dileme cu atat mai semnificative, cu cat decizia Curtii Constitutionale, pronuntata definitiv si irevocabil pe 14 noiembrie 2005, anuleaza, pe termen mediu, orice efort de revocare a sefilor Camerelor. Verdictul, defavorabil coalitiei, ii mentine in functiune, previzibil si legal, pe Adrian Nastase si pe Nicolae Vacaroiu. Revocarea lor nu poate fi realizata in termenii si conditiile imaginate de Regulamentele Camerelor, texte declarate ca fiind neconstitutionale. Pozitia Curtii - ca arbitru ultim in conflictele centrate pe aplicarea si lectura Constitutiei - este reafirmata, dramatic, odata cu pozitia adoptata de organism, pe 14 noiembrie 2005. Cu un gen de costuri politice care nu poate fi ignorat.

Un arbitru impartial?

Controlul constitutionalitatii legilor nu este o inovatie postrevolutionara. Din 1912 si 1923 Romania veche practica, cu relativ succes, un control al constitutionalitatii legilor, incredintat puterii judecatoresti, urmand un model apropiat de cel american clasic. Sincronizarea cu ideile de suprematie a Constitutiei si de asigurare a efectivitatii ei era realizata, inainte de aparitia derivei autoritare si totalitare.
Pe acest fundal al traditiei constitutionale, Adunarea Constituanta din 1990/1991 a fost invitata sa opteze, neechivoc, intre tiparul interbelic de control constitutional si arhitectura, pe cale de a fi generalizata la nivel european, a justitiei constitutionale, aceasta din urma realizata prin instituirea unui Tribunal Constitutional. Ceea ce a rezultat, la finele procesului de reflectie parlamentara, a fost un sistem calchiat dupa cel european, datorandu-si profilul originar teoriilor lui Hans Kelsen. Romania avea sa beneficieze de o Curte Constitutionala distincta de puterea judecatoreasca si careia ii revenea, in acord cu legea fundamentala, pozitia de arbitru al vietii politice si de legislator negativ, in termenii clasici ai teoriei constitutionale.
Inventarea Curtii Constitutionale este o reforma cu consecinte de lunga durata. Intregul proces de legiferare avea sa fie redefinit si recalibrat. Tribunalul Constitutional intervine, direct si dramatic, in adoptarea proiectului de lege: gratie controlului preventiv de constitutionalitate, aplicat inainte de promulgare, Curtea este ridicata la rangul unui cenzor al adunarilor reprezentative. In numele suprematiei Constitutiei, libertatea parlamentului clasic este abolita. Totul poate fi legiferat, cu conditia incadrarii in parametrii stabiliti de legea fundamentala insasi. Efectele acestei abordari au devenit evidente coalitiei de guvernare actuale, cu ocazia trecerii pachetului de legi dedicat reformarii justitiei.
In oglinda, Curtea primea, inca din 1991, prerogativa de a inlatura, pe cale de exceptie, efectele unei legi neconstitutionale in vigoare. Prin intermediul acestui instrument, similar celui utilizat in sistemul american, Curtea avea ocazia de a epura ordinea legala de textele contrare Constitutiei. La originea deciziei date se afla, simbolic, cetateanul insusi, ca parte in procesul judecat.
Daca ar fi sa analizam doar cele doua dimensiuni evocate, pozitia Curtii Constitutionale este departe de a fi una marginala. Dimpotriva. Organismul evocat putea fi privit ca o putere distincta, de a carei conduita avea sa depinda un intreg echilibru institutional. De aici, evident, si ponderea pe care modul de recrutare avea sa o joace in castigarea credibilitatii arbitrului pe care noua lege fundamentala miza.
Si in acest punct Constitutia din 1991, revizuita in 2003, nu a inovat in raport de un curent general european. Noua Curte se definea, originar, ca un organism recrutat politic, prin actiunea directa a celor trei organe reprezentative: seful de stat si cele doua Camere. Solutia se impunea in masura in care doar legitimitatea democratica directa putea relegitima Curtea Constitutionala.
Recrutarea noilor judecatori constitutionali implica, in mod asumat ca atare, un grad de partizanat. Singura conditie constitutionala, educatia juridica superioara si lunga experienta profesionala, era suficient de vaga pentru a permite sefului de stat si majoritatii din adunari sa procedeze la numirile/alegerile convenabile lor. Actuala compozitie a Curtii este consecinta dominatiei cvasipermanente a unui partid, la nivel national, timp de aproape un deceniu si jumatate. Profilul si orientarea judecatorilor constitutionali sunt, in logica legii fundamentale, direct dependente de orientarea electoratului insusi.

Democratia constitutionala si garantii ei

Dincolo de limitele istorice si de deficientele unui arbitru care esueaza in efortul sau de atingere a impartialitatii, ratiunile de a fi ale unui Tribunal Constitutional, similar ca misiune celui de care dispunem actualmente, sunt evidente si tin de maniera insasi de a imagina democratia constitutionala.
A transforma analiza, lucida si critica, a performantei Curtii Constitutionale in ocazia de a formula pledoaria de desfiintare a organului ca atare este contraproductiv, din unghiul de vedere al ingineriei legale. Incadrarea constitutionala a democratiei, limitarea libertatii adunarilor de a adopta acte abuzive, transarea, echilibrata si nuantata, a oricarui conflict intre puterile statului sunt obiectivele legitime pe care o Curte Constitutionala independenta le poate indeplini, pe termen mediu si lung. In lectura validata de practica Tribunalului Constitutional german postbelic, relatia dintre democratia constitutionala si sanctiunea administrata de Curte este una vizibila.
De la interventia in chestiunea, centrala, a admisibilitatii actiunii politice totalitare intr-o democratie posttotalitara, pana la clarificarea statutului detinut de simbolurile conotate religios intr-o societate plurala, sfera integrabila in opera de intepretare a Constitutiei este una cu geometrie variabila. Credibilitatea arbitrului constitutional este esentiala in ordinea articularii conduitei democratice insesi.
Din acest punct de vedere, lectia servita de deciziile Curtii Constitutionale trimite, inevitabil, catre regasirea ratiunilor autentice de a fi ale institutiei. Protectia opozitiei politice, reglarea echilibrului etatic, apararea democratiei in fata inamicilor ei, iata cateva dintre obiectivele potential asumabile de un tribunal care inceteaza a se mai legitima ca o anexa a puterii executive. Remediul aplicabil tine, pe de o parte, de regandirea modului de recrutare insusi: prevenirea accederii in functia de judecator constitutional a unor personalitati cu trecut politic (este cazul carierelor parlamentare sau ministeriale) este unul dintre imperativele viitorului.
Dupa cum, in ultima instanta, reinventarea Curtii Constitutionale nu poate fi disociata de reabilitarea constitutionalismului insusi. In absenta unei culturi a libertatii, prezenta Curtii Constitutionale nu mai poate fi justificata. Doar in contextul unui guvernamant limitat ca ambitii si misiune suprematia legii fundamentale are sensul ei originar.