Cum ne recompunem?

Ca să recompunem spaţiul public cu mai mulţi oameni de valoare, e nevoie să compunem publicuri pentru ei. Şcoala nu face asta, educaţia din familie nu reuşeşte nici ea. Mass-media îşi refuză sistematic rolul de educator. Şi atunci, cine şi în ce fel îşi poate asuma această muncă? Fără de care, orice altă muncă riscă să fie în zadar?

Spaţiul public românesc e descompus. Se agită în el, uneori tragic, alteori comic, personaje de tot felul, care au, însă, o caracteristică în comun. Fiecare are publicul său. Unele dintre ele au chiar publicuri impresionante numeric. Toţi vorbesc despre orice, fără idei, fără structură, fără conţinut şi, în general, fără sfârşit. De cele mai multe ori, vorbesc unii despre alţii. Elitele autentice apar foarte rar, pentru că sunt inadecvate unei astfel de companii şi pentru că nu au public.

Într-un interviu recent în Adevărul, Andrei Pleşu vorbea despre dificultatea, în Româ­nia, a relaţiei între elita slujitoare şi publicul pe care ea ar trebui să-l slujească, dar care nu dă semne că ar avea nevoie de existenţa vreunei elite. Nu e dispus să îi recunoască acesteia valoarea intrinsecă, rolul de model şi utilitatea formativă.

E un fapt. Nu e vorba doar de elitele intelectuale, ci şi de cele medicale, didactice, de afaceri etc. Iniţiativele bune, lăudabile într-o ţară civilizată, aici fie reuşesc foarte greu, atât de greu încât reuşita abia dacă îi mai poate bucura pe iniţiatori, fie pur şi simplu eşuează. În principal, din cauză că nu găsesc adepţi. Cum îmi spunea de curând un prieten, medic de vârf, care a încercat o experienţă de inovare şi pionierat în specializarea lui, „tragi, tragi, te zbaţi, te sacrifici, dar când te uiţi în spate şi vezi că nu vine nimeni, ba, dacă vine cineva, vine să te înjure, nu-ţi mai arde. Aşa că am renunţat“.

Uneori, are de suferit nu numai elita în viaţă, ci şi cea care şi-a dat măsura valorii acum mai bine de un veac. În mod paradoxal, Spiru Haret, unul dintre cele mai ilustre nume ale educaţiei româneşti – primul român care a obţinut un doctorat la Paris şi reformator esenţial al sistemului de educaţie românesc la începutul secolului trecut –, a ajuns azi un nume sinonim cu potlogăria şi impostura. N-am auzit pe nimeni care, pentru a apăra bunul renume al elitei româneşti, să interzică ignarilor de la Bondrea & Co. pângărirea acestui nume întru creşterea profiturilor prin prostirea altor generaţii de „studenţi“.

Mulţi dintre membrii elitei româneşti sunt foarte preocupaţi ca, în instituţiiile remarcabile pe care le conduc, să creeze noi membri ai elitei. Dar la ce folos, dacă nici aceştia, la rândul lor, nu vor avea parte de un public care să-i recepteze şi să se lase slujit de ei? La ce bun să multiplici frustrarea şi neîmplinirea? Pentru ca lucrurile să capete un sens firesc, ar trebui rezolvată întâi o altă necesitate. Cine se poate ocupa, totuşi, şi de crearea unui public pentru elite? Asta e o întrebare de care depinde existenţa însăşi a elitelor, aşadar o întrebare la care elitele din fiecare domeniu ar trebui să poată construi un răspuns viabil.
Mie mi-e greu să imaginez un răspuns, pentru că eu resimt acut nevoia de elite. M-am bucurat mereu să mă apropii de oameni mai adânci şi mai cuprinzători decât mine, de la care să învăţ, care să mă ilumineze, la care să găsesc inspiraţie pentru propria mea creştere. E adevărat că nu simt comportamentul meu ca fiind foarte larg împărtăşit. Şi m-aş bucura să fie, că mi se pare cel mai natural mod ca să avansăm înspre un grad de civilizaţie mai bun.

Dacă nu au de unde învăţa despre existenţa şi utilitatea elitelor, oamenii se îndreaptă previzibil către opţiuni la îndemână, care au tupeu, limbaj accesibil şi vizibilitate. Şi de acolo îi scoţi foarte greu. La fel de greu cum dezlipeşti de ecran un otvist care nu ştie ce pierde imbecilizându-se noapte de noapte în faţa televizorului.

Poate, una dintre căile de recompunere a relaţiei elite–public ar fi o regândire a comunicării. Asemenea unui brand care comunică pentru a-şi spori publicul, şi elitele din fiecare domeniu ar putea gândi propriile formule şi proiecte de comunicare care să le sporească şi să le fidelizeze un public-ţintă. Altminteri, lăsat de capul lui şi al mediilor de informare, publicul nu va găsi singur calea către elite. Iar de întâlnirea asta avem toţi nevoie. // (www.cosminalexandru.ro)