Cum este înţeleasă astăzi în România protecţia patrimoniului istoric

Din punctul meu de vedere, o discuţie asupra intenţiei de a construi în spatele Palatului Ştirbei din Bucureşti un mare imobil cu funcţiuni hoteliere şi comerciale ar trebui să ia în considerare nu doar cazul propriu-zis, ci şi un plan mai general, care se referă la modul cum este înţeleasă astăzi în România protecţia patrimoniului istoric.

În ceea ce priveşte primul aspect, nu pot decât să reiau ceea ce, în calitate de membru al Comisiei tehnice de urbanism a Primăriei Municipiului Bucureşti, am afirmat deja, verbal şi în scris, în mai multe şedinţe ale comisiei:

1) Palatul Ştirbei nu funcţionează ca edificiu izolat, ci împreună cu curtea din spate – în mod greşit considerată a fi un teren liber, numai bun de a fi construit –, cu grădina din faţă, dinspre Calea Victoriei, precum şi cu spaţiul urban în care este situat;
2) acest spaţiu a fost gândit astfel încât, prin forma şi raporturile de înălţime pe care le stabileşte, să pună în valoare monumentul;
3) imaginea palatului nu trebuie concurată de apariţia unor noi clădiri de mari dimensiuni, pentru că în acest fel el se va transforma, dintr-o dominantă, într-un element secundar.

Primul proiect, din 2007, prevedea construirea a două turnuri de peste 100 m înălţime (v. ziarul Gândul, 30 octombrie 2007); ultimul, din 2009, construirea intensivă a întregului teren, cu un volum mai înalt, de 49 m înălţime, lipit de Palatul Ştirbei (care are o înălţime maximă de numai 18 m). Această ultimă formă a proiectului, deşi mult diminuată ca masă construită, este în continuare agresivă, din cauza ocupării integrale a curţii din spate, construirii unui volum prea înalt şi apropierii lui de palat, interferenţei vizuale care se creează şi eliminării grădinii dinspre Calea Victoriei. De asemenea, nu trebuie neglijat impactul funcţional, important, dacă ţinem seama de încărcarea actuală a zonei şi de resursele ei de spaţiu, foarte limitate şi imposibil de ameliorat.

În consecinţă, pentru a fi considerat acceptabil din punct de vedere urbanistic, proiectul ar fi trebuit să îndeplinească mai multe condiţii cumulative: reducerea înălţimii maxime a ansamblului la regimul imobilelor învecinate, adică la 20–30 m; depărtarea semnificativă a noii clădiri de palat, cu intercalarea unei zone plantate în spatele acestuia; păstrarea grădinii din faţa palatului. Faptul că aceste condiţii sunt mai restrictive decât actualul regulament de urbanism al Căii Victoriei nu are nici o relevanţă, pentru că indicatorii maximali prevăzuţi de regulament – în principal, înălţimea şi coeficientul de utilizare a terenului – sunt stabiliţi global, la nivelul zonei, nu la cel al parcelei. Ei trebuie amendaţi în funcţie de situaţia particulară a fiecărei parcele, cu atât mai mult în cazul proximităţii unui monument istoric.

După nenumărate discuţii şi insistenţe din partea promotorilor proiectului, Direcţia de urbanism a PMB a acordat aviz favorabil proiectului, limitând înălţimea volumului înalt la 38 m. Deşi, în raport cu ceea ce s-a solicitat iniţial, decizia poate părea rezonabilă, îmi permit să am o altă părere. Ajungem astfel la partea generală a problemei, pentru că, în acest caz, ca şi în altele similare, dar mai puţin vizibile sau importante, se pleacă de la două premise greşite.

Prima este aceea că un teren liber este neapărat şi construibil, lucru care, pentru o anumită tipologie rezidenţială, nu este adevărat; grădina din spatele unui palat face parte din monument şi, la limită, ar trebui conservată ca atare. În cazul Palatului Ştirbei, o intervenţie era posibilă, dar nu la regimul intensiv de construire care a fost acceptat în final.

A doua se referă la faptul că întotdeauna se merge pe ideea aşteptării pasive şi a negocierii unei soluţii de compromis, nu a impunerii apriorice a normei absolute a monumentului. Urbanismul se bazează, într-adevăr, pe negociere, dar, atunci când este vorba despre protejarea patrimoniului istoric, regulile trebuie să fie cu totul altele. „Sufletul“ monumentului trebuie să impună criteriile de evaluare şi de decizie, nu înţelegerea cu proprietarii sau investitorii, ale căror pretenţii sunt de multe ori în mod voit absurde, mergând pe principiul „cerem mult mai mult, ca în final să obţinem cât vrem“.

Dacă, în cazul Palatului Ştirbei, referinţa este nu un proiect excesiv, ci chiar monumentul, în deplinătatea sensurilor sale arhitecturale, urbanistice, istorice şi culturale, decizia PMB nu poate fi considerată satisfăcătoare. Atâta timp cât imaginea acestei vechi şi rare arhitecturi neoclasice bucureştene va fi iremediabil compromisă, înălţimea – indiferent că este de 49 sau de 38 de metri – nu mai are nici o importanţă.

* Arhitect