Cum ajungi american

Ador libertatea cu care scriu in romaneste autorii nostri plecati peste granita. Departe de terorismul de scurta respiratie al formulelor la moda in tara, ei scriu pur si simplu, de regula despre ei insisi, despre ex­pe­rien­tele lasate in urma in Romania, despre traumele adap­tarii la patria cea noua, despre singuratate si rabdarea de-a o domestici. Nu toti consimt, insa, la acest exercitiu de descarcare prin scris: unii sunt dornici sa ajunga foar­te repede, inclusiv prin literatura, in lumea de-acolo si atunci apeleaza, mai mult sau mai putin cu succes, la re­tetele locale. Daca prima cale ne foloseste noua - Ro­mania vazuta de la distanta de ai nostri e un cadou pe care cu greu ni l-am fi putut procura -, cea de-a doua ar trebui sa le foloseasca lor. In realitate, e mult mai ris­can­ta: cu exceptia celor care ajung sa fie adoptati de-a binelea de spatiul respectiv (Andrei Codrescu, Norman Manea, Hertha Müller, Gabriela Melinescu, Matei Vis­niec etc.), cei mai multi pot cadea in no man’s land-ul dintre doua spatii culturale, nevalorizati cum se cuvine in niciunul dintre ele, cu consecinte de neevitat in planul frustrarilor profesionale. Ca simptom general, si pana la urma flatant pentru Romania, as zice ca tot scriitorul ro­man, traind in afara granitelor, lupta cu obsesia secreta a succesului in tara.

Destinul lor s-a schimbat, insa, enorm, chiar si in raport cu 1990, pentru ca tocmai ne globalizam. Granita din­tre exilati/dizidenti (cei plecati inainte de caderea co­mu­nismului) si originari din Romania (cei plecati dupa sau cu prea putin timp inainte de) se estompeaza pe zi ce trece. Azi, despre experienta comunista nu mai vor­besc doar cartile lui Vintila Horia, Paul Goma sau Adria­na Georgescu, ci si cele ale ultimei generatii de prozatori din tara, care incep sa fie tradusi in strainatate (Dan Lungu, Florin Lazarescu, T.O. Bobe etc.). Accentul s-a schim­bat, de pe vigoarea opozitiei la dictatura pe capaci­ta­tea de a transmite - fie si sub forma ludica - adevaruri inteligibile cititorului occidental despre lumea de dincolo de Cortina de Fier. In doi-trei ani, probabil ca nici macar acest rol nu va mai acoperi rostul romanilor in librariile eu­ropene sau americane. Ei vor fi sau nu acolo pur si sim­plu in functie de raspunsul dat gustului public al lo­cu­lui. Dezideologizata, conditia de scriitor de origine ro­ma­na se cam elibereaza de misiunea de a depune mar­tu­rie, fara sa fie insa si ferita de supunerea la felurite cripto­ideologii, dintre care, deocamdata, doar corec­titu­dinea politica reprezinta partea vizibila a aisbergului.

Editarea in Franta, inainte de ’89, a cartilor lui Bujor Nedelcovici, Paul Goma sau Dumitru Tepeneag a tinut, fara indoiala, de conjuncturi. (Nu conjuncturile au facut, insa, in timp, diferenta.) Dar sunt oare Marius Daniel Po­pescu (recent) sau Catalin Dorian Florescu (mai de mult) rezultatul aceluiasi mecanism al conjuncturilor? Des­coperirea Romaniei a devenit chic, sau macar van­da­bila? Poate ca, partial, da. Dar, partial, “nu”, pentru ca amandoi sunt scriitori interesanti. Publicati in Romania abia dupa ce fusesera deja consacrati de premii in strai­na­tate, ei reprezinta un tip de parcurs cu care va trebui sa ne obisnuim: recuperam treptat si ceea ce nu stiam ca exista, iar receptarea romaneasca trebuie sa de­prin­da cu timpul tratamentul egal, in functie de criterii estetice si de oportunitate tematica, indiferent daca un autor e de aici, de dincolo, plecat candva sau chiar nas­cut pe alte meleaguri.

Adrian Sangeorzan face parte dintre cei ale caror carti vin din afara, fizic vorbind, dar se remarca aici. De cand e in America (din 1984), scrie proze imbibate de ex­perienta celor doua lumi pe care le-a locuit succesiv, din ce in ce mai bine primite, mai ales dupa romanul Circul din fata casei, aparut in 2005 si deja reeditat anul acesta. Scrie curat, cald si pregnant, pentru ca e de­pozitarul unei lumi interioare bogat stratificate, intot­deauna privite din unghiul varstei adolescentine. De aici inocenta pretioasa a unor rezolvari psihologice, senzatia de anxioasa dar, nu depresiva cautare de sine, frumosul ma­ximalism al scarii de implicite valori morale.

Noul titlu, Vitali tiparit de Editura Curtea Veche*, e mai putin cizelat, dar impune prin epica ramuroasa, zdra­vana, curajoasa din jurul unui personaj-magnet. Pe co­per­ta a IV-a, prezentarea lui Dumitru Radu Popa anunta “primul roman cu adevarat american” al scriitorului, semn ca Adrian Sangeorzan a izbutit puntea dintre (auto)fic­tiunea personala si retetele recognoscibile pes­te ocean.

Vitali Ahmatov, rus din tata evreu, ajunge in America la nici 15 ani, dus de Nadia, mama iubitoare si sufletista, dar femeie de moravuri indoielnice, bagata pana-n gat in mafia ruseasca din New York. In sase ani, pana la majo­ratul pe stil american al baiatului, e timp destul sa inte­legem ca America face din noii imigranti estici o pasta convenabila, care-si dizolva pe cont propriu toxicitatea, crizele, excesele si inadaptarea. Si le dizolva sau dis­pa­re. Vitali e metafora a ceea ce ramane - condiment adau­­gat unei societati ce se scurge discret din tabloul cla­sic al El dorado-ului in matrita rece a unui artefact ara­tos, solid, cu “stomac” tare. In aceasta America ii este dat sa traiasca emigrantului de la Rasarit, fie el rus, roman, moldovean sau ucrainean, iar romanul lui Adrian Sangeorzan e foarte convingator cand o demonstreaza, fara sa aiba nevoie nici de explicitari, nici de psiholo­gi­zari si nici de culoare locala. In adolescentul anxios si de­busolat, care plecase deja de la Moscova familiar cu vodca si cu gustul drogurilor, nu creste deloc intamplator o forta fizica herculeana si nu e intamplatoare nici fixatia lui pe nenoroc: in ajunul plecarii definitive din Moscova, ii moare, sub ruinele blocului detonat de teroristi ceceni, prima iubita, copila de 14 ani; primul amic pe pamant american, Vladimir, trece curand de partea cealalta, a “mancurtizarii” made in USA, inchis in logica mecanica a celui care nu se mai revolta; cinci ani mai tarziu, cel mai bun prieten, Bill, ii moare in brate, in razboiul din Irak.

Roman pasionant, Vitali inghesuie in sase ani vea­curi de istorii, care povestite in bucataria comuna plina cu unchi si matusi, de la Moscova, care intalnite pe stra­zi­le dubioase din Brighton Beach sau repetate obsesiv in visele neiertatoare ale rusului dezradacinat prea devre­me. La 16 ani, baiatul face carausie cu diamante, pe care le inghite ca sa treaca vama, invata sa-si tina sin­gur cont (si conturi, mai tarziu) in preajma unei mame cu viata dubla, pentru care va plati. Cunoaste violenta stra­zii, regulile bandelor adverse, isi asuma pe cont propriu omerta (fotografia cadavrului stalcit de mafioti al unuia dintre primii lui amici, boxeurul Dimitri, va astepta ani de zile pana sa iasa din buzunarul pustiului care o gasise in­­tam­plator), cunoaste depravarea, dar si dragostea neas­tep­tata si umila, prin Alina, o orfana din Basarabia adop­tata in State. Trece printr-o stranie tabara de dezinto­xica­re, in desertul din Nevada (“Nu incerca sa fugi, pentru ca n-ai unde”), unde va manca guzgani fripti ca sa uite de toate, si ajunge, in cele din urma, erou al natiunii ame­ricane, ranit pe frontul din Irak (ambuscade, copii mace­lariti, praf rosu si disperare - tot tacamul temei). In acest scurt rastimp al maturizarii, Vitali creste si tot creste, se in­­­treaba si isi tot raspunde, rus pe de-a-ntregul si ameri­can fara intoarcere, singur si incrancenat. In furia cu care ia act de viata asa cum e ea, eroul lui Adrian San­geor­zan intrupeaza intraductibilul viol de care se resimt mai toate natiile murdarite de nelibertate.

Cateva scene memorabile si doua-trei portrete fac din autorul lui Vitali un prozator de calibru: nasterea ge­me­nilor cu parul rosu ai Dasei, in Rusia ultimei copilarii; portretul bunicului Ahmatov, crai discret si cultivat; sin­drofia de cooptare in mafie a adolescentului Vitali, intr-un mare restaurant newyorkez (sacoul de imprumul, mood-ul alunecos al mamei, mimica mafiotului binevoitor, care tocmai ii tocmea serviciile de caraus de diamante); sen­zua­litatea timorata, pura si exploziva a Alinei; scena furiei dezlantuite a unui Vitali indracit de droguri si alcool, care-si loveste mama; desertul curatirii de de­mo­nii heroinei, cu spectacolul nesupunerii sinucigase al lui Sandy; visul compensator din acel pustiu - una dintre putinele amintiri ale fericirii in trei, cu mama si cu tata in­­cercand si reusind sa aprinda un foc in padure etc.

Sunt si destule lungimi in carte, pagini intregi de descrieri inutile a ceea ce vede Vitali in New York. Sunt si cateva neglijente (inadvertente temporale), dar, una pes­te alta, Vitali este unul dintre romanele cele mai bune ale sezonului si, cu siguranta, proba filonului fic­tio­nal asigurat - un test la care nu putini autori romani pica, din pacate.

Ardelean cuminte, Adrian Sangeorzan nu pune in Vitali pic de pledoarie proruseasca. Ma intreb chiar de nu cumva Rusia lui expatriata la New York le-ar parea curata blasfemie rusilor de sange. Ce e rusesc - si s-ar regasi si in noi romanii, crede autorul - e doar melan­co­lia nevindecabila a radacinilor, privirea vesnic intoarsa spre Rasarit, cu nadejdea ca lumea asta s-ar mai putea naste o data, mai buna.

* Adrian Sangeorzan, Vitali, Editura Curtea Veche, 2008, 286 pag.