Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Cultura | Editie scrisa
16.06.2003

Cultura romana intre comunism si nationalism (VII)

de MIRCEA MARTIN 

624 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

A fost Noica un "guru" al ceausismului?

"Dar cine nu stie ca regimul comunist - înca de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si apoi, masiv, sub cel ceausist - n-a avut mai nimic comun cu doctrina socialista genuina si nici cu stanga traditionala social-democrata...", scrie Z. Ornea(1), regretatul si remarcabilul istoric al culturii romanesti din ultimele doua secole. Desi la prima vedere s-ar parea ca avem de-a face aici cu o negare globala a legitimitatii marxiste a regimului comunist din Romania - ceea ce ar deschide o alta lunga si pasionanta discutie -, întelegem din contextul articolului ca ea vizeaza numai ultima parte a domniei lui Dej si, în întregime, perioada ceausista.

Oricum, cu "stanga traditionala social-democrata", regimul comunist autohton n-a avut pe toata durata lui nici o legatura. Vorbim, se întelege, de implicatii programatice si practice (de practica politica propriu-zisa), de oameni, de influente etc., deci despre relatii interne, nu de relatii diplomatice între PCR si astfel de partide din Occident. Mai mult, reprezentantii autentici ai social-democratiei romanesti au fost închisi îndata dupa 1948, alaturi de membrii celorlalte partide democratice.

Procedura n-a fost una originala, ea a fost teoretizata si practicata de Lenin în raporturile Partidului Comunist ("bolsevic") cu social-democratia (Bund-ul) din Rusia, cu "mensevicii" etc. Asa se explica faptul ca în URSS, în Romania si în cele mai multe dintre tarile socialiste satelite nu s-a putut dezvolta o gandire de stanga necomunista: principiul functiona implacabil - "cine nu e cu noi nu poate fi decat împotriva noastra"(2).

Revenind la afirmatia initiala si întelegand prin "doctrina socialista genuina" marxismul însusi, neprelucrat, nedeformat de Lenin si de Stalin - desi el, marxismul, ne-a fost "servit" în aceasta formula "îmbogatita" -, ar însemna sa admitem prin excludere ca, înainte de sciziunea cu Moscova, deci, în anii '50, regimul era consecvent cu "doctrina socialista genuina".

Daca ar fi asa, ar fi foarte trist pentru respectiva doctrina, oricat de genuina, pentru ca stim ce au reprezentat acei ani. Scrie mai departe Z. Ornea: "S-ar fi bucurat oare C. Noica, în vremea ceausismului, de statutul lui de guru, de nu se întalnea, în temele tratate (inclusiv în Ontologia sa) cu nationalismul ceausist, care i-a deschis calea?".

Recunosc ca aici nu înteleg ce se reproseaza si cui? Lui Noica, faptul ca s-a bucurat de un anumit statut, ori regimului, ca i l-a acordat; filosofului, ca se întalnea, în temele tratate, cu nationalismul ceausist, sau nationalismului ceausist, ca "i-a deschis calea"?

Cum termenul însusi de "guru" poate fi înteles în mai multe feluri, sa încercam sa-l precizam în functie de realitati. Noica, filosof specializat în logica, în ontologie si în filosofia limbii, în acelasi timp publicist cu o orientare de extrema dreapta în perioada interbelica, dupa ce "s-a bucurat" (în anii '50) de domiciliu fortat (la Campulung Muscel) si de închisoare (1958-1964), a reusit sa colaboreze la reviste, sa-si publice cartile, dar nu sa conferentieze, de pilda, la vreo universitate.

Statutul sau de "guru" a fost extrem de limitat si permanent supravegheat. Daca acea întalnire, de care vorbeste Z. Ornea, între "temele" filosofului si temele nationalismului ceausist s-ar fi produs cu adevarat, atunci Constantin Noica ar fi trebuit sa devina un fel de ideolog oficial al Partidului sau macar o "eminenta cenusie", un mentor al respectivei ideologii partinice, daca nu cumva al lui Ceausescu însusi.

Or, el n-a fost mentor decat pentru o mana de tineri intelectuali care, la acea data, nu erau decat promisiuni. Locuia într-o camaruta dintr-o cabana montana (Paltinis) unde era vizitat de acesti discipoli si de alti tineri în cautare de maestru. A fost un tolerat, nu un rasfatat al regimului. A-l situa în continuitatea sau chiar în întampinarea ideologiei ceausiste reprezinta o ipoteza incitanta, dar excesiva.

De ce n-a obtinut C. Noica sprijin pentru proiectele sale daca acestea erau convenabile politicii ceausiste? Ar fi fost o problema pentru un regim puternic centralizat (si absolutist) sa-i satisfaca ambitiile de "antrenor cultural", adica sa-i "dea pe mana" 20-30 de tineri ca sa-i invete greceste si nemteste si sa-i introduca in istoria filosofiei? Ori sa accepte o alta initiativa noiciana - infiintarea la Sibiu a unei universitati pentru varsta a treia?

Adevarul este ca regimul n-a vrut sa-l institutionalizeze in nici un fel pe Constantin Noica, nici macar undeva in provincie, in vreo parohie culturala cu totul oarecare. Cartile i-au fost publicate in tiraje reduse si fara vreun efort de promovare(3) din partea oficialitatii. Marginalitatea lui a fost reala si mai mult decat consimtita: asumata inca din tinerete, intr-o epoca de libertate, cand ar fi putut sa aleaga si altfel. Inca in prima sa carte (Mathesis sau bucuriile simple, 1934), el tinea sa afirme ca "biografia nu are sens", ca istoria este alaturi de realitatea spirituala: pentru ca ea e in planul duratei, si nu al adevarului.(4)

In convorbirile cu discipolii sai nu inceteaza sa spuna ca si-a trait ideile "fara rest", "fara balast biografic".(5) Prin urmare, atunci cand cere, intr-un text invaluit intr-un nobil lirism testamentar, ca toti eventualii sai exegeti sa nu tina seama de biografia lui "ce nu are continut, in buna parte, din vointa proprie"(6), el trebuie crezut pe cuvant, chiar daca sau mai ales daca vedem in aceasta solicitare (si) o disociere tacuta de iesirea in arena politica din anii '30, un mod oblic de a arunca publicistica sa prolegionara in nesemnificativ si, in orice caz, in afara operei asumate. Cu exceptia acelui moment de (grava) inconsecventa, putem spune ca refuzul biograficului este (la el) confirmat de biografie.

Paradoxul este insa ca acest ganditor al carui demers constant pare sa fie unul de separare radicala intre filosofie si viata - pana la un fel de reductionism logic (nu numai ontologic) a incercat sa traiasca aceasta filosofie. Intre filosofia lui si biografia lui exista o unitate fundamentala. Desi filosoful incearca sa "potoleasca" si chiar sa anuleze "omuletul" care-i sta la origine, "omuletul" rezista tocmai pentru ca se pune "fara rest" in serviciul filosofului. Exemplaritatea lui C.

Noica nu sta, cred, in faptul ca "omuletul Noica exista" pur si simplu (cum crede Andrei Plesu), ci in legato-ul pe care il stabileste cu ganditorul purtand acelasi nume. Biografia lui este semnificativa intr-adevar, dar nu in sine, ca "simpla existenta", ca prezenta a unei persoane, ci tocmai datorita acestui acord esential cu un mod de a gandi, cu o opera.

E adevarat ca Noica si-a trasat de la inceput (cu exceptia acelei rataciri iresponsabile de la sfarsitul deceniului al patrulea) o orbita pe care evolutia lui sa nu fie tulburata de interferentele cu istoria. In reprezentarea sa, cultura si istoria nu se intalnesc, mai bine zis, istoria il intereseaza doar in masura in care devine cultura. Chiar modul sau de a problematiza identitatea romaneasca a fost si a ramas unul atemporal. Cu toate ca puterea de abstragere a scrisului - si a persoanei sale - a fost mare, el n-avea cum sa evite impactul lor asupra prezentului, adica istoricitatea receptarii insesi.

Cand, in vara lui 1968, apareau in Romania literara primele eseuri din ceea ce avea sa devina in 1970 Rostirea filosofica romaneasca, ecourile in randurile intelectualilor (si indeosebi ale tinerilor) au fost puternice. Abia iesiti din teroarea dogmatica, am resimtit incercarea lui Noica de "ilustrare" a limbii romane ca pe o revelatie incurajatoare.

Suntem prost asezati din punct de vedere geografic si istoric, parea sa spuna autorul, dar suntem bine asezati in spiritual. Aveam, fara indoiala, nevoie sa fim reconfortati in acest plan dupa uzurparea politico-ideologica anterioara a valorilor nationale.

O restaurare implicita si chiar explicita a acestor valori avea loc in cartile(7) lui Noica, o descoperire a potentialului meditativ al unor opere fundamentale (Eminescu, Brancusi), al tezaurului folcloric autohton, al limbii insesi. Aceste carti au constituit in anii '70 nucleul unui efort de reconstructie identitara, de (re)definire a specificitatii culturale romanesti. Viziunea lui Noica era rodul unor meditatii mai vechi, ea reactualiza, de fapt, o problematica interbelica si conferea o legitimitate intelectuala, o demnitate filosofica ideii nationale.

Desi discursul sau avea o inaltime intangibila in raport cu publicistica oficiala, pledoaria sa a inceput sa fie resimtita in anii '80 ca un fel de a autoriza tendinta nationalista a regimului ceausist. Cartile si articolele sale au fost, de altfel, recuperate cu promptitudine de catre partizanii autohtonismului si ai protocronismului, fara ca vreo reactie de disociere a autorului lor sa se produca in mod public.

Dar pentru orice cunoscator al lui Noica era evident ca el nu scria pentru a fi pe placul regimului, ci continua sa scrie ceea ce gandea de la inceput, fara a putea fi banuit de conformism sau, cu atat mai putin, de oportunism. El nu a facut doar apologia romanitatii, ci si critica ei.

A vorbit despre "netrebnicia romaneasca" si despre "somnul romanesc", recomandand, printre altele, alipirea spirituala a Regatului la Ardeal, ca la partea cea mai treaza a acestui popor. Perseverenta lui Noica de a elabora, pe baza unor mai vechi intuitii si sub un regim comunist tot mai atras de promisiunile populiste ale nationalismului, o ontologie a romanitatii a starnit printre altele si reactia discipolului sau Gabriel Liiceanu, care, chiar in paginile Jurnalului de la Paltinis, menit sa promoveze figura filosofului si influenta scolii sale, deplange faptul ca mesajul noician poate fi invocat "din doua directii diferite" si ca filosoful insusi s-a "complacut" intr-o astfel de ambivalenta, "cu o iresponsabila gratie"(8).

Mai mult, discipolul resimte ca pe o "tradare" initiativa lui Noica de a intrupa "in regional un efort de universalizare (europenizare) culturala care la noi nu a fost niciodata dus pana la capat, ci doar reluat ca un blestem mereu de la inceput"(9).

Pentru Noica nu putea fi insa vorba de vreo tradare, de vreo contradictie sau inconsecventa. "Eu stau pe pozitia «veche» a obtinerii universalului prin idiomatic, prin national, declara el (...) A atinge universalul de pe pozitiile idiomaticului este insusi principiul spiritului."(10)

Aceasta opinie ar necesita o discutie mai lunga decat ne putem ingadui in contextul de fata. Doua observatii se cer, totusi, neaparat facute: prima este ca universalul nu e nici respins, nici neglijat, doar ca nu e vizat pe o cale generica, internationalista, ci pe una specifista; a doua remarca se refera la traditia acestei pozitii in cultura romana. Noica da o expresie epurata, filosofica unei conceptii dominante in critica autohtona de la Ibraileanu si Iorga la G. Calinescu: accesul la universalitate e conditionat de specificitatea nationala.

Coerenta pozitiei lui Noica, absenta conflictului intre autohtonism si europenism sunt sustinute de un alt discipol noician, Andrei Plesu. Acesta subliniaza "buna situare a lui Noica in perimetrul spiritului national" si o explica tocmai prin buna lui plasare (concomitenta) in universalitate: "«Geniul locului» nu e un chip al particularului, ci e universalul insusi si anume universalul concret"(11). Prin urmare, nu e vorba sa regasim in ontologia sa generala modul de gandire din ontologia (sa) romaneasca, ci invers - sa vedem in Sentimentul romanesc al fiintei o aplicatie a Devenirii intru fiinta.

Nu aceeasi este si parerea Alexandrei Laignel-Lavastine, autoarea celei mai profunde si mai incitante exegeze a lui Noica din cate s-au scris pana acum. Ea recunoaste ca filosoful roman a incercat mereu "sa impace optica fiintei cu optica natiunii", dar considera ca, de-a lungul intregii sale activitati, in anii '80, ca si in anii '30, "a favorizat intotdeauna cauza natiunii (a unitatii sale, a recunoasterii sale etc.) si a devenirii sale moderne, in detrimentul cauzei libertatii individuale, a apartenentelor locale si culturale, a lumii ca lume...".

Prin urmare, itinerarul sau spiritual ii apare cercetatoarei franceze ca fiind "sfasiat intre o filosofie a fiintei si o filosofie a natiunii"(12). Iar aceasta sfasiere se gaseste in chipul cel mai elocvent in "tensiunea dintre tematica romaneasca si tematica europeana"(13), in ciuda stradaniei autorului de a ramane fidel atat culturii romanesti, cat si culturii europene.

Consecventa gandirii lui Noica nu o scuteste de implicatii nedorite si negative: contextul social-politic conoteaza cateva din asertiunile autorului in raport cu care ceausismul se constituie ca o circumstanta agravanta, nu atenuanta. Diatribele(14) noiciene impotriva unui Occident acuzat ca se desparte de cultura care l-a definit in trecut sunau teribil de fals si - in ciuda intentiilor - penibil de conformist in Romania de la sfarsitul anilor '80, anii inchistarii si indigentei maxime.

Reactia intelectualilor romani fata de o asemenea pozitie a fost una de consternare: Ion Negoitescu o exprima cat se poate de clar din exilul sau münchenez: "Exista oare astazi pe lume - se intreaba retoric Ion Negoitescu - vreo tara mai vadit prada catastrofei decat Romania? - daca e sa vorbim, cu Noica, despre catrastrofa. Si ce sa inteleaga romanii cand citesc, sub pana filosofului lor, apostrofa adresata de el occidentalilor: «uratiti lumea (...)»?

Unde oare s-a uratit si se urateste lumea mai fara crutare si mai sistematic decat in patria lui Noica? Unde oare este mai degradata azi cultura europeana decat in tara in care tocmai monumentele de semnificatie si valoare europeana sunt tot mai sistematic si fara indurare daramate ori mutilate in fel si chip?"(15).

Ei bine, in reprezentarea lui C. Noica, tocmai in spatiul cultural al acestei tari pare sa se fi retras potentialul creator european. Pe langa adoptarea unor lamentabile clisee cu privire la Occident ("societatea lui bye-bye", "Germania untului"), Noica se instaleaza cu aceeasi gratie intr-un enorm echivoc, inca o data convenabil regimului: suntem saraci, o ducem greu, nu avem, printre altele, unt (ne lasa el sa intelegem), dar, in schimb, avem cultura, de vreme ce acea Germanie a culturii poate fi gasita mai degraba la noi.(16) A (re)institui o asemenea confruntare in 1987(17) si a o transa in favoarea culturii romane a acelei epoci (si, implicit, in favoarea Romaniei ceausiste) insemna nu doar o proba de optimism cam iresponsabil(18), dar si "o ofensa la adresa libertatii ca atare"(19).

Acesta este, prin urmare, Constantin Noica, figura emblematica pentru situatia si situarea intelectualului roman in fata dictaturii, asa cum, in anii '50, Mihai Ralea, G. Calinescu sau Tudor Vianu au fost - fiecare in felul sau - reprezentativi pentru acelasi tip de conditionari si de optiuni.

Opera noiciana isi pastreaza o altitudine spirituala si o valoare intelectuala care ii asigura perenitatea. In cuprinsul ei exista insa si texte care cad prost, adica fals, in actualitate si chiar intr-un conjunctural de care nu se vor mai putea desprinde. Pana la urma, importanta lui Noica, dincolo de ontologia sa generala si de aceea regionala - desi nu independent de ele -, consta in insasi prezenta sa in Romania totalitara, in alegerea pe care a facut-o de a ramane aici, iradiant si tangibil.

De la "Cine nu e cu noi e impotriva noastra" la "Cine nu e impotriva noastra e cu noi"

Dar Noica nu serveste in acest context decat ca exemplu si, la randul meu, o sa-mi îngadui sa-l folosesc in acest fel punand urmatoarea întrebare: între un regim care îl tolereaza pe Noica fie si cu un statut de "guru", cu riscul, adica, de a face discipoli, si un alt regim care îl exclude si, cand nu-l exclude, îl închide pe Noica - nici macar pentru articolele sale prolegionare (articole, totusi, nu fapte), ci pentru colportarea unor carti -, care este de preferat?

Sigur, e vorba de doua rele, dar trebuie, oare, sa fii neaparat noician ca sa-l alegi pe cel dintai? Nu cumva se pune aici problema alegerii între dogma si existenta, între primatul ideologiei (oricat de pura sau genuina) si posibilitatea culturii (care e întotdeauna mai complexa, mai greu reductibila, mai nesubsumabila)? Nu e vorba aici, dupa toate si peste toate, de supravietuire intelectuala?

Despre posteritatea lui Noica si a altora ca el vom mai vorbi. Acum ne mai ramane doar sa (ne) întrebam ce se întampla daca Noica murea în închisoare (ca atatia altii, ca Mircea Vulcanescu, Gh. Bratianu etc.): ar fi fost atmosfera culturala locala mai pura, mai rodnica, mai stimulatoare? Ar fi fost mai bine sa nu "i se deschida calea" lui Noica? E verosimila ipoteza ca, ramanand pur si dur, ca în anii '50, regimul comunist n-ar fi capotat lamentabil?

Vrand-nevrand, apele trebuie despartite cat se poate de clar si cei mai fideli marxisti cred ca s-ar cuveni sa admita - oricat de vie este înca pentru noi toti mizeria materiala si spirituala a ceausismului si oricat sensibilitatea lor ideologica a fost mai ranita decat a noastra, a celorlalti - ca între un regim consecvent ideologic, dogmatic si terorist în moduri dintre cele mai largi si mai brutale, dotat cu o cenzura ferma, compacta, impenetrabila, si un alt regim, tot comunist, desi cu deviatii nationaliste si chiar xenofobe, însa fara intensitatea anterioara a terorii (ba chiar cu perioade de oarecare relaxare) si cu libertati de expresie literara, artistica si culturala mult mai întinse ca înainte, e de preferat cel de-al doilea.

Nu este, bineinteles, meritul lui Ceausescu: acesta nu era deloc mai putin crud sau mai luminat decat Gheorghiu-Dej. Dimpotriva, se stie ca a fost, printre altele, promotorul unor represiuni sangeroase impotriva taranilor care intarziau sa accepte colectivizarea.

Mai mult, ca lider absolut al Romaniei a dispus arestarea, anchetarea si dislocarea grevistilor din Valea Jiului in 1977, ca si a muncitorilor brasoveni revoltati in 1987. E o consecinta a timpului insusi, a maturizarii regimurilor comuniste din Europa de Est, a modificarii raporturilor de forte pe plan mondial etc. Cine neaga, prin urmare, caracterul comunist al regimului ceausist exprima, voit sau nevoit, o nostalgie dupa "adevaratul" comunism care s-a întrupat pe aceste meleaguri în anii de (dis)gratie '50 si a justificat cu o ideologie "revolutionara" un genocid (nu numai) cultural.

Diferenta esentiala intre cele doua mari perioade ale comunismului din Romania cred ca trebuie cautata in schimbarea, neteoretizata, a vechiului principiu adoptat de revolutionarii de profesie la inceput - "Cine nu e cu noi e impotriva noastra" -, care devine cu timpul si tot mai vizibil in anii din urma - "Cine nu e impotriva noastra e cu noi". Este chiar trecerea de la ideea luptei de clasa (ce se ascutea continuu) la ideea "unitatii intregului popor" (bineinteles, in jurul Partidului).

"Cine nu e impotriva noastra e cu noi" a fost principiul tacit al resolidarizarii nationale in anii '60. Dar daca atunci, in anii '60, aceasta (re)orientare de ansamblu a politicii PCR isi arata fata toleranta si benefica, in anii '80, dupa grevele din Valea Jiului si, cu atat mai mult, dupa revolta de la Brasov, fata ei malefica se lasa descoperita din plin: solidaritatea nationala a ajuns sa insemne pana la urma solidaritatea cu teroarea de masa practicata in numele ei.

Desigur, teroarea era diferita de aceea din anii '50, in sensul ca acum intreaga concentrare de forte securistice viza cu precadere descurajarea si impiedicarea atitudinilor publice de protest, a oricarei tentative de solidarizare sociala; chiar daca toate libertatile individuale erau calcate in picioare, chiar daca se violau fara scrupule corespondenta privata si intimitatea familiala, cata vreme refuzul ori protestul nu deveneau publice, nu erau sanctionate direct.(20)

In plus, o anumita notorietate asigura si o anumita protectie, spre a nu spune chiar o anumita impunitate - ceea ce nu se intampla inainte, in anii '50. Manipularea diversionista a ideii nationale de catre Puterea comunista atinge punctul culminant spre sfarsitul anilor '80 si nu se poate spune ca n-a fost eficienta. Solidaritatea nationala vaga, abstracta la care invita Puterea se opunea, de fapt, solidaritatii concrete de care aveau nevoie oamenii lipsiti de putere.

"Cine nu e impotriva noastra e cu noi": aceasta formula contine si dezvaluie in acelasi timp intreaga, profunda ambiguitate a "rezistentei prin cultura".

1. Z. Ornea - Meditatii pe marginea unei scrisori, in Dilema din 16-22 febr. 2001, p. 11.
2. Reaparitia la un moment dat pe scena politica a lui Stefan Voitec, fost social-democrat (prezenta strict decorativa, de altfel), nu nuanteaza cu nimic aprecierea de mai sus.
3. In 1979, fiind ales in juriul desemnat spre a acorda premiile Uniunii Scriitorilor, am asistat la o mobilizare semnificativa de forte tocmai in vederea neacordarii unui premiu lui Noica; a fost vorba si de o manevra gresita a sustinatorilor lui, dar si de presiuni ale "organelor", care nu voiau acest nume in palmaresul oficial. Pana la urma, lui Noica i s-a decernat, totusi, premiul pentru eseu al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.
4. C. Noica - Mathesis sau bucuriile simple (1934), ed. a II-a, Humanitas, 1992, p. 38.
5. A. Plesu - Limba pasarilor, Humanitas, 1994, p. 195.
6. C. Noica - Viata Romaneasca, nr. 3, 1988, p. 10.
7. Rostirea filosofica romaneasca, Editura Stiintifica, 1970, Creatie si frumos in rostirea filosofica romaneasca, Editura Eminescu, 1973, Sentimentul romanesc al fiintei, Editura Eminescu, 1978, Spiritul romanesc la cumpatul vremii, Univers, 1979.
8. Gabriel Liiceanu - Jurnalul de la Paltinis, Cartea Romaneasca, 1983, p. 138.
9. Op. cit., p. 137.
10. Op. cit., p. 208.
11. Andrei Plesu - Constantin Noica si dialectica limitatiei, Dilema, 17-23 dec. 1993, p. 3.
12. Alexandra Laignel-Lavastine - Filosofie si nationalism. Paradoxul Noica, Humanitas, 1998, pp. 372-372.
13. Op. cit., p. 53.
14. Textul cel mai reprezentativ pentru atitudinea sa fata de o "Europa bolnava, aproape isterizata" este Scrisoarea catre un intelectual din Occident, publicata in Viata Romaneasca din iulie 1987. Iata un scurt extras: "... Dar nu stiti nici pe cine sa invinovatiti. Intre timp, uratiti lumea si degradati aceasta reusita de neasemuit care este cultura europeana. De doua generatii, tineretul vostru (...) este aruncat de voi pe strazi si isterizat. Voi nu ati stiut sa scoateti la lumina contrapartea de glorie a culturii noastre".
15. Ion Negoitescu - In cunostinta de cauza, Dacia, 1990, p. 98.
16. "... Astazi, de cate ori intalnesc un intelectual neamt de la noi care vrea sa plece in Germania, il intreb: «in ce Germanie vrei sa pleci? in Germania untului sau in Germania culturii?. Iar daca imi raspunde ca in aceea a culturii, ii spun ca, paradoxal, o poate gasi mai lesne aici»." (Jurnalul de la Paltinis, p. 136)
17. La trei decenii dupa schimbul epistolar cu Emil Cioran.
18. Desi nu putem indeparta cu totul banuiala ca e vorba despre un optimism im Trotz, un optimism in ciuda tuturor evidentelor potrivnice.
19. Ion Negoitescu, op. cit., p. 98.
20. Au existat, bineinteles, si exceptii: cazul inginerului Ursu este flagrant (si aberant prin chiar absenta unui pericol social al notatiilor sale zilnice).

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    De acelasi autor

    Bucurestiul Cultural, nr. 120 - B. Fondane despre Baudelaire

    Alături de Nietzsche, Baudelaire este au­torul cel mai citat de B. Fundoianu de-a lungul activităţii ...


    Despre demnitate (nationala si umana)

    Dupa decizia Curtii Martiale din Virginia de a-l achita pe sergentul Christopher Van Goethem, ucigasul lui Teo Peter, s-a ...


    Institutia "Adrian Marino"

    Intr-o cultura care a trait - si inca mai traieste - in mirajul subiectivitatii, care este in continuare obsedata de specificitate ...


    Ar trebui scriitorii sa fie inchisi?

    Tema conferintei noastre este o intrebare pe care bunul-simt o califica pe loc drept retorica: Ce sa caute scriitorii in ...


    Cultura romana intre comunism si nationalism (VIII)

    Destalinizarea: solutia romaneasca Cineva ar putea sa intrebe - si eu insumi m-am intrebat la inceput - daca nu e vorba ...


    Toate articolele (12)

    Cultura

    Editie scrisa | Tania Radu

    Florina Ilis. Roboţii din lada de zestre

    Florina Ilis este de felul ei lucidă și lipsită de emfază. Are natură reflexivă, nu inspirată. ...


    Editie scrisa | Teodor Baconschi

    Vinul bine cultivat

    Roger Scruton oferă elitei burgheze euro-americane cheile celor mai bune podgorii, soiuri și pivinițe. Roger ...


    Editie scrisa | Erwin Kessler

    Gilizilla

    // GILI MOCANU - JDS, pictură, Galeria H’art, mai-septembrie 2014 Virgilius Mocanu iese la tablă. ...


    Editie scrisa | Alex Păun*

    Agonia limbii mele

    “We are absurdly accustomed to the miracle of a few written signs being able to contain immortal imagery, involutions ...


    Editie scrisa | Adriana Oprea

    Kinema Ikon se întoarce

    Revenirea în scenă a Kinema Ikon la Arad e ca şi cum ţi s-ar livra o ciocolată gustoasă ...

    Recomandarea editorilor

    Subiectele zilei