Cultura romana intre comunism si nationalism (V)

Nu putem vorbi de comunism si de nationalism in Romania postbelica ignorand situatia minoritatilor si indeosebi politica ceausista in aceasta privinta. Prezentarea ce urmeaza nu are alta pretentie decat aceea de a pune problema (din perspectiva majoritatii, dar cat mai obiectiv cu putinta) si de a sugera liniile unei viitoare analize speciale, adica purtate cu instrumente specializate.

Vanzarea germanilor si a evreilor

Incurajarea plecarii definitive a sasilor din Ardeal si a svabilor din Banat, precum si a altor categorii de populatie, avand o (fie si indepartata) origine germana, a reprezentat un proces dureros pentru insasi societatea romaneasca, iar urmarile acestei masive plecari au fost si vor fi resimtite inca multa vreme in Romania. Populatia germana a constituit un factor de stabilitate si de echilibru si a avut o contributie civilizatoare pe care nimeni din acest teritoriu nu va putea s-o conteste vreodata. In afara de faptul ca au fost intemeietorii celor mai importante orase din Ardeal si din Banat, ca s-au dovedit a fi posesorii unei competente tehnice devenite legendare in intreaga regiune dintre Marea Baltica si Marea Neagra, nemtii s-au caracterizat, in genere, prin probitate profesionala si un veritabil cult al muncii.

Survenita dupa deportarile decimatoare din Donbas si din Siberia(1) - ca urmare a unei culpabilizari colective abuzive - caci nu toti nemtii din Romania au fost simpatizanti ai nazismului, nici membri ai Grupului etnic german -, urmate (pentru svabi) de aceea din Baragan(2), stramutarea germanilor poate fi considerata una din ultimele consecinte ale razboiului, ale "razboiului rece" si ale "cortinei de fier".

Desigur ca o asemenea plecare in masa(3) ar fi fost imposibila fara o intelegere la cel mai inalt nivel intre Republica Socialista Romania si Republica Federala Germana, fara politica Bonn-ului de repatriere a conationalilor din singura tara socialista cu care intretinea relatii cordiale si fara ambitia lui Ceausescu de a profita din plin de o asemenea situatie. Caci, in cazul lui, sa nu uitam, a fost vorba nu atat de o politica externa liberala si generoasa, cat pur si simplu de o vanzare(4) - sau de o (ras)cumparare - neoficiala, dar urmand un ritual cunoscut de toti cei interesati si controlat cu strictete de Securitatea romana, careia, avantaj suplimentar, ii reveneau locuintele mai confortabile ale celor plecati.

Inceputa mai devreme si realizata tot ca o vanzare, plecarea definitiva a evreilor din Romania s-a inscris, la randul ei, in cadrele unei politici de relativa deschidere fata de statul Israel, in opozitie cu ostilitatea declarata a celorlalte tari din lagarul socialist. Daca in anii ‘50 au existat evrei condamnati pentru sionism (si inchisi alaturi de legionari sau catolici), acum un antisemitism codificat, neasumat oficial, se manifesta in politica de cadre a Partidului, respectiv a Statului, indepartandu-i pe evrei din functiile de conducere sau nepromovandu-i pur si simplu, marginalizandu-i, discriminandu-i tacit si impingandu-i sa aleaga solutia (nu intotdeauna dorita) a plecarii definitive. Si aici pierderile au fost insemnate indeosebi in ordinea competentei intelectuale.

Spre deosebire de germani sau de evrei, maghiarii, cea mai importanta minoritate din Romania si din Europa (aproximativ 1,8 milioane) nu erau cumparati de nimeni, ceea ce, printre altele, incurca socotelile politico-bugetare ale dictatorului. In plus, maghiarii nici nu doreau sa plece in Ungaria, tara care, desi pornita pe calea reformelor, tot socialista ramanea. Abia spre sfarsitul anilor ‘80, cand penuria si xenofobia au atins cote inalte in Romania, a inceput o migrare a ungurilor din Transilvania si din Bucuresti inspre Budapesta. Nu putini intelectuali si artisti maghiari de marca si-au parasit in acei ani locurile natale.

Daca in primul deceniu al asa-zisei "dictaturi proletare" regimul minoritatilor in Romania a fost unul favorizant (in scopuri de tactica politica), principalii beneficiari fiind (alaturi de evrei) maghiarii, dupa aceea situatia se schimba treptat in defavoarea lor. De fapt, o anumita suspiciune fata de maghiari a regimului se instaleaza (fara sa fie recunoscuta oficial) indata dupa Revolutia din 1956 (numita oficial "contrarevolutie"), cand riscul contagiunii a fost puternic resimtit in regiunile vestice din Romania si chiar la Bucuresti. Semnalul schimbarii in politica fata de maghiari a fost dat de unificarea in 1958 a celor doua universitati clujene "Babes", pe de o parte, si "Bolyai", pe de alta parte, pana atunci separate, in Universitatea "Babes-Bolyai". In 1961 se va desfiinta si Institutul de Medicina si Farmacie din Cluj cu predare exclusiv in limba maghiara. Liniile maghiare de la Institutul Politehnic si de la Institutul Agronomic disparusera mai inainte.

Este, poate, momentul sa constatam ca, in raport cu alte nationalitati conlocuitoare - si chiar cu romanii - maghiarii au beneficiat in anii ‘50 de conditii privilegiate cel putin in privinta invatamantului superior. Daca Universitatea "Bolyai" era o prezenta fireasca (atunci, ca si acum), un Institut Medico-Farmaceutic in limba maghiara si linii maghiare la Politehnica si Agronomie au constituit prezente mai putin firesti si, in orice caz, de loc economice. O universitate maghiara de stat este o institutie legitima in Romania, data fiind ponderea comunitatii maghiare, si necesara pentru a produce si reproduce cadrele superioare fara de care instructia, educatia, cultura si, in ultima instanta, spiritul acestei comunitati risca sa fie diminuat. Dar a produce ingineri, agronomi si medici spre a-i destina unor medii de munca ori unei populatii exclusiv maghiare a reprezentat un privilegiu, un lux care n-a contribuit la armonizarea raporturilor romano-maghiare. Tot in anii ‘50, mai precis, intre 1948 si 1965, a existat in Romania o regiune administrativa speciala, constituita pe criterii etnice - Regiunea Autonoma Maghiara -, dupa modelul numeroaselor regiuni si republici autonome din conglomeratul etnic imperial numit URSS.

Etapele politicii oficiale fata de minoritati

In mare privind lucrurile, cred ca putem distinge trei mari perioade in politica oficiala fata de minoritati. Anii 1946-1958 au fost anii in care s-a urmarit atragerea lor de partea regimului comunist prin specularea unor grave lovituri, vexatiuni, ori frustrari colective mai vechi sau mai recente si printr-o promovare sociala preferentiala. Rostul acelei politici a fost sa contrabalanseze o rezerva a majoritatii fata de "prefacerile revolutionare", sa previna si sa contracareze orice eventuala rezistenta.

De-a lungul acestei perioade si cu deosebire la inceputurile ei, calitatea de minoritar constituia un avantaj, un posibil criteriu de eligibilitate in posturi importante din Partid, din Securitate, din administratia politizata la randul ei. Un serviciu despre care se poate spune ca a functionat intotdeauna, dar mai cu seama in acei ani, ca un serviciu terorist, serviciul de cadre a fost ocupat cu prioritate, cel putin in Transilvania si Banat, de persoane apartinand nationalitatilor conlocuitoare. Desigur, nu toti minoritarii beneficiau de asemenea avantaje si mai ales nu toti s-au folosit de ele; romanii cu "origine sociala sanatoasa" au fost si ei beneficiarii unor astfel de posturi pe masura urii lor (personale) de clasa ori a oportunismului.

Oricum, dincolo de oprimarea intelectualilor "sovaielnici" (indiferent de nationalitate) si in ciuda faptului ca internationalismul proletar presupunea in primul rand cultivarea filosovietismului (in fapt, a filorusismului), egalitatea in drepturi a minoritarilor si a majoritarilor era reala; ba chiar s-ar putea spune ca minoritarii erau (atunci) "mai egali" decat majoritarii! Ideea de "discriminare pozitiva", astazi la moda, fusese de mult inventata de comunisti (fara a purta acest nume) si era aplicata nu doar in modul lor de a se raporta la minoritati.

"Discriminare pozitiva" se facea si in promovarea pe baza faimosului "dosar de cadre" care-i favoriza pe cei cu origine sociala "sanatoasa", iar pe cei cu origine "nesanatoasa" ii excludea pur si simplu. Nu competenta profesionala, nu meritele personale, ci originea sociala - acesta era criteriul de selectie.

Discriminarea pozitiva se practica si la admiterea in invatamantul superior, de pilda. Cei cu origine "nesanatoasa" ori cu "probleme la dosar" (legate de activitatea ori apartenenta politica a unor rude, nu numai a parintilor!) erau victimele unei duble discriminari: ale discriminarii pozitive de care se bucurau concurentii lor de origine proletara sau sarac-taraneasca (in cadrul unui examen de admitere cu locuri limitate(5)) si ai discriminarii negative care ii viza pe ei insisi: cate destine omenesti s-au frant ori s-au modificat astfel fara nici o vina alta decat aceea de a apartine unei clase "condamnate de istorie" (de fapt, de istoria prezenta)!

O a doua etapa in raporturile oficialitatii comuniste cu populatia minoritara din Romania s-ar putea distinge incepand din 1959 si pana in 1971 sau 1977. A fost o etapa in care incepe o politica de reconsiderare a problematicii nationale din perspectiva majoritatii, o politica de reechilibrare a drepturilor si a proportiilor mai mult sau mai putin fireasca, mai mult sau mai putin justificata: "mai mult sau mai putin" pentru ca in comunism totul se politizeaza (si se deformeaza astfel!), iar in totalitarism totul porneste si se impune de la centru in dispretul realitatilor locale. Asa se face ca aceasta etapa a sfarsit printr-un dezechilibru invers care anunta si pregateste trecerea in etapa a treia si ultima, aceea in care national-comunismul ceausist foloseste ideea nationala ca pe o diversiune indreptata impotriva minoritatilor si a strainilor in general.

Limitele perioadei nu pot fi stabilite cu o exactitate rigida pentru ca anumite procese caracteristice incep mai devreme, dar este sigur ca o asemenea restaurare n-ar fi fost de conceput fara un eveniment decisiv: retragerea trupelor sovietice de ocupatie in 1958. Pe de alta parte, daca suntem dispusi sa acordam factorului cultural importanta pe care o merita, sfarsitul acestei perioade ar putea fi anul "tezelor din iulie", 1971. Ce se intampla? Din 1958 incepe o reducere treptata a drepturilor colective ale minoritatilor, precum si a institutiilor menite sa le cultive specificitatea. Se desfiinteaza nu numai scolile confesionale, dar si cele publice ale turco-tatarilor, grecilor, armenilor etc., se desfiinteaza invatamantul profesional in limbile minoritatilor. In 1959 s-a initiat transformarea scolilor germane si maghiare (unele cu o traditie seculara) in scoli care vor pastra doar sectii cu predare in limbile respective pentru ca, in timp, cele mai multe sa fie in intregime romanizate. S-au desfiintat apoi treptat si anumite organizatii culturale specifice ale diferitelor nationalitati ori au fost comasate cu institutii similare romanesti.

Perioada respectiva este insa mai complexa decat rezulta din acest tablou pentru ca, sa nu uitam, anii ‘60 au fost anii unei liberalizari nu numai culturale, dar in primul rand culturale. Restaurarea ideii nationale a condus, cum am vazut, la o reducere institutionala in privinta minoritatilor (indeosebi in domeniul invatamantului), dar, in acelasi timp, a deschis si pentru minoritati posibilitatea de a-si largi propriul concept de cultura in sensul recuperarii traditiei si mai cu seama al dialogului cu modernitatea si, in genere, cu strainatatea (inclusiv cu tara-muma). Revistele literare in limba maghiara, germana, sarba etc. (majoritatea apartinand Uniunii Scriitorilor din Romania) si-au intensificat si ameliorat activitatea, s-a infiintat Editura Kriterion, destinata scriitorilor minoritari si publicului lor. Aici s-au publicat carti indeosebi in limba maghiara (inclusiv traduceri din autori romani), dar si in germana, in ucraineana, in sarba, in slovaca, in idis, in turca etc. Permisivitatea crescuta a regimului in acei ani a fost una valabila nu numai pentru romani, dar si pentru minoritari care, in functie si de calitatea intelectuala sau de abilitatea politica a reprezentantilor lor, si-au putut extinde preocuparile inspre zone inabordabile pana atunci: au putut fi repuse in circulatie opere cenzurate inainte, au reintrat in circuitul public scriitori, artisti, intelectuali interzisi, s-au lansat numerosi tineri creatori.

Ar mai trebui adaugat faptul ca in primele decenii postbelice, educatia scolara, culturala, sociala in genere, a fost una corecta in privinta atitudinii fata de nationalitatile conlocuitoare, cultivand ideea de buna intelegere si respect reciproc, precum si aceea de drept al fiecareia la propria identitate. Desigur, nici in aceasta perioada nu s-au respectat toate prevederile Constitutiei (socialiste) si nu s-a aplicat intocmai Statutul minoritatilor din 1945; dar cate principii legiferate si proclamate s-au aplicat cu adevarat in statul socialist?

Sub rezerva descoperirii unor elemente noi pe care doar studii specializate si aprofundate vor fi in stare sa le aduca, se poate afirma ca o minima consecventa ideologica facea ca principiile egalitatii in drepturi si ale fraternitatii socialiste sa fie propagate in continuare in ciuda faptului ca inchiderea culturala de dupa 1971 i-a afectat si pe minoritari.

Anii ‘80: "omogenizarea natiunii"

Schimbarea majora de ordin ideologic (si nu numai) avea sa se produca spre sfarsitul deceniului al saptelea, cand, asa cum am vazut(6), nationalismul mai mult sau mai putin latent si decent al regimului se transforma intr-un sovinism tot mai putin acoperit. Anii ‘80 au fost anii "omogenizarii natiunii" sub lozinca demagogica a "limbii comune a socialismului si comunismului", ori sub aceea diversionista si perversa a "limbii unice a muncii". Termenul de "nationalitati conlocuitoare" a fost inlocuit in documentele oficiale si in discursurile Conducatorului cu acela de "minoritati nationale"; mai tarziu, scriitorii maghiari (sau germani sau sarbi etc.) din Romania devin "scriitori romani de expresie maghiara" (sau germana sau sarba etc.). Este impusa treptat renuntarea la versiunea maghiara si/sau germana a numelor unor localitati din Transilvania si Banat, apoi se interzice chiar si folosirea in literatura a acestor denumiri (!) Dispar emisiunile in limba maghiara si germana de la Televiziunea Romana (alaturi, e adevarat, de alte numeroase emisiuni culturale in limba romana), sunt tot mai sever controlate si impiedicate contactele culturale cu strainatatea ale minoritarilor (ca si ale majoritarilor). Se incearca, intr-adevar, "punerea in practica a unui model de cultura anacronic, supraideologizat si supracentralizat"(7), de ale carei efecte n-au fost scutiti nici reprezentantii culturii majoritare.

Reducerile si "reorganizarile" in campul institutiilor de cultura sunt generale in acesti ani; in urma infiintarii Muzeului Colectiilor din Bucuresti, de pilda, mai exact, in urma desfiintarii multor altor colectii si muzee, au iesit din circuitul public (spre a intra in palatele si casele de vanatoare ale lui Ceausescu) nu putine capodopere ale artelor plastice romanesti. Dar aceste reorganizari si reduceri vizau cu precadere muzee si biblioteci apartinand minoritatilor nationale (maghiare si germane indeosebi). Faimoasa Biblioteca Batthianeum din Alba-Iulia, Biblioteca Teleki din Targu-Mures, Muzeul Bruckenthal din Sibiu au fost restructurate si finalmente inchise pentru cercetatorii maghiari ori germani.

S-au inchis si arhive ori au fost, la randul lor, restructurate sau comasate (Arhiva Nationala Saseasca din Sibiu, Arhiva Muzeului Ardelean Maghiar din Cluj, Arhiva Secuiasca a Muzeului din Sfantu-Gheorghe etc., bogate in documente pretioase si manuscrise rare). In felul acesta, "s-a infaptuit o dezmostenire brutala a minoritatilor nationale de o zestre culturala de exceptionala valoare"(8).

Ruptura acestor comunitati nationale mai mari sau mai mici de trecutul lor, instrainarea de valorile proprii, acesta va fi fost scopul (nemarturisit) al politicii de omogenizare nationala practicate de Ceausescu si acolitii sai, dintre care nu lipseau, fireste, reprezentanti ai respectivelor comunitati. Daca la toate acestea adaugam suprimarile din cadrul invatamantului destinat elevilor minoritari, precum si repartizarile obligatorii directionate "de sus" ale absolventilor universitari (romanii erau dirijati in zone sau localitati cu o populatie preponderent maghiara, maghiarii in zone compact romanesti), intelegem mai bine ce acoperea asertiunea oficiala conform careia "problema nationala a fost definitiv (!) rezolvata in Romania".

Impotriva minoritatilor (si indeosebi impotriva ungurilor) s-au aplicat metode cunoscute si incercate mai inainte asupra populatiei majoritare: urmariri, acte de intimidare, procese demonstrative, arestari etc.(9). E important (si simptomatic) sa ne amintim ca exact in acesti ani de maxima oprimare s-au creat organisme de (falsa) reprezentare a minoritatilor, precum Consiliile Oamenilor Muncii de nationalitate maghiara, germana etc.

Izolarea culturii minoritatilor nationale in ansamblul culturii romanesti era un aspect al izolarii acestei culturi in ansamblul culturii europene. Teama de contagiune a regimului l-a facut sa reduca la minimum contactele culturale (oficiale si mai ales individuale) cu strainatatea si chiar sa interzica intalnirile pe plan intern intre creatori. In contextul in care manifestarile culturale s-au imputinat si au fost tot mai atent cenzurate si urmarite, a fost oprit Festivalul teatrelor minoritatilor nationale de la Sfantu-Gheorghe, precum si intalnirile dintre scriitorii romani si cei maghiari de la Lazarea. Activitatea si viata unor scriitori germani din Timisoara, reuniti in "Grupul de actiune Banat" (Herta Müller, Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner si altii), au fost grav tulburate de interventiile(10) dure ale Securitatii (urmariri permanente, anchetari, arestari etc.).

Anii ‘80 au fost anii in care nu numai minoritarii (nemti, evrei, unguri), dar si romanii plecau "pe capete" ("fugeau" sau "ramaneau") in strainatate. Rudele lor din tara suportau consecintele: erau indepartate din posturi, marginalizate. Dosarul de cadre (care n-a incetat sa functioneze in tot intervalul comunist, dar a carui pondere scazuse in anii ‘60) isi recastiga importanta decisiva initiala cu un reper nou: "rudele din strainatate". A avea rude in strainatate devenise o vina, o tara sociala si morala, un stigmat. Aici minoritarii si majoritarii se bucurau in mod egal de "dreptul" de a fi persecutati.

Bineinteles ca minoritarii erau, prin insasi apartenenta lor etnica, mai "dotati" la capitolul "rude in strainatate", dar si romanii s-au lansat in anii’80 intr-o cursa de acoperire a acestei lacune si de reunificare a familiilor in Occident. Exodul romanilor in acei ani nu e mai putin spectaculos (nu doar din punct de vedere numeric) si nici mai putin dramatic decat acela al germanilor, al evreilor sau al maghiarilor.

Nationalismul antinational

Xenofobia cultivata de regimul ceausist in ultimii sai ani si intarita prin mijloace administrative (precum obligatia salariatilor de a semnala printr-o nota speciala adresata sefului institutiei intalnirea cu un cetatean strain) s-a repercutat asupra starii generale a natiunii, tulburand climatul vietii cotidiene si, in acelasi timp, a afectat grav raporturile intre minoritati si majoritatea romaneasca. Politica regimului inducea prin toate mijloacele o reactie de suspiciune fata de tot ce este neromanesc, inclusiv fata de aderentele si adeziunile romanilor insisi la persoane si valori din afara frontierelor tarii. O asemenea manipulare mai mult sau mai putin subterana se baza pe o alta vizibila, ostentativa chiar: flateria populista a specificitatii ireductibile si a valorilor inestimabile produse de "minunatul" (Ceausescu dixit!) popor roman. Izolarea fortata si indigenta crescuta din ultimii ani au creat o ambianta in care invidia si ura fata de strainatate in toate aspectele ei (Occidentul, dar si URSS-ul, minoritatile, dar si "transfugii", "fugarii" romani) erau considerate o proba de patriotism. Exilul romanesc intalnea in anii ‘80 aceeasi ostilitate oficiala (si chiar agresivitate!) ca in anii ‘50.

Sentimentul national transformat intr-o reactie primara si agresiva, reductia lui la un criteriu biologic si la o unitate iluzorie, refuzul diversitatii, suspiciunea fata de alteritate - toate acestea au reprezentat delicte impotriva umanitatii in genere. Si, in mod neasteptat, inca altceva. Aici dam peste o contradictie esentiala a nationalismului, a oricarui nationalism excesiv, dar mai cu seama a unui nationalism adoptat de un stat totalitar: masurile luate in sens nationalist se intorc impotriva natiunii insesi. Efect de bumerang sau oximoron caracteristic: nationalismul antinational.

Pierderea suferita in chiar ordinea bogatiei nationale prin plecarea in masa a atator cetateni apartinand minoritatilor va intra si in bilantul postdecembrist. Ce sa mai spunem despre exodul romanilor insisi care alegeau cele mai disperate solutii spre a parasi tara (greva foamei, trecerea ilegala a frontierelor, cu riscul inchisorii si chiar al vietii etc.) si a se refugia oriunde, in Statele Unite, in Canada, in Europa de Vest (si chiar in Ungaria(11)!).

Situatia comunitatii maghiare

Politica ceausista fata de minoritati si indeosebi fata de maghiari a lasat urme in constiinta si in mentalitatea cetatenilor majoritari, nu numai in Transilvania, dar, oarecum paradoxal, si in celelalte provincii romanesti.

Nationalismul primar incurajat de ceausism a alterat grav raporturile interetnice, a reactivat vechi resentimente, a scos la iveala noi prejudecati. Astazi inca destui romani reactioneaza negativ, de pilda, la introducerea panourilor sau placutelor bilingve (in romana si in maghiara) cu nume de localitati sau de strazi, acolo unde este cazul, ca si cum maghiarii n-ar fi ai locului, ca si cum n-ar fi, la randul lor, autohtoni, ca si cum n-am trai in mileniul al treilea. Cadrul general (nu numai legislativ) europenizant este unul care asigura minoritatilor drepturile firesti; instaurarea lui va conduce neindoielnic la depasirea multor false ostilitati (si prejudecati).

In ce priveste comunitatea maghiara din Romania, ea pare a fi - dincolo de aspecte sociale si economice - inca sfasiata intre trecutul istoric, istoria prezentului si prezentul insusi, purtatoare a ceea ce as numi "complexul transilvan", complex in care se amesteca sentimentul autohtonismului si al "mileniului maghiar" cu frustrarea nevindecata produsa de hotararile Trianon-ului si cu plierea de neocolit pentru orice minte lucida la realitatile demografice si politice de ieri si de astazi. Asa se explica, probabil, faptul ca presiunile si agresiunile totalitarismului comunist au fost (si sunt!) resimtite - chiar si atunci cand nu ar fi (fost) cazul (de pilda, intre 1946-1956) - ca o asuprire in primul rand nationala. Si, probabil, ca aici isi afla sursa - dincolo de interese economice precise si jocuri politicianiste imoderatia (eufemistic vorbind) a unor pretentii formulate de unii exponenti ai maghiarimii din Romania. Si din acest punct de vedere, experienta si stabilitatea democratica a Europei occidentale va oferi modele si solutii rezonabile.

Altfel, romanii au si ei frustrarile lor istorice (dupa secole de impilare si umilinta, dupa atrocitatile horthyste din Ardealul de Nord) care pot tulbura buna convietuire mai ales daca sunt zgandarite de gesturi provocatoare precum contestarea semnificatiei Adunarii de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 si a valabilitatii hotararilor ei.

Climatul democratic ingaduie (si) afirmatii iresponsabile de ambele parti, iar ceea ce este inca mai trist, nationalismul sovin majoritar si minoritar va obtine inca voturi in Romania si in Estul Europei - nu neaparat numeroase, dar sigure.

Traim alaturi de peste o mie de ani, iar faptul ca perioadele ori momentele faste ale istoriei unora au fost nefaste pentru ceilalti n-ar trebui sa altereze convietuirea de acum. A fost un moment, extrem de scurt din pacate, la sfarsitul lui ‘89 si inceputul lui ‘90 cand am putut nutri, cred, impreuna iluzia unei adevarate prietenii. Au existat si s-au manifestat, din nenorocire, forte potrivnice intelegerii reciproce si bunei vecinatati. Dupa conflictul din martie 1990 de la Targu Mures, unii incearca sa vindece ranile, altii sa le adanceasca in continuare. Iar aceasta din urma separatie nu este interetnica, ci intraetnica.

Nimic mai degradant pentru un intelectual decat sa participe la manevrele suspiciunii si ale urii. Rolul lui, rolul lor, al intelectualilor romani si al intelectualilor maghiari ar trebui sa fie acela de a problematiza impreuna relatiile romano-maghiare si de a incerca - daca nu o analiza, greu imaginabila, a unui subconstient istoric - macar o terapeutica prin cultura, prin respectul pentru cultura celuilalt, a complexelor si a resentimentelor reciproce. Si, bineinteles, printr-o educatie civica indeplinita cu insistenta si, mai ales, cu buna credinta. (Vreau sa cred ca aceste ultime randuri nu sunt pura utopie.)

Minoritatile romanesti din vecinatate

Evident, aceasta incursiune in problematica minoritatilor e departe de a fi completa. In finalul ei tin sa atrag atentia asupra unei perspective care nu intra in obiectivul nostru de acum, dar care este, la randul ei, edificatoare pentru situatia minoritatilor din Romania vazuta, de aceasta data, intr-un context regional-european. E vorba de o analiza - fie si numai statistica - a situatiei minoritatilor romanesti din tarile vecine: din Iugoslavia (Voijvodina si Valea Timocului), din Bulgaria, din Ungaria, din Ucraina, spre a nu mai vorbi despre (inca) majoritatea romaneasca din Republica Moldova. Daca am lua drept referinta anii 1918, 1945 si 2000, cifrele insele - adica numarul de locuitori romani ramasi in respectivele teritorii - ar fi suficiente si elocvente.

Sarbizarea brutala a romanilor din Valea Timocului (prin schimbarea numelor, prin desfiintarea scolilor romanesti si interzicerea - nu numai in public – a limbii insasi) este o trista realitate. Valurile de deportari ale romanilor din RSS Moldoveneasca, schimbarea numelor de persoane si chiar a toponimelor, impunerea alfabetului chirilic, stalcirea limbii, restrangerea patrimoniului cultural la (unii) autori moldoveni (adica eliminarea creatorilor munteni si ardeleni) etc. - iata numai cateva din metodele de rusificare practicate acolo de puterea sovietica.

Maghiarizarea lenta dar ferma pe filiera greco-catolica a romanilor din Ungaria este, la randul ei, o evidenta istorica. Ce sa mai spunem despre putinii romani din Bulgaria care aproape ca si-au pierdut urma sau despre comunitatile aromane din Grecia a caror existenta nici nu mai e recunoscuta oficial?! Intr-un cuvant, scaderea populatiei romanesti din jurul granitelor Romaniei este dramatica.

Sa fie la mijloc si o problema de natalitate scazuta? Raspunsul ar trebui sa vina chiar dinlauntrul acestor teritorii. Eu am incercat mai sus o analiza a nationalismului (si a comunismului) de la noi in perioada postbelica. As fi, la randul meu, curios sa citesc o analiza a nationalismului sarb (si a consecintelor acestuia asupra minoritatii romanesti din Serbia) efectuata de un cercetator sarb; la fel, as fi extrem de interesat sa aflu opinia unui cercetator ucrainean despre nationalismul ucrainean si efectele lui asupra romanilor din Bucovina. S.a.m.d. Vreau sa cred ca nici aceste deziderate nu sunt utopice.

Note
1. Deportari ordonate de guvernul sovietic si efectuate de armata sovietica de ocupatie.

2. Aceasta deportare e o initiativa a guvernului roman, respectiv a Partidului Muncitoresc Roman, ca o metoda a terorii de clasa si ca o solutie indirecta de a grabi colectivizarea fortata a agriculturii in Campia Banatului, unde nu existau mari mosii, unde se traia bine, adica normal, si unde rezistenta taranilor era mai mare. „Chiaburii“ si „mijlocasii“ svabi au fost dislocati in Baragan impreuna cu „chiaburii“ si „mijlocasii“ romani, fara deosebire de nationalitate.

3. In 1930 populatia germana a Romaniei era de 630.00 de persoane, in 1966 de 380.000 si in 1977 de 350.000; in 1978 incepe exodul propriu-zis care continua, din pacate, si dupa 1989, astfel incat astazi, adica la recensamantul din 2002, numarul germanilor se redusese la 60.000.

4. Suma perceputa pentru fiecare cetatean roman caruia i se „dadea drumul“ sa plece definitiv in Republica Federala Germana era de 8.500 DM.

5. Colegii mei de generatie stiu bine care era diferenta intre a reusi sa intri la o facultate ca bursier al Sfaturilor Populare sau... „la gramada“, cum se zicea pe atunci.

6. Vezi secventele anterioare ale acestui eseu publicate in serial in revista 22 nr. 654/17—23 septembrie 2002, nr. 660/29 octombrie—4 noiembrie 2002, nr. 664/26 noiembrie—2 decembrie 2002 si nr. 665/3—9 decembrie 2002.

7. Vezi Situatia minoritatilor nationale din Romania, brosura editata de Comisia pentru Minoritati nationale a Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala, martie 1990, p. 34. Datele concrete citate in comentariul meu au fost preluate din acest material documentar.

8. Op. cit., p. 36.

9. De fapt, cu exceptia unui interval cuprins aproximativ intre anii 1964 si 1977, a functionat o continuitate asa-zicand „metodologica“ a organelor de represiune: printre tintele acestora s-au numarat in anii ‘50 si intelectuali apartinand minoritatilor; Gezá Páskándy, David Gyula, Páll Janos, Georg Scherg au fost colegi de puscarie cu I.D. Suciu si Alexandru Zub, de pilda, cu totii victime ale terorii comuniste, ale urii de clasa. Pe de alta parte, in anii ‘80, represiunea regimului nationalist (de fapt, national-comunist) n-a ocolit catusi de putin pe indezirabilii romani.

10. Unul dintre membrii sai, Rolf Bossert, stabilit la Bucuresti, a fost batut bestial si mutilat intr-o seara la Casa Scriitorilor din Bucuresti.

11. In 1990 erau refugiati la Budapesta zeci de cetateni romani fara nici o picatura de sange unguresc in vine si fara sa stie limba maghiara!