Cultura romana intre comunism si nationalism

Cum a aparut si cum s-a impus ideea nationala in plin regim comunist si cum s-a impacat ea cu ideologia fondatoare a acelui regim? Cum a putut sa coabiteze marxism-leninismul cu nationalismul? "De ce un regim marxist-leninist, folosind un mod de control simbolic-ideologic, a acordat atat de multa importanta unei ideologii nationale"?(1) Sunt versiuni diferite ale uneia si aceleiasi intrebari pe care nu putem sa nu ne-o punem in legatura cu trecutul nostru recent.

Intrebarea e fireasca data fiind incompatibilitatea de fond intre ideea nationala si ideea socialista in genere si intre orice ascendenta ori aspiratie nationala si internationalismul proletar. Intr-adevar, procesul de comunizare, adica de transformare socialista a structurilor sociale si a constiintelor individuale a presupus nu numai o educatie internationalista (precis orientata, adica limitata, din punct de vedere politic), dar si o actiune dirijata de deznationalizare care n-a lipsit nici in Rusia sovietica la un moment dat, dar care s-a desfasurat cu atat mai mult in tarile Europei de Est cu cat a fost dublata de una, explicabila si ea din punct de vedere politic, de rusificare; aceste politici s-au aplicat in toate domeniile, in politica si administratie, in cultura si in economie.

In Romania (din motive care necesita o analiza separata), procesul deznationalizarii a atins o violenta deosebita, incomparabila cu ceea ce s-a petrecut in restul lagarului socialist est-european. Prin urmare, s-a creat aici un spatiu de tensiuni, frustrari si resentimente care n-au ajuns la o explozie de felul celei budapestane din toamna lui 1956 numai datorita terorii preventive intens aplicate de regimul de la Bucuresti.

Pe de alta parte, trebuie sa remarcam si chiar sa insistam asupra unui fenomen general ce are loc in toate tarile europene sovietizate dupa razboi. Acest fenomen se petrece in momente diferite si ia proportii diferite in functie de contextele sociale si de conjuncturile politice din fiecare tara in parte, dar peste tot se caracterizeaza printr-o indepartare de la nucleul dur ideologic, de la ortodoxismul leninist-stalinist, in cautare de solutii politice si mai ales economice de perpetuare, daca nu chiar de supravietuire. Altfel spus, regimurile impuse pretutindeni cu forta la sfarsitul anilor '40 incearca sa se consolideze ca regimuri adaptandu-se intr-o masura mai mare sau mai mica la realitatile si la traditiile locale. Cei mai lucizi si abili dintre conducatorii politici ai Europei de Est - cu consilierii pe care si i-au ales, desigur - vor concepe aceasta adaptare si vor actiona in consecinta, fara sa-si teoretizeze prea mult reorientarea, dimpotriva, trecand-o sub tacere de cele mai multe ori, o tacere ce se voia - si s-a si dovedit a fi fost - mai eficace decat disputa doctrinara cu Fratele mai mare sovietic.

"Reintoarcerea refulatului"

In Romania s-a produs cea mai mare indepartare doctrinara in masura in care a fost asumata prin declaratii oficiale (Declaratia Partidului Muncitoresc Roman din aprilie 1964) si s-a axat pe restaurarea ideii nationale si apoi pe impunerea ei treptata ca reper important in politica interna si externa a unui stat socialist. In clipa in care Gheorghiu-Dej a luat aceasta decizie pe care Nicolae Ceausescu o va prelua si o va purta spre culmi neimaginate de nimeni atunci, atmosfera locala era favorabila schimbarii in aceasta directie, unul din argumentele de baza fiind dat de ceea ce psihanalistii si antropologii numesc "intoarcerea refulatului"... Teza nationala raspundea, de fapt, unor asteptari mai largi, create de nemultumirea generala surda fata de regimul comunist, fata de solutiile sale "revolutionare" (ingineriile sociale realizate in forta si prin forta), fata de amenintarea instaurata in viata de fiecare zi. Reluarea discursului despre natiune dupa o intrerupere brutala si indelungata a fost resimtita de toata lumea in Romania ca o detensionare, ca o slabire a teribilei "vigilente revolutionare", ca o liberalizare si chiar ca un inceput de eliberare.

Omul de rand a primit initial cu neincredere o asemenea cotitura politica intrucat abia fusese indoctrinat sa-si reprime instinctele nationale in favoarea celor sociale, sa inlocuiasca "iubirea de mosie" cu ura de clasa. Intelectualii, in schimb, indeosebi cei din domeniile umaniste, s-au raliat spontan la noua orientare care, printre altele, promitea sa relegitimeze acele domenii, sa incurajeze specializarea si sa le restaureze demnitatea profesionala.

Pentru scriitori si artisti, acreditarea natiunii ca nou orizont de idei a fost sinonima cu dreptul de a se intoarce la temele obisnuite si la uneltele lor specifice, dupa constrangerile dogmatice la care fusesera supusi. Se mai petrece un fapt ale carui consecinte vor fi vizibile in anii urmatori nu numai in spatiul literar sau artistic: ridicarea interdictiei impuse asupra unor autori romani importanti (indeosebi interbelici) si asupra unor opere reprezentative ale culturii autohtone relanseaza insasi discutia despre valoare, o situeaza intr-un cadru nou, o reformuleaza. Criteriul national face posibila si validarea (tacita, la inceput) a altui criteriu, pana atunci marginalizat, daca nu chiar interzis: criteriul estetic. Valoarea nationala, odata recunoscuta, atrage dupa sine si recunoasterea valorii estetice.

Deschiderea nationala ca recuperare a traditiei autohtone si universale

Nationalul, in raport cu ceea ce a fost inainte, inseamna si o neutralizare a discursului literar si metaliterar in sensul depolitizarii si al dezideologizarii. Fara a ignora faptul ca nationalul insusi poate fi o ideologie si ca lansarea lui a constituit un act politic, trebuie spus ca sentimentul general al intelectualilor (pe care il pot eu insumi confirma ca martor) a fost acela de scapare in camp deschis, de iesire din pestera ideologica, din glaciatiunea comunismului pur si dur.

Intr-un cuvant, actualizarea ideii nationale a reprezentat o deschidere nesperata (desi atat dorita) a orizontului intelectual, cultural, social. Caci, in vreme ce criteriul de clasa este unul exclusiv, criteriul national (venind dupa el) este unul inclusiv: in teorie si in practica. Pentru ca majoritatea studiilor sociologice si politologice recente are tendinta sa se refere la valorile nationale ca la o inchidere, reducand nationalul la nationalism si, mai ales, pentru ca dezvoltarile ulterioare ale ideii nationale in Romania - cu deosebire cele din ultimii ani ai regimului ceausist - indreptatesc o asemenea apreciere negativa, insist asupra acestei deschideri initiale si asupra semnificatiei sale pozitive, chiar salutare.

Deschiderea nationala nu a insemnat numai recuperarea traditiei autohtone, atat de reprimate pana atunci, ci si a traditiei universale, trecute, la randul ei, prin "foarfecele" ideologice ale politrucilor epocii, nu a insemnat numai reconcilierea cu trecutul, un trecut fatalmente idealizat, din ce in ce mai idealizat, ci si cu prezentul culturii(2). Nationalul era conceput ca parte a universalului, dar a unui universal ce nu se mai reduce la tarile lagarului socialist, nici numai la autorii clasici ori la scriitorii si artistii occidentali de orientare comunista. Ceea ce s-a intamplat dupa 1964 cu Romania si in Romania a fost o reeuropenizare timida, o reoccidentalizare culturala dupa 15 ani de comunism asiatic.

Deschiderea in plan cultural a fost, de altfel, urmata si confirmata de o deschidere diplomatica, de o politica externa sensibil diferita de cea a Uniunii Sovietice. Miscarea de innoire si de resolidarizare nationala si-a atins punctul culminant si s-a impus totodata pe plan international in august 1968, cand, rostindu-si binecunoscutul discurs impotriva invadarii Cehoslovaciei de catre trupele "fratesti" ale Tratatului de la Varsovia, Ceausescu avea la picioarele sale nu numai miile de bucuresteni adunati in fata cladirii Comitetului Central al Partidului, dar poporul roman in cvasitotalitatea lui. Adeziunea multor intelectuali la PCR in acele momente si in perioada imediat urmatoare dovedeste cat de mult au contat disocierea de Uniunea Sovietica si deschiderea spre Europa, repunerea in valoare a traditiei autohtone si - nu in ultimul rand - prevalenta (relativa)(3) a profesionalismului asupra dosarului de cadre in promovarea sociala. Toate acestea, repet, s-au realizat sub semnul unitatii nationale.

Tocmai pentru ca o asemenea orientare era indreptata impotriva dominantei Moscovei, ea s-a afirmat cu foarte multa precautie. In ciuda asumarii programatice a unei directii politice proprii, nationale, PCR, prin reprezentantii sai, a tinut sub un control riguros operatiunile de dedogmatizare si de deschidere europeana, cenzurand anumite tendinte pe care le considera excesive din perspectiva sa. Desi mult mai relaxata si acceptand un fel de diversitate prin insasi acreditarea problematicii nationale, aceasta perspectiva ramanea clar una marxist-leninista, valorile nationale fiind afirmate cu tarie, insa nu altfel decat ca parte a unui edificiu comunist. Cu alte cuvinte, natiunea si valorile ei erau inca subordonate si integrate unei ideologii comuniste.

Asertiunea de mai sus ar putea parea contradictorie cu cea referitoare la indepartarea de miezul ideologic al marxism-leninismului; dar nu este pentru ca insusi modul de a pune problema in discursul oficial al PCR reprezenta o forma de deviationism pe care Stalin ar fi sanctionat-o fara ezitare si cu brutalitate. Din ratiuni de coerenta ideologica si de prudenta politica (Big Brother ii putea oricand acuza ca parasesc terenul ferm al marxism-leninismului), conducatorii romani au fost destul de reticenti la inceput si, in ciuda impresiei de convergenta pe care o putem avea retrospectiv, o tensiune ramanea mereu intre polul politic si cel cultural, acesta din urma incercand mereu sa dea o extensie mai mare deschiderii. Din aceasta cauza, exhibarea (ca opusa inhibarii anterioare) atat a sentimentelor proeuropene, cat si a celor nationale a fost insotita inca multa vreme de fiorul libertatii de expresie, al nonconformismului ideologic.

Vorbeam despre o raliere spontana generala (chiar daca nu intotdeauna afisata) a intelectualilor la turnura nationala a politicii Partidului. Aceasta raliere a fost, desigur, diferentiata; au existat indivizi si grupuri care n-au agreat-o: pe de-o parte activisti rudimentari, incapabili sa inteleaga mersul societatii in afara lozincilor invatate odata si a automatismului disciplinei de partid, pe de alta parte, activisti intelectuali implicati direct in ideologizarea marxist-leninista, de fapt, ceausist-stalinista, din Romania anilor '50, unii dintre ei grav compromisi prin insesi actele excesive, abuzive pe care le-au initiat sau la care au particicipat. In masura in care au mai ramas in functii, toti acestia au franat si au boicotat atat cat le-a stat in putinta procesul de liberalizare. Lor li s-au adaugat, fireste, oportunistii de toate varstele.

A mai existat si o alta categorie de intelectuali care, fara sa intre in aparatul de partid propriu-zis (unii dintre ei au facut, totusi, si acest pas), au aderat de la inceput la ideologia comunista fie pentru ca avusesera deja inainte de razboi simpatii de stanga ori chiar socialiste, fie pentru ca promisiunile revolutionare ale noului regim i-au motivat puternic si le-au dat deplina incredere in viitorul propriu si al omenirii in general. Unii dintre ei si-au facut chiar studiile universitare in URSS. In masura in care au intervenit in sfera publica in anii '50 si si-au publicat opiniile in presa, in revistele literare sau in carti, nu aveau cum sa nu plateasca un greu tribut dogmatismului epocii respective. Astfel ca acum, cand scrierile lor se arata dintr-o data caduce, gresite, uneori de-a dreptul penibile(4), desi, cel putin in cazul unora dintre ei, se poate presupune ca au scris din convingere, nu din oportunism, desigur ca reactia prima va fi fost una de contrarietate. Multi s-au si retras treptat in uitare, dar cei mai inteligenti si mai competenti au acceptat schimbarea, s-au reorientat rapid, producand si primele sinteze in ordinea recuperarii traditiei literare nationale si universale si mentinand in abordarile lor o perspectiva ideologica marxista, insa fara ingustimile simplificatoare anterioare. Acestia din urma au reprezentat, de altfel, corpul de profesionisti care a vegheat ca diversitatea tendintelor aparute sub umbrela unitatii nationale sa nu intre in contradictie flagranta cu principiile de baza ale ideologiei comuniste.

Ilustrative pentru demersurile intelectuale (si politice) tatonante, menite sa produca deschiderea spre traditia culturala autohtona si spre lumea moderna sunt anumite articole sau chiar numere speciale ale revistelor Viata Romaneasca, Secolul 20, Gazeta Literara (care va deveni, in 1968, Romania literara) din perioada 1964-1967. Disputa in jurul "reabilitarii" lui Titu Maiorescu si, de altfel, intreaga istorie a receptarii operei sale sub regimul comunist ar putea, la fel, constitui un decupaj simptomatic pentru miscarea literelor si a ideilor la inceputul schimbarii de paradigma culturala.

"Imposibila intoarcere" - mai mult disperare decat certitudine

Caci, in planul culturii, al literaturii si al artelor, ne instalam, treptat, dar sigur, intr-o noua paradigma. Pe masura ce sentimentul liberalizarii se intensifica si, ca o confirmare suplimentara, apareau la orizont nume noi, se schimba si compozitia campului literar (si cultural), natura optiunilor personale si insusi raportul de forte inlauntrul acestui camp. Oameni care isi castigasera o reputatie in anii '40, eliberati acum din inchisori si lagare, intelectuali care tacusera in perioada anterioara pentru a nu fi obligati la compromisuri, toti acestia erau putin dispusi sa repete erorile dogmatice sau proletcultiste din deceniul trecut. Ei aduc un suflu nou, adica lecturi noi, gusturi noi(5), repere noi, dand astfel un impuls decisiv miscarii de renovare intelectuala si estetica deja incepute.

Aceasta miscare e rareori jalonata in mod public si inca si mai rar teoretizata (pentru ca ar fi necesitat un serios si greoi blindaj ideologic), dar alunecarea, deplasarea, inaintarea au loc aproape irepresibil. Sumarele revistelor literare, dar mai cu seama lista aparitiilor editoriale din acesti ani constituie o marturie elocventa in sine. Noile volume de versuri, noile romane, reeditarile din opera scriitorilor interbelici si, cu deosebire, traducerile din literatura si critica literara universala - cu accent pe modernitate -, au produs treptat o schimbare si in mentalitatea cititorilor. Rolul traducerilor a fost extrem de important ca "mijloc de acumulare si improprietarire simbolica, permitand in ultima instanta acomodarea conduitei culturale autohtone la practica schimburilor internationale si inlesnind in mod indirect producerea de "universalitate""(6).

Insesizabil la scurt interval, avansul luat de literatura e vizibil in timp. Din 1964 pana in 1971 - an fatal pentru cultura romana -, s-a ajuns departe (in raport cu punctul de pornire, desigur), oricum, destul de departe pentru ca o revenire sa mai fie posibila. Marin Preda stia el ce stia cand si-a intitulat cartea de eseuri din 1973, Imposibila intoarcere, desi in acest titlu si in rezonanta pe care el si cartea au avut-o in epoca era mai multa disperare decat certitudine.

Reintoarcerea la antieuropenism

Ce s-a intamplat in 1971 nu are legatura cu contextul intern romanesc, nici macar cu cel european, ci cu anomaliile ori specificitatile comunismului extrem-oriental. Dupa o vizita in China (si in Coreea de Nord) unde a fost primit cu surle si trambite si cu sute de mii de oameni scosi in intampinare si la mitinguri(7) - si unde se va fi initiat in tainele pasionante ale "revolutiei culturale" maoiste -, Ceausescu se intoarce in patrie decis sa aplice lectia invatata (de el) acolo: reducerea culturii la propaganda si a propagandei la glorificarea inteleptului Conducator.

E un caz tipic de voluntarism politic si premisa a dictaturii personale ce avea sa inceapa sub auspiciile "imbunatatirii activitatii politico-ideologice", ale "intaririi educatiei marxist-leniniste", intr-un cuvant, ale revenirii la un dogmatism comunist ce fusese de mult depasit chiar si in Uniunea Sovietica. Termenul de "revenire" ori "intoarcere" nu apare, fireste, in faimoasele Teze din iulie si nici in documentele oficiale care le insotesc, pentru ca ar fi insemnat recunoasterea implicita a unei indepartari, a unei abateri. Dar, in limba de lemn binecunoscuta si cu redundanta stilistica inconfundabila a acestui tip de texte, se insista nu numai asupra "ridicarii continue a rolului conducator al partidului", dar si asupra "ridicarii nivelului combativitatii revolutionare si a spiritului militant, partinic (...) impotriva influentelor ideologiei burgheze, a mentalitatilor retrogade..."; se cere "orientarea politica ferma in special a publicatiilor cultural artistice", "un control mai riguros" al productiei editoriale, "o selectie mai riguroasa a repertoriului teatral", combaterea "manifestarilor de cosmopolitism" si a "diferitelor mode artistice imprumutate din lumea capitalista" etc.

Schimbarea "liniei" era clara pentru toata lumea si, bineinteles, in primul rand pentru intelectuali, care erau direct vizati de posibilele ei consecinte. Directia antiburgheza, anticapitalista, deci antieuropeana, era puternic marcata, repolitizarea campurilor culturale si artistice era subliniata, combativitatea revolutionara trecea din nou in prim-plan in locul "unitatii nationale", care nici nu mai era mentionata; masurile propuse(8) nu vizau doar "combaterea cu fermitate a oricarei tendinte si forme de exprimare a nationalismului", ci redefineau patriotismul ("socialist", bineinteles) ca "aparare a cuceririlor revolutionare". Discursul era din nou cel al anilor '50, simteam venind asupra noastra un alt val de ger ideologic.

Reactia generala a scriitorilor, artistilor, intelectualilor a fost una de surpriza, consternare si respingere, chiar daca rareori fatis exprimata. Au existat, e adevarat, si adeziuni (solicitate cu insistenta "de sus") ale unor scriitori, dar acestia erau fie cunoscuti ca oportunisti (Petru Popescu), fie detineau la acea data functii care ii obligau la un asemenea gest (cum a fost cazul lui Mihai Ungheanu, secretar al organizatiei UTC a Uniunii Scriitorilor). Se vorbea in acele zile de interventiile directe ale lui Geo Bogza si Marin Preda pe langa N. Ceausescu, in incercarea de a-i tempera zelul dogmatizant. Lor li s-ar datora disparitia din documentele oficiale ulterioare a termenului de "realism socialist", odios pentru majoritatea scriitorilor romani.

O alta fata a lui Adrian Paunescu

Intamplarea a facut sa ma aflu in iulie 1971 la Casa Scriitorilor de la Neptun, cand a avut loc vizita lui Ceausescu si a suitei sale (inclusiv sotia, pe atunci inca nepromovata in functii) si cand reactia tuturor scriitorilor prezenti acolo (cu exceptia altor doi vechi oportunisti - Mihail Davidoglu si Aurel Mihale) a fost una de respingere a reideologizarii literaturii si a revenirii la dogmatismul initial. Zaharia Stancu si Eugen Jebeleanu s-au mentinut intr-o tacere ce nu le ascundea dezacordul, iar cei trei scriitori (membri in biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor) care au intervenit in mai multe randuri in discutie - Alexandru Ivasiuc, Szasz Janos si Adrian Paunescu - au criticat masurile puse deja in practica in presa si la televiziune, incercand sa-l convinga pe Ceausescu sa renunte la planurile sale si amintindu-i, printre altele, solidarizarea spontana a scriitorilor cu reactia sa din august 1968 fata de invazia Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia.

Citarea aici a lui Adrian Paunescu poate parea surprinzatoare, data fiind conduita lui ulterioara prea bine cunoscuta. Dar, inca de pe cand era in redactia revistei Amfiteatru, adica din 1966 (dupa ce a trecut prin cenaclul "N. Labis" al Uniunii, condus in acei ani de Eugen Barbu), poetul "ultrasentimentelor" a fost unul dintre scriitorii tineri cei mai activi in ofensiva contra inchistarii ideologice si pentru largirea libertatii de expresie. In conducerea revistei Luceafarul fiind (alaturi de Stefan Banulescu), si apoi (la inceput de tot) ca redactor-sef al revistei Flacara, a initiat o politica de magulire a lui Ceausescu pe care o justifica in fata colegilor de breasla drept un mod de a-l atrage pe "seful cel mare" si a-l lamuri cu privire la inadecvarea in contextul nostru a "revolutiei culturale" de inspiratie chinezeasca. Treptat, din aceasta politica a ramas doar magulirea ridicata pe culmi tot mai inalte, precum si spectacolele, faimoase in epoca, ale cenaclului "Flacara", unde s-a recitat si poezie contemporana romaneasca de buna calitate, dar, mai ales, imnuri de slava inchinate lui Ceausescu, reverberate in sali tot mai mari, apoi pe stadioane. Cu energia lui nestavilita, cu pofta de putere caracteristica, Paunescu a ajuns sa-si creeze in timp o asemenea popularitate prin identificarea cu persoana dictatorului, incat a ajuns sa fie detestat - nu numai de scriitori - ca un alter ego al acestuia.

L-am pomenit in acest context numai pentru a arata cat de larga a fost, in 1971, miscarea de rezistenta a scriitorilor fata de Tezele din iulie. Ar mai trebui amintit si faptul ca un alt scriitor in plina afirmare, Nicolae Breban, ajuns cu aceleasi intentii (marturisite in cercuri literar-amicale) de a "influenta din interior" politica oficiala, membru in Comitetul Central al PCR, si-a exprimat public - in Franta fiind - dezaprobarea fata de noile masuri in domeniul culturii ale regimului (si a fost indata radiat de pe lista membrilor CC). Un alt scriitor important, A.E. Baconsky, foloseste prilejul unei consfatuiri cu creatorii de arta organizata in acelasi an de Comitetul Central al PCR (cu scopul de a obtine adeziunea acestora) pentru a-i atrage atentia lui Ceausescu asupra consecintelor grave ale Tezelor si a se dezice de ele cu fermitate.

Publicarea in octombrie 1971, in limba germana a romanului Ostinato de Paul Goma, cu mentiunea "interzis in Romania", urmata de lansarea lui - bineinteles, in absenta autorului - la Targul de carte de la Frankfurt nu poate fi considerata o reactie directa la Tezele din iulie, intrucat fusese pregatita cu mult inainte, chiar din 1968, cand o a doua versiune a romanului ajunsese in Occident. Dar acest eveniment venea sa dea o dimensiune externa, internationala nemultumirii (aproape) general impartasita in interior, desi rareori articulate in public.

Ceausescu n-a avut parte de revolutia lui culturala

Deosebit de semnificativ mi se pare si un alt fenomen. Ar fi fost de asteptat ca acei autori care se afirmasera in anii '50 si chiar la inceputul anilor '60 ca "ostasi" credinciosi ai Partidului, scriind la asa-zisa "comanda sociala", sa vada in Tezele din iulie o reconfirmare a activitatii lor si un prilej nesperat de relansare publica. Totusi, cu rare exceptii, n-au reactionat astfel pentru ca si-au dat seama ca riscau sa se compromita inca o data. Ceea ce presupune existenta (functionala) a unei opinii publice (a lumii literare, desigur) care ar fi reactionat la un asemenea gest. Intr-o logica a consecventei ideologice aparente, si acei critici care sustinusera candva realismul socialist ar fi putut interveni in sprijinul reintoarcerii la fermitatea principiala marxist-leninista.

N-au facut-o, presupun, nu numai pentru ca nu aveau incredere in Ceausescu, dar si pentru ca, desi nu se dezisesera de convingerile lor comuniste, exercitiul insusi al profesiei i-a determinat sa aleaga intre ideologie si cultura si sa resimta indemnurile "revolutionare" ale Conducatorului ca o amenintare la adresa culturii.

Dar dincolo de pozitia unui grup sau de interventia unui autor sau a altuia, ceea ce cred ca mai trebuie relevat este un lant de actiuni marunte si anonime, o complicitate spontana si tacita care functiona de la redactorul de editura sau de revista pana undeva in birourile si coridoarele culturale ale Puterii si care a reusit sa amane, sa atenueze si chiar sa blocheze uneori indicatiile si dispozitiile "revolutionare" ale conducerii superioare a Partidului. Astfel de gesturi nu depaseau insa "regula jocului", limitele pactului (nescris si nesemnat, dar respectat) cu Puterea: atacurile directe la adresa "sistemului" nu au fost sprijinite, pozitiile radicale nu au produs solidaritate; "odiseea" autohtona a romanului Ostinato este, din acest punct de vedere, elocventa.

Dar, de data aceasta, Puterea insasi, prin cel care in curand o va acapara in intregime, nu si-a tinut promisiunile din 1968 si chiar de mai devreme. 1971 ramane momentul unei remarcabile rezistente intelectuale fata de riscul de a se pierde ceea ce s-a castigat din 1964 pana atunci, al unei oricat de limitate solidaritati in fata amenintarii unui nou "inghet". Cu trecerea timpului, schimbarea oamenilor in functii si in conditiile presiunilor tenace ale regimului, aceasta rezistenta se slabeste, si "frontul" scriitoricesc se sparge spre a se recompune in alte moduri mai tarziu. Cu toate acestea si cu toate constrangerile care apar dupa 1977 (criza hartiei etc.), Ceausescu n-a avut parte de revolutia lui culturala.

Dar orice tendinta de reformare a sistemului - indiferent in ce plan - a incetat in Romania incepand din 1971. Liberalizarea si vaga, firava democratizare din anii '60 incepeau sa devina amintiri. In singurul domeniu in care avusese loc in mod cert o reforma - cultura - era inaugurata acum o actiune purtata cu tenacitate de la cel mai inalt nivel: reforma reformei. Ceausescu isi arata adevarata lui fata.

Note:
1. Este intrebarea care revine insistent si in cuprinsul cartii din 1991 a lui Katherine Verdery, fiind implicata si in titlul ei - National Ideology under Socialism (University of California Press) - o carte scrisa cu luciditate, competenta si bunacredinta (vezi Compromis si rezistenta. Cultura romana sub Ceausescu, traducere de Mona si Sorin Antohi, Humanitas, 1994, p. 102).
2. Bucurestenilor nu le va fi scapat, desigur, semnificatia simbolica a schimbarii numelui librariei "Cartea Rusa" in libraria "Universala".
3.Vorbesc de prevalenta in raport cu ceea ce s-a intamplat in anii '50; in anii '60, incepe sa conteze si competenta profesionala, dar nu ca un criteriu decisiv si, cu atat mai putin, exclusiv.
4. Cum au fost, de altfel, si in momentul publicarii lor, dar cine - si mai ales unde - sa le-o spuna in mod public.
5. De fapt, majoritatea lecturilor si ideilor nu erau noi, ci vechi tinand de formatia intelectuala interbelica, dar se exprimau intr-un context care le ignorase ori le refuzase (deformandu-le) pana atunci.
6. M. D. Gheorghiu, Scena literara, Minerva, 1987, p. 25.
7. De ce? Datorita dizidentei sale antisovietice pe plan extern si fermitatii sale "revolutionare" in interiorul tarii al carei unic conducator era.
8. Propuneri de masuri pentru imbunatatirea activitatii politico-ideologice, de educare marxist-leninista a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii.