Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Bucurestiul Cultural | Editie scrisa
27.07.2005

Bucurestiul Cultural, nr. 17+18/2005

 

748 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

Nu stiu ce-ar fi de spus despre ce s-a petrecut in spatiul nostru cultural dupa cele cateva luni de mandat ale actualului guvern. E posibil sa nu fie nimic de mentionat, e posibil ca, folosind un termen din sport, sa fi pierdut un tempo. Bunele intentii, cate au fost, par evidente: mai multa transparenta, un dialog mai sustinut cu “producatorii“ de cultura, concursuri netrucate pentru posturi de conducere la institutiile bugetare, dezbateri publice promitatoare, in comparatie cu secretomania si clientelismul unor echipe anterioare. Au existat tentative de regandire institutionala. Au fost si multe promisiuni ramase ca atare. In orice caz, programele de anvergura in domeniu si, mai ales, definirea unui brand national apt de a consolida statutul intern si extern al culturii inca lipsesc. Dupa cum a lipsit si preocuparea pentru crearea unor mecansime capabile sa sustina financiar sistemul.
Continui sa cred ca o problema a culturii noastre este cea a resurselor financiare. Pe de o parte, lipsa lor e cronica: bugetul sarac, iar sectorul privat (cu rare exceptii) e dispus sa investeasca mai curand in campanii electorale decat in acte de creatie. Pe de alta, dar in directa conexiune, reticenta sectorului privat e de inteles, atat timp cat asemenea investitii nu aduc (nici macar) beneficii de imagine notabile. Salile cinematografelor raman pustii, cele de concert se afla in paragina, mass-media nu se inghesuie sa acorde spatii unei culturi paupere, iar prezenta scriitorilor pe ecrane si in diversele publicatii se remarca mai mult prin dispute politice, orgolii sau coterii si impunsaturi de grup. Ce imagine isi poate crea siesi o literatura in care critici sau autori cu notorietate sustin ca nimic valoros nu s-a produs de 25 de ani incoace? De cele mai multe ori, imaginea publica a literaturii noastre este erodata de chiar disputele din interior si de neadecvarea la asteptari, ale publicului tanar in special. Cum ar putea, in aceste conditii, sa-si atraga resurse?
M-as fi bucurat ca macar o initiativa de talia celei organizate de Centrul National al Cartii, menita a facilita mai buna cunoastere a literaturii române in Franta, sa fi fost initiata de o institutie culturala autohtona. Programul Les Belles Etrangčres reuneste 12 autori de o extrema diversitate, de la Mircea Cartarescu, Gabriela Adamesteanu si Stefan Agopian la Dan Lungu, Gheorghe Craciun si Cecilia Stefanescu, de la Simona Popescu si Marta Petreu la Ion Muresan, Vlad Zografi sau Ana Blandiana. Selectia apartine, din fericire, organizatorului francez. Ma indoiesc ca o asemenea alegere ar fi fost posibila la noi, unde interesele de grup predomina. Cine i-ar oferi sanse Letitiei Ilea, o poeta solitara despre care in Romania se stie putin? A trebuit sa vina cineva din afara pentru a ne face sa intelegem ca atuul unei literaturi sta in diversitate, ca o cultura care canta pe o singura struna, cu aceiasi actori, e schioapa. Ca disputa intre generatii e mai curand vana, valorile nici uneia neputand fi impuse alteia prin supradozaj sau blocari la mantinela, ci prin concurenta loiala pe o “piata“ libera. Ca scopul comun e sa-ti castigi cititorii de acasa. “Aveam nevoie de autori tineri... Asteptam aparitia unei noi generatii in plina ascensiune“, declara recent, pentru Suplimentul de cultura, Martine Grelle, comisar pentru Belles Etrangčres, la sosirea in Romania. Un punct de vedere care tine de normalitate, contrazicand optica localista, generalizatoare si persiflanta, conform careia literatura tinerilor e pornografie, iar interesul iscat in jurul ei ar fi rezultatul unor campanii publicitare similare celor pentru... detergenti.
Pastrez convingerea ca principala misiune a ministerului de resort e sa asigure mecanisme eficiente capabile sa atraga resurse financiare in cultura. Programele sunt necesare, dar oricate am reusi sa concepem, vor ramane doar deziderate in lipsa fondurilor necesare pentru implementarea lor. Iar pentru a le atrage, pentru a “iesi in lume“, e nevoie ca oferta culturala insasi sa fie una diversa si cu impact. Sa nu ne inselam: intr-o epoca in care termenul de “industrii culturale“ devine global, misiunea “producatorului“ autohton, a scriitorului in particular, e sa invete sa-si “vanda produsul“ prin orice mijloace, inclusiv publicitare, adica sa-si atraga cititorii de acasa.
Altminteri, vom ramane, dupa buget, o cultura mica.

 

PAUL CERNAT Maturitatea scriitorului de cursa lunga

 

Un jurnal controversat?

 

De curand Mircea Cartarescu se adresa intr-un interviu ca “puteti spune orice despre cartile mele de proza, dar nu va atingeti de jurnalul meu“. In mod ironic, lucrurile aveau sa stea exact pe dos, caci daca opera “beletristica“ a avut parte pana acum aproape numai de elogii, Jurnal II poate fi considerat deja - judecand dupa reactiile existente - o scriere controversata. Mai vechile calificari ulcerate ale carcotasilor (“estet megaloman“ scarbit de “neantul valah“, “manierist care se repeta”, “narcisist pragmatic”, “autist, indiferent la suferinta semenilor sai“) au lasat locul unor nuante noi...
Nu avem de-a face cu un jurnal “intim“, ci cu unul “intim-public“, un hibrid estetic si un arhitext al celorlalte carti. Cu ocazia lansarii, Mircea Cartarescu afirma ca a eliminat cam 40-50 de pagini care ar fi putut leza persoane apropiate. Aceste pagini lasate in contul “posteritatii“ reprezinta componenta secreta a jurnalului. Refuzul tiparirii lor acum este unul etic, motivat prin nevoia de protejare a altora si de autoprotejare. Putem fi desigur frustrati, insa refuzul de a lasa “totul la vedere“ - ca in reality show-ul Big Brother - ramane un gest de salutat intr-o epoca a exhibitionismismului rentabil si a devalorizarii intimitatii. OK, dar cum ramane cu “adevarul“ si cu “autenticitatea“? Cat de convingator mai este personajul astfel construit si expus?
Pai, sa vedem. Exista jurnale cu miza preponderent etico-morala si jurnale cu miza preponderent estetica sau cognitiva, dincolo de cea existentiala. In cazul jurnalelor din prima categorie (cum ar fi cele ale Monicai Lovinescu, spre exemplu) avem ceva mai multe motive sa regretam eventualele “eliminari“ decat in cazul celor din a doua categorie (cum ar fi Jurnalul lui Cartarescu). Ar mai fi mentalitatea “cititorilor de jurnale“, asemanatoare celei a “cititorilor de romane“ despre care vorbea candva Albert Thibaudet. Pentru adeptii ei, jurnalul are prin excelenta:
a) un caracter secret. De aici prejudecata: “de ce sa-ti publici jurnalul inca tanar fiind?“ si tot de aici asteptarile voyeuriste: avizi de intimitati, oamenii vor sa afle “nimicurile“ cotidiene, ce gandeste Mircea Cartarescu despre X, Y si Z, despre cutare situatie, discutie s.a. A fi autentic nu inseamna insa a face marturisiri complete. E adevarat, din punct de vedere duhovnicesc orgoliul si ambitia scriitorului sunt pacate grave. Altfel, ele pot fi - si sunt - “motoare de cautare“ deosebit de performante. Cu conditia autopersiflarii, a relativizarii autoironice...
b) un caracter etic, imperativul spunerii “adevarului integral“ (vorba cuiva!): diaristul ar avea datoria sa-si “dezvaluie“ toate secretele personale si sa “ia atitudine“ fata de problemele grave ale umanitatii/societatii/tarisoarei. Bref: sa aiba pozitii care sa ne dea noua, cititorilor, satisfactie ca-i “de-al nostru“. Daca “si-o ia in cap“, daca ne “sfideaza“ si se crede “altfel decat noi“, daca “nu ne spune tot“ si are curajul de a-si dezvalui din cand in cand - fie si cu bemolii de rigoare - “paranoia“ auctoriala, orgoliul, ambitia de a fi “cel mai bun“ si indispozitia fata de critici (in loc sa afiseze o falsa modestie “minimalista“), atunci, ei bine, jos totalitarismul! “De ce se vaicareste Mircea Cartarescu tot timpul? De ce se crede geniu neinteles in tara lui Papura-Voda cand mai toata lumea il ridica in slavi?“
Pentru adeptii realismului, o afirmatie colaterala de genul “cred ca sunt singurul prozator pe care nu-l intereseaza oamenii (privesc un om cum as privi un peisaj, i-am spus cuiva intr-o sala sordida de cafenea)“ poate parea scandaloasa. Numai ca Mircea Cartarescu - scriitor de sorginte eminesciana - nu apartine tipologic vorbind acestei categorii literare; ar fi prin urmare inutil sa-i reprosam ca “ochiul inchis afara inauntru se desteapta“, ca sta prost cu “aparatul auditiv“, ca nu-i place cutare sau cutare scriitor s.a.

 

Nivelurile unui mind game

 

Constient de pericolul repetitiei, al “manierizarii“, Mircea Cartarescu si-a dezvoltat creatia pe mai multe dimensiuni, dupa o regula a diversitatii alternante. Un “joc cu mai multe strategii“ jucat de un eminescian postmodern. In jurul “planetelor“ (capodoperelor) vizionar-metafizice, maximaliste (Levantul, Nostalgia, Orbitor, chiar si cvasiintegrala poetica Plurivers) graviteaza “satelitii“: miniromanul Travesti, teza de doctorat despre Postmodernismul românesc (PR!), “profesiunile de credinta“ eseistice din Pururi tanar infasurat in pixeli, agrementele ludice din Sonete, fantasy-ul minimalist si parodic din Enciclopedia zmeilor, simplitatea tandra, umana, “melo“ din best seller-ul De ce iubim femeile. In fine, etajul Jurnalelor ghideaza si coordoneaza toate celelalte componente. Dupa 1990, Mircea Cartarescu a cucerit pas cu pas mai multe “publicuri tinta“: adolescentii (Travesti), copiii de toate varstele (Enciclopedia zmeilor), publicul feminin (De ce iubim femeile), critica universitara si actorii “bataliilor canonice“
(Postmodernismul), spectatorii lumii literare & politice (Pururi tanar..., articolele din Jurnalul national), devenind - suna groaznic... - un scriitor “national“ pe cale de “universalizare“, probabil singurul nostru scriitor profesionist perfect adaptat rigorilor economiei de piata. Un mind game total jucat cu pasiunea strategico-initiatica a jocurilor pe computer...
Ca autor al Jurnalului, al Postmodernismului... sau al eseisticii “de atitudine“, Mircea Cartarescu risca, intrand in pielea unor roluri etice, diferite de cele care l-au consacrat ca autor al Levantului, al Nostalgiei sau al Orbitorului. Nu degeaba criticii care nu prizeaza atitudinea lui salveaza din volumele nonfictive doar partea “literara“ (“P.R. - un studiu superficial si partizan, dar bine scris“, “publicistica reductionista, noroc cu paginile de proza“, “jurnal megaloman, cu cateva pagini de literatura buna etc.“). Dar numai cine nu risca nu castiga... Iar cu Jurnal II se intampla ceva interesant: criticii sai sunt in general tineri alternativi rebeli care il percep pe Mircea Cartarescu ca membru al star sistem-ului actual. Unii regreta ca prietenii si evenimentele “vietii cotidiene“, cenaclurile, viata literara s.cl. intra prea putin sau deloc in acest jurnal “obsedat de self image“. Altii ca isi intimideaza criticii. Altii...
Nu cred ca un mare scriitor precum Mircea Cartarescu are nevoie de elogii unanime. Dimpotriva. In plus, obiectiile aduse au partea lor de adevar si impiedica o nedorita muzeificare. Dar e bine sa ne pastram simtul proportiilor.

 

“Candva eram doar interior...”

 

Dincolo de orice subiectism pro- sau contra- si de orice sociologie a receptarii, Jurnal II (1997-2003) e mai puternic si mai expresiv, mai dezinvolt stilistic, mai intens “narcotic“ (de un farmec otravit, lynch-ian) si mai autentic uman decat cei “sapte ani apocaliptici“ de dinainte. Dupa criza adaptarii la “noua lume“ postcomunista, Mircea Cartarescu se confrunta cu criza maturitatii: replierii spre interior ii ia locul tentatia exterioritatii, fuga disperata spre altceva. Listez: “criza barbatului la 40 de ani“, despartirea de Cristina, dragostea evazionist-adolescentina, apoi casatoria cu Ioana, mutarea din “clasicul“ apartament de pe Nada Florilor, agitatia vietii de familie, nasterea fiului lor Gabriel (pagini de intensa poezie a paternitatii); burse la Budapesta si Berlin, lunga gestatie a Orbitor II si depresia post-creativa (“Mi-e deja frica de golul asta de dupa inaltarea unui monument/mormânt“), reinventari de sine, tatonari provizorii in varii directii literare, incursiuni abundente in laboratorul psihic de creatie, imersiuni cvasi-psihedelice in memorie, rataciri nostalgice, introspectii chinuitoare, vise, vise bolnave, vise crepusculare (multe splendide), franje manieriste, meditatii, angoase fizice si metafizice, evadari, singuratate si eros, ordine si haos, (dez)orientare in “aventura vietii“, obsesia chinuitoare a recunoasterii, emisiuni, calatorii, simpozioane - centrifuga existentei mature. Si mereu replierea. “Goluri“ - lungi perioade cand nu noteaza nici un rand - si “plinuri“ cand mintea secreta compensatoriu coconul protector al jurnalului. Un personaj ambivalent, oscilant, captiv intr-o interioritate cvasi-solipsista care il duce in momentele de criza pe marginea abisului: “Deodata mi s-a facut rau. Am avut impresia ca... totul devine artificial. Percepeam tot ce vedeam ca existand in creierul meu si nu in afara. Realitatea nu mai exista (...) Mi s-a facut ingrozitor de frica“. Extraordinara scena a vestitorului venit din furtuna de-afara (fluturele nocturn Catocala, pag. 320). Aceste flash-uri ale vulnerabilitatii psihice extreme sunt cele mai intense momente din jurnal. Angoasa receptarii ca nevoie de a fi iubit (“Nu pentru ca am nevoie de confirmare - poate doar de confirmarea faptului ca exista inca un lucru numit literatura - ci fiindca am nevoie de dragoste“), managerizarea propriei creatii si monitorizarea nelinistita a receptarii, utilele “servituti“ publicistico-universitaro-mediatice, repulsiile (justificate) fata de promiscuitatea meschina a scriitorimii autohtone, cunoscutele oscilatii intre crizele de orgoliu “paranoic“ si autoflagelarile stimulative, lamento-urile in fata “oglinzii“ (Mircea Cartarescu este un maestru al lamento-urilor) etc.; teroarea “cercului stramt“, provincial, de unde nevoia disperata a fugii spre inafara (burse in strainatate, traduceri, premii internationale). Inca si mai putine referiri la situatia politica decat Jurnal I (o pagina despre atentatele din 11 septembrie 2001, o reactie deprimata la rezultatul alegerilor din 2000 si atat) ceea ce reprezinta un castig: in fond, politicalele nu sunt subiecte pentru acest jurnal, ci, vorba scriitorului, pentru... Jurnalul national. Nimic despre razboaiele ideologice. Exterioritatea cotidiana patrunde superficial in pagina, ca un contrapunct “realist“ necesar din care cresc florile carnivore ale visului, halucinatiei si nostalgiei. Prietenii si colegii de generatie apar tot mai indepartati, unii - prezenti doar ca amintire. Cel mai bun prieten ramane jurnalul, dublul, calauza in labirint. Vizionari de filme, lecturi mai putine ca inainte, carcotas-distante (Tournier, Woolf, Pynchon, scriitorii rusi, de la Dostoievski la Nabokov, Suksin si Belii) sau admirative (Pliniu, Kafka, Marquez, Salinger, MHS, Aglaja Veteranyi). Si mai ales Evangheliile: “Citind Biblia, o voce tagaduitoare si blasfemica, fara-ndoiala raul din mine, imi suna-n ureche si-mi aduce in constiinta imagini abjecte, insuportabile, care ma izbesc in stomac cu un val de oroare si ura de sine. (...) Numai cand citesc despre Isus mi se intampla asta, lucru care confirma diabolicul inspaimantat si agresiv din mine“ - teribila imagine a luptei cu demonul (complex de vinovatie “luciferica“?). Dinspre jurnal, viata se vede “ca-n vis“: halucina(n)ta, himerica, spectrala. Fapt e ca asumarea maturitatii, implinirea sociala, afectiva s.cl. nu mai anunta “gestatia“ unei noi capodopere (ca in Jurnal I; am putea vorbi chiar de un impas creativ) ci nevoia - eliberatoare - a trecerii pe un alt nivel al “jocului mintii“. Caci in Mircea Cartarescu coexista cel putin trei personaje: burghezul retractil, cumsecade si pragmatic; artistul dornic de succes si recunoastere “la varf“; in fine, misticul si vizionar. De la un punct incolo, obsesia centrala, “miza“ interioara nu mai e doar scrisul, ci credinta, cautarea metafizica. Probabil, pe masura ce toxinele nevoii de succes, recunoastere, glorie etc. (vanitas vanitatum) vor fi eliminate, marele fluture va inflori in toata splendoarea sa...

 

Lansare de carte
I.P. Culianu - ganditorul politic si scriitorul

 

A racorda fenomenul politic la fenomenul spiritual

 

Vladimir Tismaneanu: Am sa vorbesc despre Ioan Petru Culianu - ganditorul politic anticomunist si antitotalitar. Cred ca am relativa legitimitate sa abordez acest aspect intrucat am facut parte, alaturi de Dorin Tudoran si Paul Goma, din colegiul de redactie al revistei Agora, condusa de Dorin Tudoran; in comitetul editorial, al carui presedinte era Eugen Ionescu, se aflau figuri celebre, precum Ioan Petru Culianu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Ghita Ionescu, Alain Besançon, Milovan Djilas, G.M. Támas. De la inceput, Culianu a fost extrem de activ, a publicat in paginile Agorei texte dintre cele mai dinamitarde. De asemenea, volumul care se publica acum la Polirom - Pacatul impotriva spiritului - este o colectie de eseuri politice ale lui I.P.Culianu, publicate, majoritatea, in paginile saptamanalului din acea vreme de la New York, Lumea Libera, ulterior numit Lumea Libera Romaneasca. Au publicat acolo Dorin Tudoran, Paul Goma, subsemnatul si I.P. Culianu, care tinea rubrica Scoptofilia; acolo au aparut cateva din textele sale cele mai dure la adresa regimului comunist, mai ales la adresa regimului postcomunist sau FSN-ist; imi amintesc multe lucruri, de pilda momentul cand a venit Mircea Cartarescu la Washington si a stat la noi si l-am sunat pe I.P. Culianu, cu care am avut o lunga convorbire inainte de a merge Gabriela Adamesteanu sa faca un ultim mare interviu cu el.
Vreau sa subliniez capacitatea lui extraordinara de a racorda fenomenul politic la fenomenul spiritual. Comentariile lui nu sunt niste simple comentarii politice, sunt de fapt niste reflectii politice profunde dintr-o categorie pe care eu as apropia-o de cea a gandirii latino-americane tip Ernesto Sabato sau Octavio Paz. Pot sa afirm ca el este unul din ganditorii cei mai autentici. In rest, sunt cateva momente in viata unui om care-i marcheaza destinul. In ceea ce ma priveste, momentul 1991 si felul tragic in care s-a sfarsit una dintre cele mai frumoase vieti intelectuale pe care le-a cunoscut cultura romana - si nu numai ea - m-au marcat foarte puternic si, pana cand lucrurile nu vor fi deslusite intr-un fel sau altul, pentru multi dintre noi moartea lui ramane o rana deschisa. Amintirile mele nu pot fi sterse: pe de o parte, sunt amintiri foarte frumoase, pentru ca el era un spirit calm, senin si bland, pe de alta parte, sunt extrem de sfasietoare.

 

Culianu, intre “Garda de Lemn“ si “Fiii lui Avram Iancu“

 

Andrei Oisteanu: As vrea sa felicit conducerea editurii Polirom pentru publicarea colectiei Biblioteca Ioan Petru Culianu coordonata de Tereza Culianu-Petrescu. Este o excelenta serie de editii critice, realizata cu cei mai buni editori, traducatori si prefatatori. Au aparut pana acum 16 volume, alte 4 fiind in pregatire. Titlul colectiei mi se pare foarte potrivit, pentru ca poate sa contina nu numai toate tipurile de scriituri semnate de Culianu - studii, eseuri, proza, corespondenta, memorialistica -, dar si lucrari scrise in colaborare si chiar carti semnate de altii, in care I.P. Culianu apare pe coperta, dar nu ca autor, ci ca subiect. Una dintre aceste carti este cea a publicistului american Ted Anton, Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu. Nu o mentionez acum intamplator. Cred ca in buna masura motivele asasinarii profesorului Culianu se afla in cutele volumului Pacatul impotriva spiritului. Cu cateva exceptii, cartea contine scrierile politice din ultimul an si jumatate al vietii autorului, din 22 decembrie 1989, ziua eliberarii, pana in 21 mai 1991, ziua asasinarii. Grosul cartii il reprezinta articolele de antropologie politica semnate de Culianu in revista newyorkeza Lumea Libera. Nu intamplator si-a intitulat rubrica Scoptofilia (in greaca, “placerea de a observa“) - un termen forjat de Freud la inceputul secolului XX, un sinonim pentru voyeurism. Intr-adevar, citind articolele lui Culianu, se poate decela o placere perversa de a observa partile “ascunse“, “intime“, “rusinoase“ ale societatii in care traiam.
In timp ce publica aceste texte, virulente la adresa regimului neocomunist instaurat la Bucuresti dupa decembrie 89 si de o remarcabila precizie a diagnosticului, autorul primea amenintari cu moartea. Prin modul in care erau redactate si semnate (“Fiii lui Avram Iancu“, de pilda), amenintarile trimiteau la retorica nationalista a Securitatii romane. sRecent, generalul (r) Nicolae Plesita, seful DIE in anii 80, a recunoscut ca avea in subordine un serviciu “Lichidari“, care opera in randul emigratiei romane: “Au fost cateva zeci de executati de oamenii nostri sau de intermediari“ (Gandul, 15 iunie 2005 - n.a)t. Ingrijorata, redactia revistei Lumea Libera i-a cerut sa nu mai continue rubrica. Culianu a sistat-o intr-o zi simbolica, la 22 decembrie 1990, printr-un text simbolic, premonitoriu intitulat Adio. Primirea si insotirea regelui Mihai in SUA (aprilie 1990) si aparitia in revista 22 a interviului acordat Gabrielei Adamesteanu (5 aprilie 1990; textul e republicat in volum) au marit debitul amenintarilor, devenite si mai transante. Peste o luna s-a produs asasinatul. Un glonte in ceafa - “o executie in stil tipic KGB-ist“, cum a comentat Pacepa.
Un batran legionar din Chicago, dentistul lui Mircea Eliade, spunea dupa asasinarea lui, cu regret: “Fiind discipolul lui Eliade, Culianu ar fi trebuit sa faca parte din familia noastra politica“. Este o jignire la adresa lui Culianu, care a fost un antifascist si un anticomunist cu coloana vertebrala, un om care a tratat intotdeauna cu dispret Garda de Fier, numind-o “Garda de Lemn“, “Ku-Klux-Klan ortodox“, “fundamentalism ortodox“ sau “sminteala legionara“. Insa adevaratele lui sageti s-au indreptat spre regimul neocomunist si spre Securitate care, in alte forme, reapareau in Romania. Dosarul lui Culianu, dat de SRI la CNSAS, este o caricatura: contine cateva zeci de pagini irelevante, care se opresc in 1972, anul plecarii lui din Romania. Or, stim cu siguranta ca el a fost in continuare supravegheat de Securitate si hartuit de ambasadele romanesti. S-a incercat racolarea lui Culianu si de catre Securitate, in 1970, prin capitanul Ureche, astazi controversatul general Marian Ureche, dar si de catre legionari, in 1980, prin poetul Horia Stamatu. Culianu a refuzat, dispretuind ambele sisteme. Foarte probabil, unul dintre ele (sau ambele, de coniventa) i-au venit de hac. Cred ca pana cand presedintele Basescu nu va schimba conducerile serviciilor secrete si nu vom avea acces in mod real la arhivele Securitatii, pana cand Parlamentul nu va schimba legea si componenta CNSAS-ului, nu vom sti circumstantele, motivele si autorii odiosului asasinat.

 

Un roman apropiat de metafictiunile lui Eco sau Borges

 

Paul Cernat: Am sa mut discutia dinspre teritoriul scrierilor politice sau “fantapolitice“ ale lui Ioan Petru Culianu catre o alta dimensiune a operei sale, aceea de fictionar. Nu cred ca exagerez vazand in Jocul de smarald cea mai spectaculoasa restituire de acest gen, o scriere cu mize mult mai ambitioase decat prozele de tinerete din Arta fugii. Nuclee aflate in relatie cu volumul de fata apar deja in Pergamentul diafan, numit in versiunea italiana din 1987 Colectia de smaralde. Exista acolo un “nod“ foarte important de semnificatii, o micronaratiune intitulata chiar Jocul de smarald, unde jucatorul, cuprins in propriul sau joc metafizic, e absorbit intr-un univers multidimensional.
Un vis din perioada emigrarii in Italia, in 1972, dar mai ales intalnirea din 1986 cu Hillary Wiesner sub semnul tabloului Primavara al lui Botticelli, par sa stea la originea “existentiala“ a acestui roman scris de Culianu in colaborare cu viitoarea sa logodnica. Cartea pe care o avem in fata, o editare dupa manuscrisul in limba engleza din arhiva familiei, propune cititorilor o imersiune in epoca Renasterii hermetice, epoca explorata stiintific in volume precum Eros si magie in Renastere sau Iocari serio. Ea ofera o cheie imaginativa a gandirii lui Culianu despre mutatiile gandirii europene din pragul modernitatii. Cheia e data de amintitul tablou al lui Botticelli care a fost, se pare, un talisman, dar si un cifru politico-religios, o ghicitoare, un “ludibrium“ si un icon ce trimite la un razboi simbolic marcand trecerea de la gandirea traditionala la cea moderna. Exista o legatura subtila cu Eros si magie... inclusiv prin data 1484 - data cu semnificatii speciale, pe care nu le voi detalia aici. Romanul este de fapt o reconstituire intelectuala - operata cu instrumentele fictiunii - a acelei epoci de trecere catre o alta paradigma de gandire si de civilizatie, marcata de conflictul intre doua modele mentale diferite: neoplatonismul florentin si gandirea apocaliptica a adeptilor lui Savonarola. Este un roman mai apropiat de metafictiunile lui Eco sau Borges decat de proza lui Mircea Eliade, cu care scriitorul Ioan Petru Culianu a fost comparat uneori abuziv. Suntem introdusi intr-un univers fantasmatic, un labirint tenebros de urzeli monastice, conspiratii, aventuri, intrigi politice, dezbateri teologice si filozofice, profetii si asa mai departe. Scris cu verva narativa, cu imaginatie speculativa si cu o buna doza de ironie ambigua care nu face decat sa-i amplifice caracterul enigmatic, romanul are o dimensiune cognitiva foarte importanta, dezvoltand cu alte mijloace aceleasi probleme, aceleasi obsesii, teme si cautari ca si cartile erudite, savante. La baza lui se afla doua conventii: una este cea traditionala a manuscrisului gasit, apartinand in cazul de fata unui calugar renascentist; a doua este o conventie a autobiograficului nud, un pact narativ mult mai modern. Naratorul-autor face referiri precise la plecarea din tara, la evenimente foarte concrete, atestabile.
Exista in randul comentatorilor nostri literari (si ma includ printre ei) o anumita inhibitie in a se apropia de proza lui Culianu. Poate si pentru ca nu e vorba aici doar de “fictiuni“ in sens banal, ci de un univers intelectual complex si profund pentru a carui intelegere nu sunt suficiente doar instrumentele criticului literar. Trebuie sa ai putintel habar si de istoria religiilor, de istoria culturii si a stiintelor, de epistemologie. Pe de alta parte, fascinatia pe care o exercita aceste fictiuni operative vine din magia personalitatii fascinante, cautatoare a autorului cu un destin simbolic si tragic, din sentimentul ca sunt mai mult decat literatura, ca provin dintr-o experienta intima, ca prin intermediul lor ni se transmite ceva important, ceva esential despre jocurile mintii umane in istorie si despre Mintea care ne cuprinde si ne gandeste pe toti. Sper ca Jocul de smarald sa relanseze discutia despre fictionarul Culianu.

 

A consemnat Ioana Anghelescu

 

IOANA DRAGAN
Parcuri si gradini

 

Motto:
“Nimic mai minunat decat Gradina Cismigiu, de la 4 la 8 dimineata (...) Parterele au flori superbe. Copacii sunt stufosi si aleile umbroase. Cand briza matinala scutura acele parfumuri si face sa cada ca o ploaie de perle roua noptii, o nespusa voluptate pune stapanire pe toate simturile si ai vrea sa uiti viata, nemaigandindu-te decat la placeri.“
Ulysse de Marsillac, Le Journal de Bucarest, 4 iunie 1871

 

Norocul a facut sa traiesc ceva timp in mari capitale europene, reusind astfel sa depasesc conditia de calator si sa cunosc intr-un fel viata din orasele respective. O viata care palpita in fiecare moment al zilei si in oazele de natura ale unor parcuri si gradini foarte indragite de locuitori. Am cutreierat prin gradinile berlineze din jurul Castelului Charlottenburg si prin Parcul Tiergarten, am admirat luxuriantele alei din Villa Borghese si m-am pierdut prin vastele intinderi de verdeata ale Varsoviei. Am incercat si eu sa-mi retraiesc intens copilaria si primele zile de scoala, precum eroul lui Alphonse Daudet, in eleganta Jardin du Luxenbourg, am colindat ore in sir spatiul istoric al Parcului Tuileries si am admirat splendidele gradini ale Palatului Versailles. Pe langa muzee, strazi si obiective turistice, oriunde m-am aflat in vreo calatorie, am alocat un timp pretios plimbarii extrem de instructive in parcurile oraselor. Acolo, unde timpul se decupeaza altfel pentru oamenii orasului, poti sa surprinzi mentalitatile cotidianului, atitudinea fata de mediu si interesul pentru arta si sanatate al unei natii. Odata cu aerul curat respirat, iei cu tine o mostra din conceptia populara despre natura si o esenta din modul de a fi al poporului respectiv.
228 km patrati. Aceasta este suprafata Bucurestiului. Un oras inca verde, cu parcuri multe si cu gradini istorice, un oras care are nevoie de astfel de spatii pentru copiii sai si pentru parintii lor, un oras care insa nu pune mare pret pe ce a mostenit si nici nu face efortul de a construi alternative contemporane. Construim continuu insa case, banci, supermarketuri. Bucurestiul, ne-a asigurat primarul general, se va transforma in urmatorii ani intr-un urias santier. Foarte bine!
Herastrau, Parcul IOR, Parcul Carol, Gradina Icoanei, Teiul, vechea Gradina Ioanid, rebotezata neinspirat “Ion Voicu“ si Cismigiul, cea mai veche si “artistica“ gradina a Bucurestiului, mai cu seama Cismigiul... sunt locurile in care romanul se “infrateste cu codrul“. Cliseul acesta, un tipar mental explicat istoric si fara prea mare legatura cu realitatea secolului al XXI-lea, spune totusi destul despre mentalitatea romaneasca, deloc prometeeana, fata de natura. Nici impinsi de pusee transformatoare, nici reconcilianti, nici ecologisti, noi, romanii, suntem mai degraba pasivi, fatalisti, impacati cu ceea ce ne-a oferit firea si cu ce au cladit inaintasii. Nu actionam asupra naturii, asa cum nu ne place sa ne transformam nici pe noi insine. Orgoliu infinit, credinta ca suntem creati buni, respectul nemarginit pentru fire, asa cum este ea, posibil si o lene imensa. Din toate cate putin. Nu valorizam nici artisticul in natura, motiv pentru care parcurile si gradinile noastre arata cum arata, o combinatie de imitatie a padurii seculare si de kitsch ludic. Stufos, alandala, necizelat, dar paradisiac de cele mai multe ori, copaci uscati si puiet vartos, buruieni si palmieri, tarina si pietre de import, radacini la vedere, iarba crescand cum da Dumnezeu, totul coexista intr-o dezordine... naturala.
Modelul cultural autohton este cel care determina gustul, sensibilitatea si comportamentele oamenilor: respingerea esteticului in natura, indiferenta pentru arta gradinii, dar glorificarea, in toiul chefului in aer liber, a naturii mama.
Si totusi... o plimbare duminica trecuta in Cismigiu ne-a aratat o alta fateta a cotidianului. Mai insorita. Gradina in care au petrecut de-a lungul vremii atatia bucuresteni a fost supusa unui proces vizibil de reamenajare. Pietricele de marmura alba peste tot, banci revopsite, spatii florale geometric decupate, inscriptii noi ale aleilor, toalete ecologice, concert de suflatori in foisor, cismele, porumbei, copii si bunici, Izvorul lui Eminescu, tihna si zaduf... “Singurul lucru neplacut in Cismigiu e acela care ar trebui sa-i dea tot farmecul. Vreau sa zic lacul. Ti-e mila sa vezi lebedele murdarindu-si pieptul de satin alb de acea mazga verzuie ce inlocuieste apa.“ Din iunie 1871 pana in iunie 2005, nimic nou sub soare. Cismigiul arata la fel. Noi, bucurestenii, suntem aceiasi. Doar lebedele au disparut, lasand ratelor onoarea de a-si macula penajul in lacul din inima orasului.

 

ANCA HATIEGAN
Rasu-plansu cu dictatori si artisti (2)

 

Teatrul Mic, O zi din viata lui Nicolae Ceausescu de Th. Denis Dinulescu; adaptare de Alexandru Tocilescu; regia Alexandru Tocilescu; scenografie Puiu Antemir; costume Iryna Katsel; muzica originala Nicu Alifantis

 

O zi din viata lui Nicolae Ceausescu (posibila replica polemic-reverentioasa la nuvela O zi din viata lui Ivan Denisovici de Alexandr Soljenitan) nu e o reconstituire istorica, ci una sub specie teatrala, care sacrifica acribia documentara de dragul conventiei afisate, menite sa demaste gustul pentru spectacol al liderilor mioritici dintotdeauna. Nu o docu-drama, asadar, cum poate lasa sa se inteleaga titlul, ci o reprezentatie metateatrala, cu reverberatii in cea mai acuta actualitate, care face apel, cu stiinta masurii juste, la tehnici de ingrosare si deformare, de la caricatural pana la burlesc si grotesc, la satira politica directa, la musical, gaguri s.a.m.d. Spectacolul teatrului Mic poate fi rezumat astfel: principalii protagonisti ai istoriei noastre recente, doi dintre ei impuscati intr-o faimoasa iarna revolutionara, de Craciun, mai joaca o data in fata publicului de la teatru rolurile care i-au facut celebri in viata reala. Cuplul dictatorial, Nicolae si Elena Ceausescu (Florin Calinescu - Coca Bloos) ezita intre implicare si dezimplicare: pe de o parte acesta e un bun prilej sa isi moralizeze, post-mortem, poporul si sa savureze, din nou, dovezile de adulatie desantata ale subalternilor, pe de alta parte repetitia le provoaca lehamitea - de aici insistentele “Tovarasului“ pe langa “Baiatul“ cel abil (Mihai Dinvale), care actioneaza precum un maestru de ceremonii, regizor din culise, manipulator perfid, sa grabeasca ritmul reprezentatiei si schimbarile de decor, sa renunte la anumite scene sau sa le scurteze etc. Ceea ce rezulta e o reconstituire nerealista, in sens traditional, dar realista in spirit, intrucat reproduce caracterul de mascarada tragi-comica al politichiei romanesti (si, cateodata, de aiurea). Piesa pune in cauza, asa cum anticipasem in articolul precedent, biografia inventata a perechii dictatoriale, rescrisa orwellian in cheie idilic-eroica, ce a functionat pâna in 89, la scara nationala, ca o imensa inscenare. O zi din viata... ajunge prin urmare sa concentreze durata a cel putin unei jumatati de veac, trecuta in revista rapid si comentata de calaii sai, reprezentantii Puterii, victimelor revenindu-le rolul de figuranti obedienti, intr-o montare de proportii, care imita stilistica-kitsch a grandioaselor spectacole omagiale de altadata.
Inceputul piesei e inselator: scena de debut, desfasurata lent, ii surprinde pe Nicolae si Elena Ceausescu in ipostaza casnica, pe el mesterind la niste pantofi, iar pe ea buchisid asudata o carte de chimie - felie de viata cotidiana, redata cu mijloacele realismului-naturalist. Apoi, ritmul reprezentatiei se precipita, secventele se aglomereaza ca intr-un carusel de balci. Sub bagheta Baiatului, un fel de diavol cu aer spasit si lingav de contopist, se petrece metamorfoza eroi(-comi)ca a perechii de lucratori cvasi-analfabeti in: El - vajnic ilegalist, Ea - regina balului. Apoteoza continua cu plecarea Lui la studii la Moscova, de unde Ceausescu se va alege cu o pereche de cizme de piele, furate din picioarele fiorosului instructor de ideologie si politica partinica; cu ascensiunea Sa pe linia ierarhiei Partidului Muncitoresc in perioada postbelica, facilitata de disparitia din peisaj a diversilor lideri comunisti. “Epoca de Aur“ incununeaza triumfal opera “cultica“ desavarsita de Baietii de manevra: asezati la un fel de birouri-tribuna, ridicate mult peste nivelul staturii unor muritori de rand, Nicolae si Elena Ceausescu motaie plictisiti in fotolii - doua papusi poleite care primesc osanalele scriitorilor (unul il imita pe Paul Everac, altul pe Adrian Paunescu etc.), ale cercetatoarelor din domeniul chimiei, ale cantaretilor de opera. Intr-un alt tablou cu tenta oniric-hiperbolica, Nicolae Ceausescu ii reboteaza pe voievozii Romaniei, de la care se revendica: Mircea cel Batran, de pilda, devine Mircea cel Mare. In fundal curge mobilizator muzica din filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, care au servit candva propagandei national-ceausiste. Si tot asa. Intr-un final, vine Revolutia. Confuzie, vanzoleala. Multimea se prabuseste pe scena sub sunetul rafalelor de mitraliera. Un drapel imens, decupat la mijloc, coboara din inalt, ca o cortina. In ochiul cascat in el, printre serpi unduiosi de abur, se ivesc Nicolae si Elena Ceausescu, imbracati in haine croite dupa modelul celor pe care omologii lor reali le-au avut pe ei cand au fost condusi pe ultimul drum si lichidati. Nicolae se mira, retoric, de capacitatea acestui popor de a zamisli mereu din randurile sale conducatori “ca noi“ si saluta publicul: “Sa traiti - bine!“.
In paralel cu protagonistii, pe scena evolueaza un cor de cantareti-dansatori (majoritatea artisti amatori, am inteles) si o orchestra de alamuri, care trec asijderea printr-un sir de metamorfoze spectaculoase, interpretand fie pe activistii de partid din ilegalitate, fie pe detinutii politici din epoca dejista, fie pe cei care se inchina “Conducatorului Iubit“, fie pe cei omorati in evenimentele obscure din 89. Cantecele intonate de acest cor sunt absolut savuroase - usor suprarealiste, absurde, umoristice, macabre. De altfel, intreaga montare mi s-a parut remarcabila. I s-ar putea imputa de catre unii “neseriozitatea“ abordarii unei teme atat de grave precum cea a regimului totalitar. Acestora le-as spune ca, daca exista catharsis-ul comic, atunci eu l-am trait la spectacolul de la Teatrul Mic - desi nu lipsesc momentele cand rasul provocat de O zi din viata lui Nicolae Ceausescu poate sa se transforme in lacrimi.

 

STEFAN AGOPIAN in dialog cu GABRIELA ADAMESTEANU
Nu exista cultura formata numai din genii

 

Ai pus ca limita, din ce imi amintesc, 35 de ani pentru varsta de creatie a prozatorului?
Nu, 45. Si am ridicat acum pana la 50 de ani. In jur de 50 un prozator da maximum posibil. Pe urma incepe sa se repete. Majoritatea prozatorilor romani au dat capodopera lor la 35 de ani; Preda la 33, Barbu la 33. Este total atipic Sadoveanu, care da seria de capodopere dupa 45 - Baltagul, Creanga de aur. Eu am luat suta de ani de roman romanesc si am vrut sa vad cand sunt scrise cartile nominalizate. Majoritatea sunt scrise pana in 40 de ani. Dupa 40 au gasit tema centrala, apoi incepe o limitare si o diluare a ei.
Dar crezi ca asta tine de varsta sau tine de profesionalism? Ca unii se repetau si mai devreme. Eu mi-am terminat Dimineata la 43 si dupa aceea nu m-am limitat la ea... Intalnirea e foarte diferita, chiar daca n-a avut parte de aceeasi receptie.
Dar ai inceput-o la 35.
Am inceput-o, dar am lasat-o. Asa ca nu mi-a folosit la nimic.
Dar cartea practic s-a coagulat in jurul varstei de 35.
Nu, nici gand. Dar nu-i nimic, trebuie sa ai si niste exceptii. Dar tu cum te explici? Phillip Roth, a scris carti extraordinare dupa 60. Vreau sa te vad pe tine cum intri in teoria ta.
Am ratat ultimul roman, ca sa ma incadrez in teorie. E clar ca nu mai am forta pe care o aveam cand am scris Tache de catifea, Sara, Tobit, Manualul... Clar. Stii cum e; ai avut o mancare buna, ai mancat-o si acum a ramas ceva arsura pe fund si racai cu lingura si mai scoti ceva. Cam asa vad eu lucrurile.
Vrei sa zici ca si cartea pe care o scrii acum seamana cu cartile anterioare?
Asta va fi cantecul de lebada. Sigur ca avand, ca si tine, o varsta si o experienta, pot sa scriu bine. Dar nu atat de bine, cred eu, pe cat am scris.
Eu am facut o statistica, dar numai pe romani. Tolstoi nu intra in nici o regula, Dostoievski nu. Thomas Mann intra; dupa Muntele vrajit incepe sa coboare, dupa parerea mea. Doctor Faustus nu mai este atat de buna, e obosita, e gafaita, dupa gustul meu. Iar ultimul roman, Felix Krull, este un roman inceput in anii tineretii, si-l termina batran.
Nu conteaza ca scrii o pagina si lasi cartea 20 de ani. Conteaza cand o termini, nu conteaza cand ai inceput-o.
Thomas Mann avea ideile creionate cu Felix Krull, stia ca o sa vorbeasca despre un escroc. Dar hai sa ma intorc la mine. Cand aveam vreo 18 ani, 20 maxim, mi-am cumparat o carte care se chema Falansterul de la Scaieni, scoasa de Zigu Ornea. Si m-a fascinat ideea de socialism utopic si experimentul facut de Teodor Diamant la Scaieni, unde falanstenienii erau tigani. Mi s-a parut foarte caraghioasa ideea sa faci un comunism utopic cu tigani. Experimentul exista in Tiganiada, adica literatura de tipul asta exista, nu-i o noutate. Si am plecat de aici, si de ani de zile imi sta subiectul in cap. Si am zis acum, hai c-am imbatranit, stiu sa scriu - ca atunci aveam subiecte, dar nu stiam sa le duc la capat - hai sa scriu ceva cu socialismul utopic, si in mod special cu falansterul. Mi-am luat un concediu de 3 saptamani, am stat in casa si am citit tot ce se putea citi despre utopie. Treptat m-am indepartat de experimentul romanesc de la Scaieni, practic l-am si eliminat din carte, si incerc sa descriu o lume utopica asa cum a descris-o Fourrier, care era un om cel putin pe jumatate nebun daca visa ca peste 10.000 de ani lumea organizata in falanstere ajunge la a transforma marile in limonada - era mort dupa prajituri si dulciuri. Si toti fourrieristi discutau ce-o sa se intample cu pestii din mare, ca n-or sa traiasca in limonada. Dar pana la urma au zis ca pot sa faca niste mari interioare unde muta pestii, si restul va fi limonada. Iti mai dau un exemplu de nebunie. Razboaiele viitorului el si le inchipuia ca avand loc intre bucatari; daca doua falanstere se certau, erau chemati cei mai buni bucatari, se comanda o prajitura - lui ii placeau eclerurile foarte mult. Si juriul declara invingator pe cel al carui ecler era mai bun. Sigur, asta e partea umoristica... Acuma, mi-e greu sa explic pe larg ce inseamna fourrierismul. Cand voi termina cartea, o sa se lamureasca lumea ce-i cu acel fourrierism. Oricum a fost un vis frumos, care nu s-a realizat, ca orice incercare utopica.
Daca eu nu ma-nsel, aceasta carte a ta nu seamana cu cele anterioare.
Nu seamana.
Tu te documentai si la celelalte?
Da, da. Nu s-a prins nimeni, dar ma documentam. La Sara, de exemplu, trei sferturi din personaje sunt atestate istoric.
Inseamna ca fiecare din cartile tale, atat de fermecatoare, in care totul pare atat de spontan, este lucrata, muncita...
Da, cu exceptia lui Tache, la care m-am documentat superficial, in sensul ca am cautat numai decorul, epoca, culoarea, iar restul fiind inventie. Tobit e clar despre ocupatia austriaca in Oltenia; si multe personaje de acolo, cu exceptia lui Tobit, sunt atestate istoric. A existat chiar si un inchizitor in Oltenia ocupata ... In Sara tot ce se intampla este atestat istoric; adica in Sibiul anului 1792 personajele existau.
Tu cazi pe un subiect de roman citind sau ai subiectul si pe urma faci documentarea?
Noi nu am invatat la scoala - banuiesc ca si tu esti in aceeasi situatie - despre perioada austriaca in Oltenia. Eu sunt pasionat de istorie, imi place sa citesc carti de istorie si am descoperit acest episod fascinant pentru tara noastra, foarte neplacut pentru olteni, fiindca austriecii cum au venit s-au pus cu numaratoarea pe ei sa vada ce forta de lucru au. Cum crezi ca au raspuns oltenii la chestia asta? Au trecut imediat peste Olt in partea turceasca, au golit Oltenia. Marea problema a austriecilor a fost ca nu aveau mana de lucru in Oltenia, de aceea au si abandonat-o pana la urma.
Au fugit pentru ca erau prost platiti?
Nu prost platiti. Nu le placea sa-i numere cineva, nu le placea sistemul nemtesc. Romanul oltean n-a acceptat sa se faca neamt. Atunci au fost adusi bulgarii de pe malul celalalt al Dunarii pe malul nostru, au fost improprietariti si asa au aparut gradinarii... Da. Deci una din problemele regiunii era lipsa de brate de munca, si una din problemele cartii cand am publicat-o la Rapeanu a fost: “dar cum poti sa spui ca Oltenia era goala? Daca ne-o revendica?“. Zic “Domle!, las-o dracului, ca n-o revendica nimeni!“. Si ca sa-l conving m-am dus cu vreo 10, 15 carti despre problema asta si i-am aratat: “Tov. Rapeanu, uitati-va, astea-s carti aparute dupa 65 sub tovarasul Ceausescu si aici scrie ca Oltenia era depopulata. Daca tov. Ceausescu a fost de acord, dvs. de ce nu sunteti de acord?“. Si atunci a zis: “bine, da-i drumul si gata“. Pentru mine documentarea era ca un esafod, aveam senzatia ca vad.
Iti faci fise? Cum te mai descurci?
Mi-am facut la un moment dat. Cand eram tanar n-aveam nevoie ca aveam o memorie buna, acuma imi fac. Sigur ca nu ma tineam fix dupa intamplarile istorice. Merg spre o anumita inventie, pana la urma.
Am senzatia ca exista o documentare necesara la fiecare carte... Si eu am avut la Dimineata. Dar o vreme parca faceam conspecte, scriam si aruncam pentru ca nu gaseam sunetul cartii.
Se poate intampla, sunt convins, dar eu am scapat. Nu stiu, am avut eu talentul asta.
Si intotdeauna auzi sunetul sau sunetul este in tine?
Nu, e sunetul in mine mai curand. Adica e un ton...
Care se schimba de la carte la carte.
Care sper sa se schimbe, eu stiu, nu prea se schimba din pacate. Mi-am facut o amprenta stilistica si n-am cum sa mai ies din ea. Dar asta cred eu ca e bine daca nu scrii mult. Nu? Mateiu Caragiale are o amprenta. Daca-si termina nuvela sau daca mai scria un roman sigur l-ai fi recunoscut.
Deci ti-ai asumat sunetul prozei tale.
Nu e asumat, vine de undeva din mine, ce sa zic? Asta e probabil talentul.
N-ai debutat foarte devreme, nu?
Nu, am debutat foarte tarziu, la 32 de ani. Dar si tu ai debutat tarziu.
Un an mai tarziu. La 33 de ani.
Mi-ar fi placut sa debutez cu Manualul intamplarilor. Si i-am spus lui Mircea Ciobanu: Mircea, e pacat de Dumnezeu de cartea asta, e foarte buna, dar n-o s-o ia nimeni in serios si o sa treaca neobservata. Mai bine debutez cu o carte mai slaba“. Mircea a zis: ai dreptate. Si in 79 am debutat cu Ziua maniei si Manualul..., care era gata in 79, l-am publicat in 84 de-abia, dupa ce am publicat Tache de catifea si Tobit.
O strategie care putea sa te coste.
Nu, a mers. Deci la prima carte am avut 3 sau 4 cronici; a scris Eugen Negrici foarte bine, o cronica buna. La a doua, Tache de catifea, deja am avut cronici ultralaudative, la Tobit nu mai vorbesc, iar cand am venit cu Manualul... am luat si Premiul Uniunii, ultimul an in care s-au dat premiile Uniunii, in 84. S-au dat pe 84 in 85. Si a fost bataie la proza; erau Breban cu Drumul la zid, era Buzura cu una din cartile lui, nu mai stiu care, am avut o concurenta puternica, totusi am luat premiul. Am luat eu cu Dana Dumitriu. Dana pentru Printul Ghica.
Deci astea au fost ultimele premii.
Da.
Inseamna ca si eu am luat penultimul.
Tu ai luat in 83.
Eu ma consider norocoasa, dar tu?
Intr-un fel am fost norocos. Marele noroc - si-i multumesc d-lui Paleologu, i-am multumit si in scris o data, ca daca ma publica in 70, cand am dus prima carte la editura, intram in Fondul Literar si probabil ca eram alcoolic si mort acum, cum sunt o multime dintre colegii nostri. Am fost obligat sa merg la serviciu 10 ani, ma sculam la 6, veneam la 5, dar asta m-a impiedicat sa beau si sa intru in boema.
Asta a fost primul noroc.
Asta a fost un noroc: ca nu am publicat tanar.
Ce norocuri de tipul asta ai mai avut?
Eu zic ca am avut un noroc chior cu cenzura, am reusit sa-i pacalesc. Au inchis ochii. Fiind roman istoric, asa-zis istoric, eu nu cred ca ce-am scris eu e roman istoric, in sensul clasic al cuvantului. Au inchis insa ochii. Madam Doxanescu a si ras. A zis: “Eh, fanarioti, ce vrei?“ Si i-a dat drumul.
Pe traseul tau ai intalnit oameni care te-au ajutat?
Enorm, da.
Deci asta ar fi al treilea noroc?
Mircea Ciobanu, ca editor, Paul Georgescu, care nu mai iesea din casa, dar vorbea enorm la telefon si, la orice telefon pe care-l primea, spunea: “L-ai citit pe Agopian?“. “Nu.“ “Il citesti si dupa aia ma suni!“ El era un om pe care toata lumea il asculta. El il lansase pe Preda, pe Banulescu, pe Nichita, si deci nu se punea problema ca daca Paul Georgescu spune “citeste-l pe Agopian“ sa nu citeasca cineva. Si in momentul ala, criticii importanti, inclusiv Nicolae Manolescu, m-au citit. Se retrasese din viata literara, ramasese acelasi marxist dogmatic, dar cand era vorba de literatura, lasa totul de-o parte. Avea un nas si un gust extraordinar. E singurul care a scris la debutul lui Nichita “a aparut un mare poet“ si saptamana urmatoare a mai scris inca un articol si a repetat “va spun sigur, a aparut un mare poet “. Deci doua articole unul dupa altul. Nu s-a intamplat la nimeni asa ceva.
Si el ca prozator cum ti se pare?
Dupa mine, el ca prozator a dat cel putin doua carti exceptionale: Vara baroc si Solstitiul tulburat. Solstitiul tulburat este un amestec de Enigma Otiliei si Viata la tara... Nu stiu de ce-l ocolesc criticii postmodernismului, de la Lefter pana la Cartarescu, fiindca el e primul postmodernism al nostru. In Solstitiul tulburat, exista Otilia si toate personajele din Tanase Scatiu. Ei bine, il ocolesc, cu toate ca i-a ajutat. Pe Lefter nu, dar pe Cartarescu l-a ajutat foarte mult. A scris despre el in perioada cand Cartarescu a avut probleme, la debut.
Cum vezi aceste discutii despre revizuirea literaturii de pana in 90?
Parerea mea este ca revizuirea se va face oricum in timp, nu e neaparat nevoie sa se inhame niste critici si sa spuna, mai ales ca si criticii sunt subiectivi. Eugen Simion nu va renunta niciodata la volumele lui de critica Scriitori romani de azi, unde sunt amestecati si scriitori prosti, si buni. Eu cred ca lucrurile se vor aseza cu timpul; cartile bune vor iesi la suprafata si vor trai, ca au viata lor, cartile proaste vor disparea. Gandeste-te cum s-a intamplat in interbelic; erau sute de scriitori, ca si acum, mii de romane au aparut. Ei, au ramas maximum 10 romane.
Dar poate unele sunt citibile si noi nu le mai bagam in seama.
Nu, nu. Eu am incercat sa le citesc pe unele si nu am putut. Foarte putina lume stie ca un autor roman interbelic are Premiul Femina. Il cheama G.M. Vladescu, Moartea fratelui meu a aparut in Franta si a luat Femina Etranger. Nu poti sa mai citesti azi cartea asta.

 

Cartile apolitice intra pe locul intai

 

Dar s-a scris inainte de 90 o literatura buna?
S-a scris. Sa nu uitam ca Scoala de la Targoviste e intr-o crestere extraordinara. Sunt asezati la locul lor cei trei mari prozatori, bine, nu de valori egale, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu si Costache Olareanu. Am prieteni care au citit acum, proaspat, Ingeniosul bine temperat, primele doua volume, si au cazut muti de admiratie. Au spus: exista asa o carte la noi? Da, uite, exista. Iar, dupa gustul meu, Matei Iliescu, a lui Radu Petrescu, e chiar o capodopera si care nu-i atinsa de nici o problema politica.
Asta s-a spus intotdeauna, s-a spus si atunci.
Nu, dar atunci asta era un dezavantaj; a fost primita cu raceala tocmai fiindca nu demasca nimic. Intre D. R. Popescu sau Buzura, Radu Petrescu facea o figura palida, adica critici de mare calitate l-au marginalizat. Dar acum, iata ca trec pe locul doi cartile politice si intra pe locul intai carti apolitice. Cam asta-i si situatia mea. Si a ta, de fapt.
Deci vezi revizuirea ca o reasezare a politicului.
Mi se pare absolut normal ca valoarea estetica sa aiba castig de cauza in fata valorii morale sau etice. Vorbim de literatura totusi, nu? Deci multe carti vor ramane ca niste curiozitati, banuiesc. Iata o carte care rezista extraordinar, cea a lui Balaita, Lumea in doua zile.

 

Dupa 90 am recuperat o experienta care ne-a lipsit sub comunisti - publicistica

 

Ai avut ani in care n-ai scris nimic dupa 90 sau ai scris tot timpul?
Nu, am avut pauze mari, am facut ziaristica, n-am scris deloc.
Cand faceai ziaristica nu scriai deloc?
Nu, nu scriam proza. Scriam pentru ziar. Am avut o pauza de aproape 15 ani.
Te simteai bine? Te simteai normal?
Aveam 42 de ani si recuperam ceea ce noi n-am facut timp de treizeci si ceva de ani, sub comunisti. Orice scriitor normal face si publicistica. Putini sunt scriitorii care n-au facut, chiar la romani. Cu exceptia lui Sadoveanu, nu stiu altul. Pana si Rebreanu a facut, mai ales in tinerete. Noi n-avusesem aceasta experienta. In definitiv, opera poate sa fie completata si cu opera publicistica. E cateodata foarte interesanta. Publicistica lui Calinescu e admirabila. Acum nu zic ca neaparat a mea e buna, dar mi-am completat, ca sa zic asa, opera. Stiu ca un prieten, Roger Campeanu, zicea: “lasa-l dracului de ziar si scrie-ti cartile!“.
Si cand te-ai intors cum a fost?
Cand m-am intors la scris? Pai nu ti-am spus ca am ratat un roman?
Nu este ratat, a fost un roman de succes.
Glumesc cand spun ca e ratat, dar mi-am pus stacheta prea sus si n-am putut sa-l termin.

 

Scriitor profesionist inainte de debut

 

Dar ti-a fost greu?
Nu, nu. Eu am mai avut pauze. In 70 am depus o carte de povestiri. Alecu Paleologu mi-a zis ca nu poate sa mi-o publice, trec peste amanunte de ce nu, si m-a trimis acasa...
Ti-a facut un bine, am inteles, ti-a salvat viata de alcoolismul scriitorilor.
M-a trimis acasa sa scriu un roman, sperand sa scape de mine. Eu am luat-o in serios. Terminasem cu facultatea, in sensul ca ma dadusera afara aia, facusem si armata.
Nu mi-ai povestit ca te-au dat afara din facultate. De la care?
M-au dat afara de la Chimie.
De ce?
Din cauza absentelor. De fapt nu din cauza absentelor, in 68 s-au rasculat studentii sa primeasca vacanta de Craciun. Nici un profesor nu punea examen de Craciun, dar caministii voiau sa mearga de sarbatori acasa. Iliescu era seful studentimii pe vremea mea. De arestat era clar ca in 68 nu mai puteau sa te aresteze, pentru ce facusera caministii. Ce facusera? Au iesit pe bulevard, au zbierat “Vrem vacanta“ si s-a mutat imediat sesiunea in ianuarie, cum era si normal, s-a dat vacanta de Craciun, dar s-a dat si un ordin ca toti recalcitrantii sa fie dati afara. Motivul erau absentele. Eu eram bucurestean, nici n-am stiut de aceasta chestie. Eram la Universitate, nu se numarau absentele. Atunci s-au numarat si m-au dat afara. Si m-au trimis si la armata, la o unitate unde n-aveai dreptul sa porti arma. Astea erau unitati de munca speciale pentru fosti puscariasi, indezirabili politic, oameni cu rude in strainatate, evrei mai ales si...
A durat 2 ani?
Nu, un an si patru luni.
Era mai dura?
Daca n-aveai o meserie era foarte dura, ca lucrai cu lopata, sapai.
Si tu n-aveai.
Eu nu aveam, dar din 3.000 de oameni incorporati o data cu mine, 4 terminasem liceul. Si deci automat am ajuns “medic“.
Deci in 70 m-am intors din armata si am depus cartea. Paleologu m-a trimis, cum spuneam, acasa sa scriu un roman, a zis “romanul e la moda“. N-aveam serviciu, nu ma angaja nimeni. Toata lumea ma intreba: “Dar ce-ai facut pana acum?“ Ca totusi aveam 23 de ani, 24 in 71. Ziceam: am fost student. “Si de ce n-ai terminat?“ “Pai m-au dat afara.“ “Cand?“ “In 68.“ “A, esti de ala!“ Nu eram de “ala“, dar nu m-angajau. M-a tinut taica-miu, saracul. Si am scris un roman, Ziua maniei.
Deci ai fost scriitor profesionist inainte de a publica.
Da. Noroc cu taica-miu; imi dadea casa, masa, 5 lei pe zi si cafea.
Si nu te batea la cap?
Nu, dar la un moment dat a inceput sa ma bata la cap vazand ca nu public. A zis: “Un scriitor care nu publica...“.

 

Bosa editorului

 

Avea dreptate.
Avea dreptate. Ei, m-am dus cu romanul la Alecu Paleologu, care a zis: “Gata, mersi, il publicam“. Aiurea. 7 ani pana a iesit la pensie, mi-a tot zis: “nu e momentul“. De fapt, in realitate el n-a prea publicat cartile altora. Era... Nu stiu daca lenes e cuvantul sau nu voia sa se complice in viata. N-avea bosa editorului. Si norocul a fost ca a iesit la pensie si m-am dus la Mircea Ciobanu, pe care nu-l cunosteam.
Mircea Ciobanu era invers. Mircea publica autori, era un editor pasionat.
Sa vedeti ce-a facut Mircea: a zis “imi pare rau, d-le Agopian, eu nu mai public proza, public numai poezie, ca m-am saturat de proza“. Si i-am zis: “Bine, va multumesc, asta e“. Dar vazandu-mi mutra, a zis: “ia stai d-le putin, ai manuscrisul aici?“. “Ia da-l incoa!“ Si pe hol la Cartea Romaneasca a deschis cartea, a citit o pagina, doua, trei, si a zis: “Mie-mi place cum incepe. Vino peste o luna si-ti spun daca o public sau nu“. N-am crezut. Nu peste o luna, peste 10 zile m-a sunat: “Ti-am terminat cartea, i-am dat drumul“. A fost extraordinar. Intre timp ne-am imprietenit, cam asta a fost.
E nedrept ca este cam uitat.
Nu. Cel putin Nicolae Manolescu a declarat intr-un interviu ca acum, cand lucreaza la istoria literaturii romane, a avut o surpriza extraordinara, cand a recitit proza lui Mircea Ciobanu. I se pare extraordinara. M-am bucurat foarte tare. Fiindca am auzit si voci pe invers, de exemplu Lefter a spus ca e o porcarie ce a scris Mircea Ciobanu. Exista cate un con de umbra, dar cartile de valoare sunt recuperate.
Ai un mesaj calm si stenic.
Stiti de ce? N-avem atat de multe carti bune ca sa renuntam la unele. Se poate intampla ca gustul publicului sa oscileze la un moment dat, dar, dupa un moment de uitare, o sa vina si revenirea.
In timpul cand n-ai scris, ai citit?
Eu sunt cititor de o carte, doua pe zi.
Deci esti la curent cu tot ce se scrie acum.
Mai mult decat la curent. Ba chiar pe Ioana Bradea eu am descoperit-o. M-am trezit cu romanul pe un e-mail la Catavencu, mi-am rugat colegii sa-mi dea un print, m-am dus cu el acasa, l-am citit si am umplut Bucurestiul; Grosan, Buduca, cu cine vorbeam spuneam Bagau. Nu se chema Bagau... Mie Bagau nu-mi place, mai ales ca nu inseamna ce crede ea. Eu am si scris chestia asta. Bagau este cenusa din fundul pipei pe care ardeleanul si-o pune la masea cand il doare. N-are nici o legatura cu a baga, cum cred majoritatea cititorilor. Titlul initial mie imi placea mult mai mult.
Cum de n-ai dus-o la Polirom, unde se revarsau apele literaturii tinere?
N-am dus-o la Polirom, am dus-o chiar mai bine; l-am convins pe managerul de la Catavenci, cu care sunt si prieten, pe Sorin Vulpe, sa citeasca cartea. A citit-o. Voiau s-o scoata ei, s-o aduca in Bucuresti, s-o angajeze la una din revistele trustului, la Tabu. Am stat de vorba cu ea, i-am spus ca-i aranjez eu totul, dar, la un moment dat, a disparut ca magaru-n ceata. Si m-am trezit cu un SMS: “Te rog, d-le Agopian, sa nu publici ceva din cartea mea, deoarece am un contact cu Samuel Tastet“. Eu am zis: Bine, sa fii sanatoasa. M-am cam suparat, recunosc, s-a comportat cam urat, dupa parerea mea.
Mai spune-mi niste nume de scriitori tineri in care crezi.
Ce mi-a placut mie? Mi-a placut, fara rezerve, o carte a lui Dan Lungu, Raiul gainilor, o carte superba dupa mine, mi-a placut Gheo cu Fairia, care e un basm splendid. Nu mi-a placut Ioana Baietica, iti dau un exemplu
. Nu esti singurul.
Si nu din cauza celor 4 pagini de la inceput, din cauza ca nu stie inca sa scrie. Nu m-a convins, fara sa-mi displaca, Ionut Chiva, nu m-a convins. Are talent, e clar, dar cu cartea de acum pe mine n-a putut sa ma convinga. Nu m-a convins Claudia Golea. Eu am ras cartile care nu mi-au placut, iar la Claudia Golea chiar am scris: d-le, daca-i punea si niste poze era un bun prospect pentru calatorie in Thailanda s.a. Nu mi-a placut RealK a lui Bucurenci. I-am spus exact asa: “e un bun ghid pentru incepatorii in ale drogurilor, dar gasesti pe net, n-ai nevoie sa citesti cartea lui“. Adica nu e literatura, ce mai. Mi-a placut extraordinar de mult cartea Ceciliei Stefanescu.
Dar mai e ceva: eu am o teorie pe care am numit-o “a compostului literar“. Stii ce e compostul, ingrasamantul pe care creste o planta. Orice cultura are nevoie si de oameni mediocri. Nu exista o cultura formata numai din genii. Cinci genii si restul - desert. Pentru a creste, pentru a aparea valori reale, si astea-s putine, daca apare un autor important, unul mare la 10 ani, ne consideram norocosi, trebuie sa apara si carti de duzina. Uita-te la francezi, cat de rar apare un scriitor mare. Dar in schimb apare in fiecare zi un roman.

 

SERBAN STURDZA* in dialog cu SORIN ILIESIU
Refacerea unei identitati si a unei amintiri (I)

 

Intalnirea intamplatoare cu doamna Peretz

 

Cautam un sediu pentru doua institutii: Ordinul Arhitectilor din Romania si Uniunea Arhitectilor. Trebuiau sa paraseasca localul in foarte scurt termen, pentru ca aici spatiile, si asa foarte putin incapatoare, trebuiau lasate studentilor. Asa ca am hotarat sa plecam din inghesuiala in care stateam cu totii in Universitate.
La Primarie, cei de-acolo mi-au spus ca existau in Bucuresti cladiri unde-as putea sa gasesc un sediu si-am luat pe rand, dupa adrese, in fiecare duminica, cateva case, de unul singur, incercand sa vad ce se potriveste si ce nu.
Si, bineinteles ca nu se potrivea nimic, fie casele erau deja folosite, fie erau atat de stricate incat ar fi fost imposibil sa le punem noi la punct, asa ca am abandonat, dupa o vara intreaga de cautari. Totusi, obiceiul asta de a petrece duminica, cautand ceva pentru arhitectii nostri, mi-a ramas cumva ca obisnuinta si, intr-una din aceste zile de duminica, am trecut pe bulevardul Magheru si mi-am zis s-o iau putin pe strada Pictor Verona pentru ca acolo exista o casa a lui Ion Mincu, sa vad despre ce-i vorba, nu fusesem niciodata in ea.
Am incercat poarta de la intrare, am vazut ca se deschide, am intrat inauntru, era o gradina plina cu flori, o casa privata, n-avea nici un fel de tenta de institutie. A deschis o doamna in varsta, care avea o figura foarte severa, i-am spus cine sunt si ce caut si m-a poftit inauntru. Si, in momentul cand a aflat ca de fapt eu reprezint o organizatie legata de Facultatea “Ion Mincu“, m-a dat afara din casa. Deci doamna Peretz, pentru ca ea era, mi-a zis: “te rog sa te ridici si sa pleci, pentru ca voi, arhitectii, ati fost mai mult decat neprietenosi in momentul in care s-a pus problema reparatiei mormantului lui Mincu, nu ati facut nimic, cu toate ca ati promis“. Eu nu cunosteam toate detaliile astea, m-am simtit extrem de prost si m-am ridicat in picioare si-am dat sa plec. M-a mai intrebat o data cum ma cheama, i-am spus ca ma cheama Serban Sturdza si atunci mi-a zis: “domnule, da ia mai stai putin, stai jos si spune-mi: esti cumva fiul Sandrei Slatineanu?“ si am zis ca “da“. Si-atunci, brusc si-a cerut scuze si mi-a zis: “pofteste, te rog. Am sa-ti explic din ce cauza sunt suparata. Vrei sa iei un ceai cu mine?“ si-a devenit brusc prietenoasa. Eu m-am asezat, mi-a cazut bine faptul ca puteam sa ma despart de ea intr-un chip mai civilizat, asa ca, bineinteles, m-am asezat si, uite, de-aici a pornit o discutie lunga si foarte interesanta, s-a descoperit ca familiile Peretz si Slatineanu erau cunoscuti vechi, ca se vizitasera pe vremuri si ca aveam o punte de legatura. Brusc, a fost interesata de faptul ca eu sunt in cautarea unei case pentru arhitecti si mi-a spus ca ar fi foarte dispusa la o discutie mai amanuntita, pentru ca ei tocmai vor sa vanda casa. M-a trecut un fior rece pe spinare si i-am spus ca n-are voie sa vanda asa o casa, ca trebuie neaparat sa vedem cum putem face ca noi, circa 4.500 de arhitecti din Romania, sa vedem cum putem s-o recuperam, s-o reparam. Ea mi-a spus ca asta-i o chestiune complicata, pentru ca ei deja au un contract in derulare cu o firma italieneasca, care urma sa demoleze o parte din casa si sa construiasca un imobil pentru birouri si restul urma sa mai ramana in picioare, pentru ca oricum era monument istoric si nu exista permisiunea de a-l demola. Eu atunci am propus sa ne mai intalnim inca o data si-am intrerupt convorbirea, ca sa ma pregatesc putin pentru ea.

 

Investitia imobiliara si valoarea culturala

 

Si-a urmat o a doua convorbire care a fost cea decisiva, pentru ca eu, intre timp, i-am spus ca arhitectii vor face toate eforturile sa preia casa si ca pot sa-mi asum de-acum obligatia de a nu distruge nimic si de-a pastra memoria lui Ion Mincu. Adica, casa ramanand a arhitectilor, era o garantie ca, intr-un fel sau altul, memoria arhitectului Mincu ar putea sa fie respectata si, poate, cu timpul, casa pusa in valoare. Si argumentul asta a fost extrem de important, pentru ca doamna Peretz, care parea atat de dura la inceput, era de fapt o fiinta foarte sentimentala si mi-a spus ca atarna greu ceea ce i-am spus in decizia lor, dar bineinteles se pune si problema financiara cu acuitate. Au inceput imediat niste discutii directe, financiare, la care eu ezitam putin, pentru ca nu puteam hotari in numele meu. Totusi, lucrurile au mers bine pana la sfarsit si a trebuit sa fac o expertiza asupra valorii imobiliare, pentru ca problema care se punea imediat pentru arhitecti era daca aceasta investitie sau sacrificiul pe care l-ar face ei (pentru ca totul a fost platit din buzunarul lor) era o chestiune rationala si nu era facuta sub imperiul sentimentului. Si pentru acest lucru s-a convocat o sedinta furtunoasa de consiliu al Ordinului Arhitectilor si, pe baza unei expertize, am putut sa dovedesc ca investitia pe care urma s-o facem avea o valoare mare si din punct de vedere al unei afaceri imobiliare, dar avea o valoare culturala cu atat mai mare, cu cat casa era monument istoric, in ea locuise Ion Mincu. De fapt, era chiar o oportunitate rarisima. Ciudat a fost ca grupul de arhitecti din Ordinul Bucuresti a fost mai putin entuziast decat cei din restul tarii si, totusi, pana la urma a fost castigata partida, votul a fost pentru achizitia casei si eu imediat m-am dus sa comunic rezultatul doamnei Peretz.
Asta este cumva poate lucrul cel mai important pe care cred ca l-a facut Ordinul intr-un domeniu care, la prima vedere, nu face parte din obiectul actiunilor lui, dar este o chestiune care pana la urma constientizeaza si valoarea casei, si relatia intre un arhitect si un inaintas, si dimensiunea culturala a unui gest pe care cred ca era greu sa-l mai repeti peste un an sau doi, din simplul motiv ca preturile urcau si conjunctura nu mai putea sa fie aceeasi. Asa ca intamplarea, de fapt, a facut sa nimerim aceasta casa si dupa aceea sa ne-ntelegem extrem de bine cu urmasii familiei Mincu.
Si familia Babeanu, pe care-am cunoscut-o dupa aceea si cu care am descoperit ca eram prieten de familie mai de mult, si familia Peretz au fost niste parteneri extraordinari, pe tot parcursul discutiilor, si am stabilit un tip de contract care sa poata sa fie suportat de catre arhitecti si de catre familie in conditii civilizate. Doamna Peretz urma sa locuiasca aici pana la sfarsitul vietii, iar noi sa n-o deranjam cu nimic. Noi achitam plata la jumatate in primul an si restul in rate, timp de 10 ani, ceea ce era un extraordinar serviciu pentru noi, arhitectii, care plateam asta din cotizatiile lunare. Am mai convenit sa nu miscam din loc gradina, partea naturala, tot ce inseamna relatia familiei Peretz cu vecinii, cu prietenii, pana si cu animalele care vizitau curtea: porumbei, pisici etc.; totul sa ramana asa cum este si noi sa ne insinuam in atmosfera incet-incet, considerand acest lucru un gest de reverenta, pana la urma, si fata de proprietar, dar si fata de Ion Mincu, pentru ca prin aceasta relatie, cultivata cu mare atentie, puteam sa ne apropiem foarte mult de radacinile casei, de o parte de istorie, de povesti intime ale familiei si, mai mult decat atat, chiar de cateva detalii pe care nu le cunosteam despre arhitect. Aceasta a starnit oarecum consternarea multor colegi de-ai mei, care ziceau: “domnule, asta-i o casa in care trebuie sa intervenim, s-o salubrizam, s-o asanam si sa facem din ea o institutie“. Eu am ales, impreuna cu inca cateva persoane care mi-erau alaturi, cealalta solutie, in care transformarile urmau sa fie lente, progresive si totdeauna sa includa in ele o dezvoltare si-o continuare a relatiei cu urmasii lui Mincu, pentru ca asta mi se parea de fapt miezul acestei achizitii. Mai mult decat casa in sine, era vorba sa preiei o relatie, sa ai continuitate cu arhitectul si, daca se putea, sa-i intelegem modul de gandire, in felul cum organizase casa, gradina si toate cele. De fapt, era un efort de a fi cat mai normal intr-o relatie. Nu era o lupta intre o institutie si o persoana, ci impreuna incercam sa facem o institutie care sa se cheme “arhitectii la un loc gandesc pentru refacerea unei identitati si-a unei amintiri“.
Si asta merge in continuare, dupa 3 ani de zile. Din pacate, doamna Peretz s-a prapadit dupa numai 2 ani, relatia era foarte buna si deveniseram prieteni. Cu ocazia asta, dansa a hotarat prin testament sa lase o parte din mobilele casei Ordinului Arhitectilor si, iata, asta a fost ceva foarte neasteptat, pentru ca ne-a asigurat noua posibilitatea ca ceea ce teoretizam sau incercam sa tinem viu printr-o relatie directa se transforma intr-un lucru material evident, si anume, o parte din mobilierul casei Mincu ramanea pe loc si urma sa fie un atribut suplimentar care sa completeze o imagine despre arhitect si felul cum a locuit. Lampile, de exemplu, au ramas exact in locul unde le-am gasit, una dintre ele chiar, pe care o cumparase Mincu de la Venetia si care e deosebit de frumoasa, si-a pastrat locul. O parte dintre fotolii le-am restaurat. Este un lucru care ne-a facut sa exersam o modalitate de restaurare care nu tine numai de stiinta pe care o inveti la scoala sau de experienta dobandita, ci de relatia umana care se insinueaza pana la urma in tot proiectul si care a fost extrem de importanta de data asta.

 

Eticheta unei institutii speciale

 

Numai ca povestea continua in felul urmator: noi eram o institutie si suntem o institutie in continuare. Pe de alta parte, relatia cu o casa cu o amprenta personala atat de puternica a impus un anumit gen de comportare, o eticheta pe care am vrut s-o respectam, chiar un gen de-a cerceta toate obiceiurile casei. Succesul acestei relatii se datoreaza catorva persoane din cadrul institutiei, care faceau ca toata aceasta combinatie - doamna Peretz plus noi - sa functioneze perfect. Existau ceaiuri care se luau impreuna, existau flori care se dadeau totdeauna, exista un “buna ziua“. In acelasi timp insa, incepeau sa se puna cateva probleme importante: in ce mod poti sa primesti persoane oficiale? Cat din cladire trebuie restaurat si cum? etc., pentru ca exista, pe de-o parte, aceasta locuire dubla, iar de cealalta parte, obligatia ca incet-incet sa punem lucrurile la punct, din punct de vedere institutionalizat.
Am dezvoltat acelasi gen de relatii cu diverse firme si am incercat cel putin ca o parte din lucrari, care erau obligatoriu de facut, sa le facem pe baza de sponsorizare. Ce-nsemna sponsorizare, de data asta? Insemna sa gasim persoane care sa fie sensibile la tot demersul asta pe care incercam sa-l facem, sa-l explicam si altora, si care sa fie dispusi de fapt sa fie alaturi de noi si cu bani, si cu logistica necesara.
Trebuie sa va spun ca aceasta cladire era intr-o stare jalnica. Ea era pe mana proprietarilor abia repusi in drepturi, de fapt fosti chiriasi ai statului, care nu avusesera posibilitatea sa puna la punct o imagine, o instalatie electrica si toate lucrurile normale, de fapt, intr-o casa.
Cand am venit noi acolo, trebuia sa facem acest lucru pe masura posibilitatilor, cu pasi mici si cu ajutoare de ici, de colo, in functie de bunavointa sau de buzunarul nostru, care nu era nici pe departe plin. Si aici pot spune ca am avut un noroc extraordinar. Primul lucru a fost ca, in echipa pe care am gasit-o pentru reparatii si care a fost aleasa in urma unor licitatii, sa gasim cateva persoane cu care am ramas in contact. Intamplarea face ca, in relatiile pe care le-a avut Ordinul cu diverse firme, sa dau peste un om foarte inimos, care este domnul Dragos Bonea, directorul unei firme foarte mari de materiale ceramice, dispus sa ne sprijine pe termen lung. Am avut posibilitatea sa reparam macar o parte din casa cu o echipa specializata. Si chestiunea asta s-a realizat incet-incet, insa cu maximum de solicitudine din partea firmei Delta si, in felul acesta, am reusit sa salvam o parte din banii pe care-i pusesem deoparte, ca sa putem restaura partea de pictura. Trebuie sa va spun inca ceva: casa este luata deocamdata in proportie de 90%, mai exista trei camere, printre care si biroul principal, camera de lucru a lui Ion Mincu , care deocamdata nu sunt in posesia noastra. Printr-un concurs nefericit de imprejurari, au fost cumparate in mod ilegal de cineva care le ocupa la ora asta. Si-atunci, intrarea in casa, relatiile functionale dinauntru a trebuit sa fie adaptate la situatia actuala. Exista o aripa mai veche, pe care Mincu o cumparase si care era bogat decorata, si alta aripa, cea retrasa de la fatada, pe care-a construit-o Mincu pentru fetele lui. In aripa mica am masat tot ce-nseamna administratie si, dupa moartea doamnei Peretz, am hotarat ca cele trei camere eliberate sa le destinam unor contacte mai mult sau mai putin publice, pentru arhitectii care vin acolo. Deci, se punea problema sa restauram intai aceste spatii, sa le putem oferi pentru intalniri gen club, centru de comunicare, o casa memoriala Mincu, iar noi cu partea zilnica, bucataria interioara a Ordinului, sa ne retragem in aripa construita de Mincu. Si, dupa analiza ceva mai atenta, am hotarat ca in spatele curtii, acolo unde erau niste adaosuri facute mai mult sau mai putin intamplator si o veche constructie pe care Mincu urma s-o extinda, dar n-a mai apucat, sa improvizam un mic apartament pentru oaspeti. Ni s-a parut ca menirea Ordinului Arhitectilor, pe langa lucrurile pe care le facea zilnic (administrarea dreptului de semnatura, contactele profesionale cu arhitectii sau cu persoanele interesate) ar fi putut cu timpul sa faca si oficiul de a relationa intr-un mod placut o serie intreaga de persoane si interese care, in mod indirect, ar putea sa aduca servicii arhitecturii. Si, iata ca, din acest motiv, am facut un mic plan, in care fiecare spatiu, indiferent ca era pivnita sau gradina, sa devina utilizabil si pus la dispozitia tuturor arhitectilor. In felul asta am facut un mic proiect, care urmeaza sa fie aplicat iarasi etapizat si care are cateva functiuni interesante. Pivnita, care e compusa numai din doua camere, dar care are un haz nebun si care cred ca e partea cea mai veche a casei, am hotarat sa o deschidem publicului pentru un loc de club. In primele operatii de restaurare am hotarat sa facem o asanare a umiditatii, deci am bagat incalzirea centrala si in pivnita si am facut iluminatul, lasand ca spatiul sa se ventileze natural si cu timpul sa putem sa-l recuperam din punct de vedere functional.
Pivnita am hotarat s-o destinam unor spatii de expozitie sau de intalnire, dar recuperarea ei se facea etapizat. Umiditatea facea ca spatiul sa fie de nefolosit, pe de alta parte, exista o serie intreaga de finisaje pe care noi nu ni le puteam permite: rezolvarea pardoselilor, ferestrele s.a.m.d. Asa ca ne-am hotarat sa facem spatiul functionabil, intre ghilimele oarecum, pentru diverse intalniri, ocazionale la inceput, sa-l verificam in felul acesta si, pe parcursul acumularii unor fonduri, sa vedem cum putem face finalizarea lucrarilor. Prima experienta pe care am facut-o, dupa ce am pus incalzirea si iluminatul, a fost o expozitie de arta contemporana, in care colegi de-ai nostri au fost invitati sa isi expuna diverse lucrari. Inca pardoseala nu era pusa, pe jos calcai pe nisip, zidurile erau lasate asa cum le-am gasit, treptele nu erau restaurate, dar oamenii au putut sa vada spatiul si sa-si apropie aceasta mica expozitie, noua in cartier, ca prezenta si s-o includa in diversele politici in ceea ce priveste propagarea artelor vizuale.
Era o expozitie a unor artisti foarte tineri, care foloseau tehnici video in comunicarea ideilor lor si care instalasera acolo o serie intreaga de monitoare, cateodata chiar pe nisipul care inlocuia pardoseala sau pe niste stative si care faceau o ambianta extrem de interesanta, in contrast cu arhitectura traditionala a boltilor si cu aspectul destul de neingrijit si, in acelasi timp, poetic pe care il degaja spatiul, in starea in care era el lasat atunci. Multa lume a spus ca expozitia va trebui sa fie perpetuata acolo ca functiune si ca ar trebui sa ne gandim serios ca, pe langa club, sa poata fi pusa la dispozitia artistilor plastici.
Cred ca o sa fie totdeauna o expozitie cu caracter temporar acolo. Exista insa un fond permanent pe care noi vrem sa-l punem la dispozitie, care este Ion Mincu, de fapt. Exista deja pe pereti cateva proiecte care-au fost laureate la LEcole de Beaux Arts, unde si-a facut studiile Mincu, exista chiar niste note din carnetul lui de note de student, exista crochiuri care incet-incet vor popula peretii acestui spatiu, vorbesc nu de pivnita, ci de spatiul de sus, si vor da o ambianta de club cu o anumita adresa foarte foarte clara. Pentru toata lumea este evident ca este un loc al arhitectilor, dedicat lui Ion Mincu, oricine poate sa dezvolte orice fel de subiect, dar pe acest fond.

 

Acest dialog este un fragment din filmul documentar Casa Mincu realizat de Sorin Iliesiu

 

GHEORGHE TODOR*
Targul de carte nu trebuie sa se transforme intr-o librarie mare

 

Intre mine si carte a fost o dragoste de mare substanta, de mult timp. Si intotdeauna mi-am dorit o librarie. Dupa 89 am facut prima librarie particulara din Romania, care se cheama Nichita Stanescu si care exista si astazi. In anii 93 era prima in tara intr-un top al vanzarilor de carte. Si tot in 91 mi-a venit ideea unui targ de carte, din dorinta de a aduce scriitorii si editurile mai aproape de oameni, desi se vindea foarte bine cartea in perioada aceea. N-aveam nici o idee de targ de carte, dar l-am facut pentru ca scriitorii sa discute cu publicul, iar editurile sa achizitioneze de la scriitori manuscrise. Primul care m-a ajutat a fost Mihai Oroveanu. Stiam ca la Sala Dales se fac expozitii si m-am dus pur si simplu la el. Mi-a spus ca sunt in dedesubturile Salii Dales niste panouri si, daca pot, sa le scot, sa le duc si sa le aduc inapoi. Asa am facut. Deci in 1991 a fost primul targ de carte particular din Romania; targul de la Bucuresti a avut prima editie in 92. Au participat absolut toate editurile de atunci, 11 sau 12, singura particulara era Humanitas. Cu Humanitas am avut contractul numarul 1 de colaborare pe librarie. Au venit Gabriel Liiceanu atunci, Ileana Malancioiu, Ana Blandiana, Octavian Paler, N. Manolescu, regretatul Zigu Ornea, Mircea Martin, toata lumea buna. Anul urmator a crescut numarul editurilor. Am facut targul fara intrerupere pana in 98, cand a fost si un varf cu 143 de edituri, Mihai Tatulici a facut emisiuni in direct de la targ. Nu exista in zona o sala adecvata si l-am facut la Neptun, in Club Bazin.

 

Tot in perioada aia am incercat sa organizez si o intalnire intre editori si difuzori si sa creez o organizatie a librarilor. Nu cred ca exista nici la ora actuala. Credeam in perioada aceea ca se pot stabili niste reguli de colaborare intre librari si editori, parca anticipam macelul care va urma intre ei. Am citit un articol, cred ca in 22, al lui Eugen Uricaru, care-i acuza foarte tare pe librari ca nu expun pe taraba carte de valoare. Chiar am raspuns intr-o scrisoare la aceste acuze. Sunt doua categorii de oameni care distribuie cartea in Romania; cei care vand la toneta si cei care vand in librarii. Pentru majoritatea celor care vand la toneta este singurul mod de a supravietui si de a-si intretine familia. Mi-aduc aminte ca in Bucuresti cand s-au desfiintat tonetele, cunosteam cativa distribuitori la toneta care au ramas pe drumuri, adica efectiv n-aveau ce sa manance. Si oamenii acestia care stau pe ploaie, pe vant, totusi fac un act de cultura vanzand acolo. O carte de valoare nu sta totusi nevanduta, dar nu poti sa ai aceeasi pretentie pentru cartea de la taraba si pentru cea vanduta intr-o librarie. Si in librarie e greu.

 

In Mangalia am doua librarii: Nichita Stanescu si Mircea Eliade, deschisa in 94, inaugurata in prezenta lui Augustin Buzura. Am facut foarte multe lansari, de pilda lui Octavian Paler i-am lansat toate cartile la Mangalia. Cred ca majoritatea marilor scriitori romani a fost aici. Eu fac lansari si in extrasezon, nu numai la targuri, daca apare o carte care are o anumita solicitare pe piata. Organizez si conferinte. Pana sa organizeze conferintele Microsoft, H. R. Patapievici a fost invitatul meu prin 97, 98. Aici am avut doua lansari de carte ale lui, cu sali arhipline. Pe Cartarescu l-am avut musafir de vreo 4 ori pana acum, ultima oara anul trecut, cand s-a vandut si nu s-a vandut foarte tare. Dar a aparut intre timp Pururi tanar infasurat in pixeli, care s-a vandut foarte bine, iar De ce iubim femeile este un bestseller.
Deci iubesc cartea mai mult decat firescul unui librar, si atunci mi-am descarcat dragostea prin tot felul de manifestari care, evident, nu sunt foarte profitabile.

 

Anul acesta organizez o editie de tranzitie a targului de carte. N-am vrut sa fie o fronda impotriva editorilor, dar in opinia mea editorii ar trebui sa organizeze periodic turnee de lansare de carte cu scriitorii pe care vor sa-i impuna, cu scriitorii de valoare pe care-i au, ca sa-i cunoasca lumea. Trebuie facute lansari de carte care sa fie platite.
Cu Dinescu, de pilda, am facut lansari pe plaja, a si citit. In 2002 am facut lansare cu Ileana Malancioiu pe plaja, in cadrul targului. A fost aplaudata si rugata sa mai recite. Anul trecut au fost doua seri de poezie cu Emil Brumaru, cu Nichita Danilov, Ioan Es. Pop. La fel s-a intamplat si cu altii, publicul vrea astfel de lecturi, dar nu se fac. La un targ normal de carte, editurile vor in primul rand sa vanda. Nu cred ca asta este in primul rand menirea unui targ. Targul nu trebuie sa se transforme intr-o mare librarie. Plus de asta, targul era si foarte costisitor, ca eu suportam majoritatea cheltuielilor. Si atunci, in 98 a fost ultima editie pe care am organizat-o, dupa care am facut o pauza, dat fiind ca si vanzarea de carte scazuse intre timp. Vorbesc exclusiv de zona Mangaliei, pe care o cunosc foarte bine, de zona Litoralului. Cam dupa 96, 97 a inceput scaderea vanzarii de carte. In perioada 92, 93, 94, cand au aparut primele volume din Cioran vindeam in jur de 1.000 de exemplare in Mangalia. Acum nu se mai vand nici 5 exemplare din Cioran. In momentul de fata, doua carti se vand foarte bine: Dan Brown, Codul lui da Vinci si Andrei Plesu, La portile Orientului.
S-au epuizat si subiectele tabu pana in 89. Scaderea nivelului de trai poate fi si ea un motiv.

 

Si atunci am hotarat sa adopt formula asta, sa invit scriitorii. Lucrez direct cu ei. Ii cunosc pe majoritatea scriitorilor romani, dar nu pot sa le ofer decat un sejur de cateva zile la mare, cand omul se poate odihni si participa la o lansare, la o discutie sau o lectura publica de carte. Asa am ajuns la formula aceasta.
Vara vanzarile sunt aici, la noi, mai bune decat iarna. In Bucuresti, din ce stiu, librariile intra in moarte clinica vara.

 

Anul acesta mi-am propus sa fac o editie jubiliara, ar fi fost editia a 10-a, dar din cauza restrictiilor financiare (ultimele 4 editii au fost sprijinite de primarie, dar si primaria anul acesta trece printr-o perioada mai grea) am gasit o alta formula ca totusi sa nu intrerup traditia. Lucrez cu d-l Al. Condeescu, de la Muzeul National al Literaturii, un om absolut admirabil, prima incercare de a lucra impreuna a fost anul trecut si a iesit foarte bine. Ei au lansat programul acela EuroLiteraTur, pe care-l aducem pe Litoral in vara aceasta si care cred ca va prinde foarte bine. Alexandru Condeescu, directorul Muzeului Literaturii Romane, va lansa si primele doua volume din Opera Magna de Nichita Stanescu. Apoi, tot la propunerea lui Al. Condeescu, o sa-l invitam pe Fanus Neagu - n-a fost niciodata invitat -, mai ales ca a fost foarte controversat in ultimul timp. Vreau sa vedem cum se comporta publicul vizavi de o controversa a literaturii romanesti contemporane.

 

In perioada 5 - 7 august va avea loc si Festivalul romanilor de pretutindeni, organizat de TVR International. Vor participa reprezentanti ai diasporei romanesti din 25 de state. Dimineata vor participa la manifestarile lor, si seara la lansari. In exteriorul Centrului Cultural Euxin, pe vreo 150 de mp vor fi expuse cartile, ultimele aparitii din tara, plus carti mai vechi.

 

Vanzarea de carte e un business frumos. Libraria Carturesti face un efort in plus pentru vanzarea cartii, si efortul acesta costa. Promotia asta ar trebui facuta de edituri. Cat despre lecturile facute de autori, nu in librarii ar fi mai bine, ci intr-un loc adecvat, placut, cum este de pilda o cafenea. Lumea e destinsa acolo, sta, bea o bere, bea o cafea, fumeaza si asculta.
S-ar putea face si lecturi in scoli. Uniunea Scriitorilor ar trebui sa faca treaba asta, una la mana, si cu autorii, in primul rand cu autorii care sunt de manuale. Sunt multe modalitati de a merge spre cititor.

 

* presedinte director general Interpress Todor Company LTD

 

Bursa de Valori Literare (VII)

 

Am deschis aceasta Bursa a Valorilor Literare (BVL) din motivatii multiple (intre altele), ca o reactie fata de continua scadere a statutului de scriitor, fata de scaderea continua a interesului pentru literatura romana contemporana.
Adresandu-ne criticilor din toate zonele geografice si din toate generatiile, am incercat sa contrabalansam, intr-o oricat de mica masura, greutatea literaturii pur comerciale, care nu are nevoie de o bursa de valori, ci doar de o publicitate adecvata pentru a ajunge la cititori. Si fireste, nu am uitat in nici un moment ca orice intreprindere de acest fel, cu aparenta de joc, este efemera si derizorie cand o raportezi la esenta creatiei artistice sau la capacitatea criticii de a sesiza totdeauna valoarea.
Succesul Bursei a depasit insa asteptarile noastre, atat prin calitatea analizelor care au intovarasit raspunsurile criticilor literari solicitati, cat si prin numeroasele ecouri primite de la cititori. Am incercat sa sintetizam optiunile critice intr-un tabel, care s-a extins, de la numar la numar, dar care, inevitabil, a simplificat “baza noastra de date“. Alesesem, fireste arbitrar, trei optiuni critice ca minim pentru o nominalizare, vrand nu doar sa oferim o imagine asupra celor mai circulate nume, ci si sa dam un criteriu, inevitabil subiectiv, in negocierea scriitorului cu editorii si cititorii sai, si, de ce nu? o sugestie autorilor de manuale de literatura.
Ample, nuantate, raspunsurile au depasit, insa, uneori au ocolit, alteori au schimbat directia intrebarilor noastre. Analizand textele publicate pana la numarul 14 inclusiv, ne-am dat seama ca avem deja o lista a scriitorilor afirmati inainte de 90 si care au ramas in atentia criticii, pe care o vom oferi doar la finalul anchetei noastre (tinand cont de numeroasele raspunsuri primite, acest final este inca departe).
Deocamdata prezentam doar autorii cu cea mai afirmata crestere fata de statutul lor dinainte de 90, pornind de la trei optiuni critice, indiferent la care din intrebari s-a raspuns. Situatiile concrete ne-au pus in fata unor dileme, pe care le-am rezolvat prin simplificare. Existau autori mentionati fie la eseu, fie la jurnal: am cumulat optiunile. A fost oarecum dificil sa ne decidem in ce fel stabilim daca este vorba despre un autor “nou“ sau “vechi“ (trecut la “cresteri“): unii dintre ei debutasera intr-un gen si ulterior s-au afirmat intr-altul. La tabelul “Cresteri“ am optat pentru data debutului indiferent de gen, drept criteriu. O mentionare de crestere si una de scadere s-au anihilat reciproc. Cativa apar in mai multe tabele pentru ca au vizibilitate in mai multe genuri. Par depunctati cei care au avut o prezenta mediatica. Dar concluziile adevarate vor veni pe urma.
Tabelele din acest numar au fost alcatuite pe baza raspunsurilor urmatorilor critici literari (in ordinea aparitiei): Gheorghe Grigurcu, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Sanda Cordos, Tudorel Urian, Simona Sora, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Liviu Antonesei, Tania Radu, Horea Poenar, Mircea Martin, Carmen Musat, Ioan Stanomir, Marius Chivu, Mircea Iorgulescu, Nicoleta Salcudeanu, Bogdan Alexandru Stanescu, Irina Petras, Ioan Buzera. In numerele urmatoare vom calcula in tabel optiunile criticilor din ultimele numere. Fireste, materia continuta este mult mai bogata decat simplificarea tabelelor noastre.

 

ION SIMUT
Mai e mult pana sa se schimbe canonul estetic al generatiei
´60

E bine ca revista Bucurestiul Cultural redeschide discutia despre canonul literaturii romane contemporane. Au mai fost si alte momente importante ale acestei discutii absolut necesare, dintre care amintesc episodul de la revista Familia, inceput in numarul 9 din septembrie 2000 si continuat in numerele 1-4 din 2001, cand au raspuns Gabriel Dimisianu, Iulian Ciocan, Marian Victor Buciu, Corin Braga, Alex. Stefanescu, Dan-Silviu Boerescu si Mircea A. Diaconu. Au reactionat la ideile exprimate acolo: Paul Cernat, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Dumitru Tepeneag, prin articole publicate in Observator cultural, Romania literara, Convorbiri literare si Contemporanul, din decembrie 2000 pana in februarie 2001. E un fapt de istorie literara, care trebuie conectat cu altele, inclusiv cu aceasta ancheta a revistei Bucurestiul Cultural. Toate aceste discutii ar merita adunate intr-o carte. Din pacate, nu prea tinem cont unii de altii si fiecare rezolva din nou problema, parca numai pentru sine, si o luam mereu de la capat. Recent, in Romania literara, nr. 18 din 11-17 mai 2005, Virgil Nemoianu a publicat articolul de opinie Modificari canonice si generatii de aur, care ar merita glose speciale. 1. Ar fi de discutat mai multe nuante in prima dvs. intrebare. Ma opresc la prima nuanta: daca, asa cum ati formulat intrebarea, s-au produs modificari fata de canonul literar antedecembrist. Aici ar trebui sa cadem de acord care a fost acesta, pentru a vedea apoi schimbarile. Din 1990 incoace si-au consolidat pozitia centrala in canon Nichita Stanescu si Marin Preda, Marin Sorescu si Nicolae Breban, Ana Blandiana si Radu Petrescu sau Mircea Horia Simionescu. Cota celor mai bune romane de Augustin Buzura s-a mentinut de asemenea, unele vanzandu-se in trei sau patru reeditari postdecembriste. Nu prea cred in voga lui Eugen Barbu si in posibilitatea ca pozitia lui sa se mentina sau sa urce in canon. A fost, de fapt, in dizgratia criticii saizeciste si inainte de 1989. Compromisurile politice de la Saptamana si compromisurile morale din cartile sale (carora plagiatul le-a pus capac) nu-i dau prozatorului sorti de izbanda in viitor. Miezul tare al canonului se tine in continuare in jurul primelor nume pe care le-am mentionat. Criticii tineri le prizeaza mai putin, dar deocamdata gustul lor conteaza mai putin decat isi imagineaza pentru a influenta trecutul. Ei vor decide viitorul altui canon. Asistam - vrem, nu vrem - la o consolidare a canonului estetic saizecist. Argumentele obiective il sustin: reeditarile, micile succese de public, prezenta in manuale, atentia criticii de autoritate in sinteze si monografii, circulatia operelor, prestigiul scriitorilor. Au cazut din competitie: Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Dan Laurentiu si multi alti poeti. Sfera poetica a canonului saizecist era, oricum, prea mare si nu avea cum sa reziste in structura initiala. Au cazut si prozatori ca Petru Dumitriu (din generatia razboiului), Fanus Neagu, Al. Ivasiuc. Nu stiu ce se va intampla cu Constantin Toiu si D.R. Popescu - doi prozatori de prima linie in anii 60, aflati intr-o stare de indecizie in constiinta criticii si a publicului.
Ce ar mai trebui sa lamurim e daca in aprecierea noastra, a fiecarui critic care raspunde la aceasta ancheta, conteaza ceea ce constatam noi ca se intampla ca fenomen estetic dincolo de noi sau conteaza numai opinia strict personala a fiecaruia. Gheorghe Grigurcu si altii pot crede ca au dreptate cand ii subestimeaza pe Nichita Stanescu, Marin Preda, Marin Sorescu si Augustin Buzura. Opinia lor personala conteaza, desigur, dar ea nu exprima realitatea din interiorul canonului consacrat, asa cum continua el sa reziste, in formula pe care au impus-o Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Eugen Negrici etc. In jurul celor mai importanti scriitori din generatia 60, cu o opera consolidata, critica estetica saizecista a mai adaugat cateva nume importante. Cele mai multe, apartin generatiei razboiului: St. Aug. Doinas, Ion Caraion, I.D. Sirbu, N. Steinhardt, Adrian Marino, Nicolae Balota, Al. Paleologu. Din aceasta zona vin modificarile considerabile in canonul saizecist - aici ma raliez opiniei exprimate de Virgil Nemoianu. Eu asez foarte sus, in varful ierarhiei, si alte nume, ca apartinand literaturii contemporane: Mircea Eliade sau Vintila Horia, Stefan Banulescu sau Sorin Titel sau George Balaita, Leonid Dimov si Mircea Ivanescu - din generatii diferite. Din exil se impun sau ar trebui sa se impuna mai convingator Dumitru Tepeneag, Norman Manea, Bujor Nedelcovici. Pentru mine, sunt nume foarte importante, ce pot face presiuni asupra nucleului esential al canonului. Din pacate, Paul Goma e un caz izolat, anti-canonic prin excelenta.
Tot criticilor saizecisti li se datoreaza si selectarea unui singur nume, sustinut de propria afirmare spectaculoasa, din generatiile foste mai tinere: Mircea Cartarescu. Nimeni dintre scriitorii postsaizecisti nu are un prestigiu comparabil cu al sau. Poate doar Matei Visniec, unul dintre dramaturgii nostri cei mai importanti. Cu timpul, canonul are tendinta nu sa se imbogateasca, ci sa devina tot mai reductiv, mai rezistent si mai conservator, prin operatiunea de clasicizare si intrare in constiinta publica. De ce dintre saptezecisti nu rasare nici un nume important pentru sfera canonului predecembrist e mai complicat de raspuns. Cel mai prestigios e Mircea Dinescu, dar pacatul sau e faptul ca e... poet, la care se mai adauga inca unul: nu prea mai scrie literatura, face doar publicistica. De ce tac sau de ce nu se aud suficient de bine saptezecistii e o tristete.
Nu vreau sa merg mult in urma, caci problema canonului interbelic mi se pare mai clara si se pune cu totul altfel. Tentativele de a-i supraevalua pe Mihail Sebastian sau M. Blecher nu o sa tina prea mult. Singura reconsiderare spectaculoasa, venita din urma, e cea legata de V. Voiculescu, dar pentru argumentul creatiei sale postbelice. G. Bacovia a crescut continuu de prin anii 60 incoace, iar ceilalti mari scriitori interbelici s-au mentinut cam la aceleasi cote. Luam in seama scoala, sintezele, reeditarile, monografiile, cand vorbim de canon - iar nu capriciile de opinie ale unuia sau altuia dintre critici. E o intrebare daca nu cumva consideratia pentru Mihail Sadoveanu se afla in scadere dramatica. Dar nu se poate raspunde acum categoric.
Deci, canonul literar antedecembrist nu se schimba radical, de substituit nici vorba, ci se consolideaza acum. Tendinta este de a-l imbogati (prin numele notate mai sus), dar reactia fireasca este de restrangere la un nucleu esential, asemanator cu cel interbelic. Zona temporala 1945-1989 isi limpezeste acum ierarhiile si e zadarnic sa mai incercam rasturnari sau schimbari considerabile. Epoca ingheata cu ce a avut ea mai bun, incremeneste in timp. Desigur, misiunea noastra e sa luptam cu inertiile si osificarile canonului.
Din 1990 incoace se construieste altfel canonul. E o discutie lunga. Postmodernismul relativizeaza insasi ideea de canon unic. De 15 ani a inceput o alta epoca si, dupa logica istorica a literaturii romane, trebuie sa treaca aproximativ 40 de ani pentru a se individualiza o perioada. Postmodernismul isi va amesteca criteriile cu consumismul (adica literatura de divertisment) si cu relativismul. E inutil sa ne straduim acum sa schimbam canonul precedent, cand misiunea noastra, mult mai realista si mai lucida, ar fi sa participam la schimbarile care au loc in gustul public si in mersul literaturii. Cred ca noul canon “academic“ (nu e prea greu de banuit) se va construi in jurul scriitorilor din generatia 70 si al celor din generatia 80: Alexandru Ecovoiu, Gabriela Adamesteanu, Mihai Sin, Horia Patrascu, Eugen Uricaru, Paul Eugen Banciu, Stefan Agopian, Mircea Daneliuc, Bedros Horasangian, Stelian Tanase, Dan Stanca, Gheorghe Craciun, Ioan Grosan, Cristian Teodorescu, Daniel Vighi, Petru Cimpoesu, Radu Aldulescu, George Cusnarencu. Imi place foarte mult proza scurta a lui Razvan Petrescu. Cred in viitorul de scenarist si prozator a lui Rasvan Popescu. Cat priveste literatura de consum sau de divertisment, nu prea stiu ce s-ar putea intampla si de unde ar putea veni surprizele: de peste tot.
2. Raspund foarte pe scurt la a doua intrebare. In legatura cu scriitorii care s-au afirmat in ultimii ani, ar trebui facute cateva precizari care sa devina criterii. Care perioada, cati ani? Ma gandesc la intregul interval postdecembrist. Ce inseamna afirmare? Cred ca un criteriu cantitativ ar putea fi publicarea a cel putin doua-trei carti (sau, pentru critici, o activitate publicistica de patru-cinci ani). Bineinteles ca valoarea ramane principalul criteriu. Ar fi important sa selectam scriitori ale caror opere au centrul de greutate in perioada postdecembrista.
Poezie (in scadere apreciabila de vitalitate, performanta si receptare): Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Daniel Banulescu.
Proza (fictiunea se afla in crestere considerabila de inventie, ingeniozitate narativa si impact asupra publicului): Mircea Cartarescu, Alexandru Ecovoiu, Mircea Daneliuc, Dan Stanca, Petru Cimpoesu, Simona Popescu.
Teatru (neaparat necesar sa fie luat in seama): Matei Visniec.
Jurnale si memorii (non-fictivul, in diminuare lenta, dar sigura): N. Steinhardt, Nicolae Balota, Monica Lovinescu.
Eseu (sectorul cel mai spectaculos si mai bogat): H.-R. Patapievici, Andrei Cornea, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Adriana Babeti, Corin Braga, Stelian Tanase, Alexandru Dragomir.
Critica literara: Stefan Borbély, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihailescu, Tudorel Urian, Daniel Cristea-Enache (acestea sunt noile autoritati in domeniu; sunt asteptate cartile celor mai tineri, activi in cronica literara).

 

LUMINITA MARCU
Impartirea pe genuri e una din cele mai rezistente prejudecati la noi
1. S-a produs o schimbare de canon literar in mod treptat, chiar inainte de 1989. Deja, la inceputul anilor 90, noi, care eram copii de gimnaziu si de liceu, am invatat dupa alte manuale de literatura decat cei mai mari. Sora mea, cu opt ani mai mare decat mine, se chinuia sa invete pe dinafara Marul de linga drum si alte asemenea texte. Ce sa mai vorbim de manualele si mai vechi, care contineau “Clipa, stai, opreste-ti zborul/Se pravale compresorul“. Noi am studiat, pe manuale elaborate inainte de 1989 in mare parte, texte infinit mai “estetice“, in care canonul interbelic, cu Arghezi, Blaga, Barbu, Eliade (prozatorul), era bine stabilit. Erau manuale in care textele critice ale lui Nicolae Manolescu, de pilda, erau la ele acasa. Si ale lui Eugen Simion, e adevarat, dar era un Eugen Simion care nu cedase conservatorismului critic ciudat de dupa 1989. Deja in a doua jumatate a anilor 90, canonul preuniversitar (adica nucleul dur a ceea ce numim indeobste canon) s-a schimbat si mai mult si, cred eu, in bine. In ciuda tuturor lamentatiilor pudibond-amatoristice, declansate de o presa (mai ales cotidiana) care nu intelege mare lucru de fapt din toate aceste discutii, canonul preuniversitar s-a deschis inspre nume extrem contemporane, ca Simona Popescu sau Ovidiu Verdes, ceea ce este extraordinar. Mircea Cartarescu, de pilda, a devenit un canonic absolut, ceea ce, iarasi, e o schimbare spectaculoasa. Tot spectaculoasa e si schimbarea de canon scolar in ceea ce-l priveste pe Eminescu, care a inceput sa fie cunoscut si pentru postumele sale. Cartea lui Ion Negoitescu din anii 60 a devenit, de-abia acum, o referinta bine cunoscuta. Lucrurile nu stau la fel de bine in ceea ce priveste canonul universitar si doctoral, unde, in mod aparent curios, lucrurile s-au schimbat mai lent, dar cred ca e normal, daca ne gandim ca in mediul universitar consensul e mai greu de realizat. Cei care elaboreaza programele pentru licente, masterate, doctorate au fiecare propriul canon. Dar asta e si frumusetea dinamicii universitare. Ramane de demonstrat un lucru mult mai greu decat inlocuirea unor nume, si anume faptul ca s-ar putea sa fie la fel de interesant pentru studenti (dar si pentru profesori) studiul unor texte de granita, al textelor teoretice sau de ideologie. Exista, inca, o obsesie a textului pur literar, a Poeziei cu orice pret. Dar lucrurile s-au schimbat totusi foarte mult si sunt in curs de schimbare in continuare. Iar aceasta schimbare, daca este sa fie o schimbare adevarata, nu va fi in nici un caz doar inlocuirea unui scriitor cu altul, ci regandirea intregii literaturi romane, care are si ea nevoie, ca intreaga Romanie de altfel, de un aggiornamento.
2. Nu prea putem vorbi de certitudini la autori care s-au afirmat strict in ultimii ani, nu pentru ca n-ar fi buni, ci pentru ca e nevoie de mai mult timp. Dar mi-au atras atentia multe nume: Stefania Mihalache, Anamaria Sandu, Cecilia Stefanescu, Dan Lungu, Lucian Teodorovici, cei patru care au scris seria de amintiri si comentarii despre comunism, dintre ei Ion Manolescu si pentru romanul Alexandru, Paul Cernat si pentru critica literara publicistica, Cristina Ionica si Costi Rogozanu, cei doi din urma fiind partenerii mei de critica literara si nu numai literara, Mihaela Michailov pentru critica de teatru, excelentii Andrei Gorzo, Mihai Chirilov sau Anca Gradinariu pentru critica de film. S-ar putea sa vi se para ciudat, dar pentru mine toti acestia sunt pur si simplu scriitori. Poate ar trebui sa ne dezobisnuim sa mai gandim atat de strict in genuri literare. Nu exista doar poeti, critici, eseisti sau prozatori, exista scriitori. Impartirea pe genuri e una dintre cele mai rezistente prejudecati de la noi, o impartire care naste tensiuni extrem de nocive in lumea culturala. Pe de alta parte, memoria e de cele mai multe ori capricioasa, ea selecteaza si in functie de ultimele lecturi. Exact in acest moment in care scriu, daca m-ati intreba care e cea mai frumoasa carte pe care am citit-o in ultimii ani, v-as raspunde: Amintiri in dialog de Matei Calinescu si Ion Vianu. E proza, e fictiune sau nonfictiune? Matei Calinescu e teoretician, dar si poet. Nici unul dintre ei nu e “un scriitor tanar“, afirmat acum, desi cartea aceasta ii arata intr-o alta lumina si in alt registru. Lucrurile sunt mult mai complicate, iar criticii (adica scriitorii care scriu critica la un moment dat!) nu sunt masini de produs liste canonice. Desi sunt destui critici tineri care cred asta si le place sa produca asemenea liste, pentru ca asta ii plaseaza intr-un joc de putere care mie mi se pare un pic comic.
3. Sunt scriitori care candideaza cu succes la uitare. Unul dintre ei mi se pare a fi, de pilda, Eugen Barbu, desi gasesc la critici importanti curioase reevaluari ale acestui scriitor care mie mi se pare rudimentar (un rudimentarism care nu are neaparat legatura cu marile sale compromisuri politice). Asa cum rudimentar mi se pare si Fanus Neagu, desi un critic tanar il introduce, fara responsabilitate pedagogica (probabil de dragul polemicii), in manualul de liceu. In acest sens e extrem de interesant, si ma ocup de asta in teza mea de doctorat, ce monstri au produs in perioada comunista amatorismul, lipsa de profesionalism intr-ale literaturii. Au devenit scriitori oameni fara scoala, primitivi, poate cu ceva talent la nivel de anecdota si versificatie, la fel cum au devenit, tot atunci, ingineri, oameni care nu stiau tabla inmultirii sau ofiteri, personaje cu patru clase primare. Iar aceasta impostura nu se opreste, din pacate, la nivelul anilor 50, ci continua, in forme camuflate, si dupa aceea. Uitat va fi, de pilda, si versificatorul Adrian Paunescu, dupa ce se vor stinge ultimele isterii legate de cenaclul sau si dupa ce critici ca Eugen Simion nu-l vor mai promova din motive extraliterare. E multa isterie care trebuie sa se stinga in jurul multor scriitori si de-abia dupa aceea vom putea discuta linistiti cu cartile pe masa. Trebuie sa-i uitam pe unii si sa ni-i amintim pe altii pur si simplu de dragul literaturii, care trebuie sa ne placa, sa ne faca viata mai interesanta, sa rafineze intelecte, si nu sa ramana o uscata si pedanta bibliografie obligatorie.

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    Bucurestiul Cultural

    Editie scrisa | Razvan Braileanu

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Trei filme bune pe care nu le-aţi văzut la cinema

    În fiecare an, sunt o mulţime de filme excelente care nedistribuite pe ecranele ro­mâneşti, ...


    Editie scrisa | Karin Gundisch

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Jurnalul unei profesoare din anii ‘80

    Scriitoarea germană Karin Gündisch s-a născut în 1948, în Transilvania, la Cisnădie, într-o ...


    Editie scrisa | Dan Stanca

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Grijile unui preot de oraş

    Preotul Emilian Pena fusese subţirel, cu umeri înguşti ca de fată, cu faţa albă şi ...


    Editie scrisa | Andreea Chebac

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Teatrul, de la general la particular

    Există mai multe feluri în care îţi poţi dedica viaţa teatrului, poţi fi scenarist, ...


    Editie scrisa

    Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Gala Premiilor filialelor Uniunii Scriitorilor din România decernate la Primăria Sectorului 2

    Premiile filialelor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012 au fost acordate luni, 9 decembrie a.c. de primarul ...

    Recomandarea editorilor

    Subiectele zilei