Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Dosar | Editie scrisa
25.06.2008

Criza petrolului

 

2421 afisari din 21.02.2013 | 1 comentariu

La 30 mai 2008, in zeci de orase din Spania, comerciantii isi intampinau clientii ridicand din umeri si spunand ca nu mai au produsele solicitate din cauza unor deficite de aprovizionare puse pe seama cresterii pretului la combustibili.

In cateva orase port spaniole, pescarii au declansat proteste si au impartit trecatorilor lazi cu peste proaspat din cauza cresterii pretului la petrol, ceea ce arunca pescuitul de coasta in faliment. Pescarilor spanioli li s-au alaturat cei din Italia, Portugalia si Franta, iar situatia a fost inrautatita de izbucnirea unei greve a camionagiilor. La 7 iunie 2008, pretul unui baril de petrol a crescut fata de tranzactiile din ziua precendenta cu 10 dolari. Bursele din New York sau Londra au afisat un pret record de peste 139 de dolari pentru barilul de petrol. Goldman Sachs, banca din SUA, lider mondial in domeniul investitiilor, a estimat ca pretul unui baril de petrol va creste pana la 200 de dolari intr-o perioada cuprinsa intre 6 luni si 2 ani. Previziuni la fel de sumbre au fost facute si de Gazprom, detinator de zacaminte petroliere din Rusia.

Gordon Brown, premierul Marii Britanii, a calificat situatia drept "al treilea soc petrolier al lumii". Ministrii pe probleme de energie din G8 (Grupul celor mai industrializate 7 state ale lumii, la care se adauga si Rusia) au inclus ca prioritati pe agenda summit-ului din iulie necesitatea adoptarii unor masuri care sa limiteze impactul cresterii pretului petrolului. Nicolas Sarkozy, presedintele Frantei, care de la 1 iulie va prelua presedintia UE, a propus reducerea TVA la combustibili pentru spatiul comunitar.

Initial, statele membre OPEC (Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol) s-au dovedit indiferente fata de situatia aparuta in Occident ca urmare a crizei petrolului. La 7 iunie, Arabia Saudita a convocat o intrunire a membrilor OPEC si a consumatorilor de petrol, iar la 15 iunie a anuntat ca va creste productia de titei.

Cauzele care au determinat o explozie a pretului petrolului au fost identificate de membrii OPEC in specula de pe piata occidentala. Parerile expertilor in probleme energetice sunt impartite. O parte a acestora considera ca noua criza a petrolului este determinata de limitarea productiei de catre OPEC sau de cresterea cererii, in timp ce altii au accentuat rolul unor factori monetari.

 

Bogatia in resurse petroliere a Americii

 

Potrivit Oil and Gas Journal, Ca­na­da, Venezuela, Mexicul si SUA sunt sta­te­le care detin cele mai mari rezerve de pe­trol de pe continentul american. In ia­nua­rie 2007, Canada a ocupat locul 2 la nivel mondial, avand rezerve de 179,2 miliarde de barili de petrol concentrate in nordul tarii. Petrolul canadian este de calitate in­fe­riora, fiind extras in cea mai mare parte din depozite nisipoase si necesita costuri ri­dicate de prelucrare. Industria petroliera din Canada este privatizata si se afla in pro­prietatea unor operatori canadieni (Im­pe­rial Oil, EnCana) sau internationali (Ex­xonMobil, Sinopec, Compania Nationala Petroliera Chineza, Corporatia Nationala Pe­troliera Coreeana). Canada este al cin­ci­lea producator mondial de petrol. Cea mai mare parte a productiei o exporta in SUA prin intermediul oleoductelor. Statul canadian are doi operatori principali de oleoducte (Embridge Pipelines si Kinder Mor­gan) a caror infrastructura aprovi­zio­nea­za atat piata interna, cat si pe cea a SUA. Desi, potrivit statisticilor, Canada este un exportator net de petrol, acest stat este si un importator de produse pe­tro­liere rafinate si neprelucrate. Potrivit Energy International Administration (EIA), aceasta situatie a aparut deoarece cos­tu­rile de tranzit ale petrolului canadian pen­tru aprovizionarea zonelor centrale ale sta­tului sunt mai mari decat costurile im­por­turilor de petrol din alte state. Astfel, Ca­nada importa petrol nerafinat din Alge­ria si Norvegia si produse petrolifere ra­fi­na­te din SUA.

Venezuela detine cele mai mari re­zer­ve de petrol din America de Sud, avand aproximativ 80 de miliarde de barili. Ex­ploa­tarea resurselor petroliere venezue­le­ne se afla sub monopolul Petroleos de Ve­nezuela SA, companie proprietate de stat. In 1990, puterea de la Caracas a per­mis intrarea investitorilor pe piata petro­lie­ra nationala. Dar legislatia adoptata du­pa venirea la putere, in 1999, a lui Hu­go Chavez i-a indepartat pe investitorii ame­ri­cani, precum ConocoPhillips si Ex­xon­Mo­­­­bil. Potrivit estimarilor facute de EIA, Venezuela a produs, in 2006, 2,8 mi­lioa­ne de barili de petrol pe zi, din care cea mai mare parte este destinata exportului ca­tre SUA. Reteaua de transport a pro­du­selor petroliere venezuelene include oleo­ducte care tranziteaza statul si petroliere destinate exportului. Venezuela nu este co­nectata la nicio conducta internationala de transport al petrolului.

Statistica furnizata de Oil and Gas Jour­nal, in 2006, a situat SUA pe locul 12 in lume in ceea ce priveste rezervele de petrol, cu 21,8 miliarde de barili. Po­tri­vit EIA, in 2007, SUA au avut o productie de 5,1 milioane de barili de petrol si un con­sum de 20,7 milioane de barili de pe­trol. Cel mai mare camp petrolier al SUA se afla in sudul tarii, in statul Texas. SUA detin cele mai mari rafinarii din lume (Ex­xonMobil si Cotigo) si exporta doar pro­du­se rafinate din petrol. Datele EIA indica o sca­dere a productiei de petrol a SUA.

In decembrie 2006, Oil and Gas Jour­nal a pozitionat Mexicul pe locul 15 in lume la rezervele de petrol, cu 12,4 miliar­de de barili, concentrate in special in su­dul tarii. Industria petroliera a Mexicului este controlata de Petroleos Mexicanos (Pe­mex), o companie care se afla in pro­prie­tatea statului. SUA sunt cel mai mare im­portator al petrolului mexican.

 

Asia, cel mai bogat continent in petrol

 

Raportul Oil and Gas Journal pen­tru ianuarie 2007 a indicat 3 state asiatice ca avand unele dintre cele mai mari re­zer­ve de petrol (Arabia Saudita, Iran si Irak). Arabia Saudita are cele mai mari rezerve de petrol din lume: 262,3 miliarde de ba­rili. Industria petroliera saudita a fost pri­va­tizata, dar investitorii straini nu pot fi pro­prietari unici ai rezervelor petroliere. Sta­tisticile EIA au apreciat Arabia Saudita ca fiind cel mai mare producator de pe­trol, cu 11 miloane de barili pe zi, si al sa­se­lea operator de rafinare la nivel mon­dial. Rafinarea petrolului saudit se reali­zea­za cu participarea unor companii inter­na­tionale din SUA, Coreea, Japonia, Fili­pi­ne sau China. Petrolul din Arabia Sau­di­ta este transportat prin oleoducte, care aprovizioneaza piata interna, si petroliere. Saudi Amroco controleaza 98% din re­sur­sele petroliere saudite. Cei mai mari im­por­tatori ai petrolului din Arabia Saudita sunt SUA si UE.

Iranul este, conform cifrelor indicate de Oil and Gas Journal, al treilea pose­sor de rezerve de petrol la nivel mondial, cu 136,3 miliarde de barili. Intreaga indus­trie petroliera a Iranului este detinuta de Compania Nationala a Petrolului, aflata in proprietatea statului. Constitutia irania­­na interzice dreptul la proprietate privata in industria petroliera. Acest lucru nu ex­clu­de prezenta investitorilor straini, care pot ope­ra in sistemul buyback (companiile in­ternationale isi desfasoara activitatea printr-o firma iraniana afiliata). Capaciatea de rafinare a Iranului este redusa, iar rafi­na­riile iraniene nu reusesc sa satisfaca cererea interna. Iranul are 5 oleoducte care furnizeaza necesarul de petrol la ni­vel intern si detine cea mai mare flota de petroliere din Orientul Mijlociu. Japonia, China, India, Coreea de Sud si Italia sunt cei mai mari importatori ai petrolului ira­nian.

Irakul detine, potrivit Oil and Gas Jour­nal, locul 4 in lume la rezervele de pe­trol, cu 115 miliarde de barili. Dupa de­clan­sarea razboiului din 2003, productia de petrol irakiana a scazut de la 3 mi­lioa­ne de barili pe zi la 2,2 milioane de barili pe zi. Exploatarea resurselor de petrol din Irak intampina greutati din cauza ine­xis­tentei unei legislatii care sa regle­men­teze regimul resurselor, a neintelegerilor dintre diferite factiuni etnice si religioase (kurzi, siiti, suniti) si a atacurilor asupra in­frastructurii. Irakul are 3 rafinarii impor­tan­te, care nu reusesc sa acopere cererea in­terna de produse petroliere. Statul ira­kian exporta petrol prin intermediul unui oleoduct care leaga orasul Kirkuk de por­tul Ceyhan (Turcia) sau prin conducta Irak-Siria-Liban. Petrolul irakian este ex­por­tat si prin 5 porturi aflate la Golful Per­sic.

 

Resurse energetice pe continentul african

 

Libia are cele mai mari rezerve de pe­trol din Africa, estimate, potrivit Oil and Gas Journal, la aproximativ 41,5 miliar­de de barili, de calitate superioara. Cele mai multe resurse sunt concentrate in ba­zi­nul Sirte. Compania Nationala de Pe­trol din Libia produce, conform datelor cu­prinse in International Crude Oil Mar­ket Handbook, 1,8 milioane de barili de petrol pe zi prin procedee tehnologice pu­tin costisitoare, datorita calitatii ridicate a resurselor sale petroliere. Cea mai mare par­te a exporturilor de petrol din Libia se in­­dreapta catre state ale Uniunii Eu­ropene, precum Italia, Germania sau Fran­ta. Ad­mi­nistrarea resurselor petro­lie­re ale Libiei este realizata de Corporatia Na­tionala de Petrol, o companie aflata in proprie­ta­tea statului care a permis unor com­panii eu­ropene sau americane sa in­ves­teasca in regiune.

Locul 2, in topul celor mai importanti de­tinatori de petrol din Africa, este ocupat de Nigeria, cu 36,2 miliarde de barili de pe­trol. Corporatia Nationala Nigeriana Pe­troleum detine cea mai mare parte a re­sur­selor petroliere nigeriene, care sunt ex­ploatate prin companii internationale pre­cum: ExxonMobil, Chevron, Cono­coPhil­lips, Total, Agip si Addax Petroleum. Capacitatea de rafinare a petrolului ni­ge­rian prin industria interna este redusa, iar infrasctructura petroliera a fost in mod frecvent tinta jafurilor sau a atacurilor Mis­ca­rii pentru Emancipare din Delta Nige­ru­lui. Cu toate acestea, Nigeria este cel mai mare producator de petrol din Africa, iar cea mai mare cantitate a exporturilor de titei nigerian se indreapta catre SUA.

 

Spatiul ex-sovietic

 

Conform BP Statistical Review of World Energy 2008, rezervele de petrol de pe teritoriul fostei URSS (128 de mi­liar­de de barili) reprezinta 10,4% din totalul exis­tent pe glob. 16% din productia zil­ni­­ca de petrol la nivel mondial provine de aici.

Estimarile privind rezervele de petrol ale Rusiei difera de la o sursa la alta. Pen­tru a complica si mai mult lucrurile, in lu­me sunt folosite metode diferite pentru eva­luarea rezervelor, grupate in literatura de specialiate in doua categorii: occi­den­ta­le si estice. Dintre acestea amintim me­to­da folosita de Societatea Inginerilor Pe­tro­listi (Society of Petroleum Engineers - SPE) si cea a US Security and Ex­change Commission (SEC) si sistemul de clasificare rus. Primele doua, specifice lu­mii occidentale, sunt adoptate de com­pa­niile petroliere internationale listate la bursele de valori americane. Ultima me­to­da este utilizata de industria de profil din fosta Uniune Sovietica. Metodologia oc­cidentala este considerata a fi mai rea­lis­ta, intrucat ia in considerare mai multi fac­tori.

Un lucru ramane cert; Rusia este lide­rul incontestabil al fostului spatiu sovietic, dupa cantitatea de resurse petroliere de care dispune, si un foarte important actor pe piata energetica globala. Subliniem ca nu exista un consens cu privire la rezer­ve­le de petrol detinute de Rusia. Astfel, po­tri­vit unui studiu din 2008 al Oil & Gas Journal, rezervele demonstrate de petrol ale Rusiei sunt de 60 de miliarde de barili (in sistem SPE). Conform World Oil, aces­tea sunt de 69 miliarde de barili (SPE). Conform BP Statistical Review of World Energy 2008, rezervele de­mon­strate ale Rusiei se situau la sfarsitul anului 2007 la 79,4 miliarde de barili (6,4% din totalul de pe glob). Guvernul rus, in Strategia energetica a Federatiei Ruse pentru perioada pana in 2020 vor­beste despre "resurse de petrol prog­no­zate" in valoare de 44 miliarde de tone (322 miliarde de barili).

In ciuda incertitudinii care planeaza asu­pra datelor statistice, nimeni nu se in­­do­ieste de faptul ca Rusia detine cele mai mari rezerve de petrol din afara OPEC.

Desi situata pe locul 7 in lume ca vo­lum al rezervelor (estimarea BP), Rusia ocu­pa locul 2 in ceea ce priveste pro­duc­tia petroliera (cu o capacitate de 9,97 de milioane de barili/zi), fiind depasita doar de Arabia Saudita. La capitolul consum, Ru­sia se situeaza pe locul 5 la ni­vel mon­dial, dupa SUA, China, Japonia si India.

Principalele bazine petrolifere sunt lo­ca­lizate in Siberia Occidentala, regiunea Volga-Ural, Timan-Peciora, Caucazul de Nord, Siberia Orientala (foarte putin ex­plo­rata) si Extremul Orient (Sahalin). Prin­tre cele mai mari zacaminte de petrol afla­te in exploatare se numara Samotlar (din 1964), Fedorovo-Surgutskoe (din 1973), Priobskoe (din 1989) si Romaskinskoe (cel mai vechi, exploatat din 1949). Rusia poseda 41 de rafinarii, dintre care multe sunt invechite si, prin urmare, au o efi­cien­ta scazuta. In acelasi timp Rusia este un important exportator de petrol si pro­du­se petroliere. Conform Energy In­for­ma­tion Administration, in 2007 Rusia a ex­portat zilnic 4,4 milioane de barili de titei si peste 2 milioane de barili de pro­du­se petroliere.

Totodata, Rusia este principala moste­ni­toare a vastei retele de oleoducte con­strui­te de fosta Uniune Sovietica. Marea majoritate a exporturilor de petrol se rea­li­zea­za prin conducte (care sunt operate in regim de monopol de compania de stat Transneft), dar exista si o parte care se rea­lizeaza pe mare (prin Marea Neagra si cea Baltica sau pe calea ferata, de exem­plu, cele destinate Chinei). Printre cei mai mari importatori de petrol rusesc se nu­ma­ra Belarus, Ucraina, Germania, Polo­nia si, in proportie variabila, mai toate ta­rile Europei Centrale si de Est. Expor­tu­ri­le de petrol spre Europa se fac prin sis­te­mul de oleoducte Prietenia si Sistemul de Oleoducte Baltic (care transporta pe­tro­­lul din Siberia de Vest si Bazinul Ti­man-Peciora spre portul rus Primorsk, la Golful Finic). In zona Marii Caspice, Con­sor­tiul Caspic de Oleoducte opereaza un sistem care se intinde de la Tenghiz, in Kazahsatn, pana la Novorosiisk, in Rusia.

Kazahstanul ocupa locul 9 in lume, du­pa volumul rezervelor de petrol. El este al doilea producator de petrol din fostul spatiu sovietic si cel mai important din Asia Centrala. Dispune de cele mai mari rezerve de titei recuperabil dintre toate sta­tele riverane Marii Caspice. Conform BP Statistical Review of World Ener­gy 2008, la sfarsitul anului 2007 rezerve­le confirmate ale Kazahstanului atingeau nivelul de 39,8 miliarde de barili (3,2% din rezerva mondiala). In acelasi an Kazah­sta­nul a produs zilnic aproximativ 1 milion si jumatate de barili. Dupa destramarea URSS si obtinerea independentei, statul a atras investitii straine substantiale si si-a liberalizat economia. In ultimii ani, expor­tu­rile de petrol au asigurat o crestere eco­no­mica constanta de peste 9%. Potrivit EIA, industria petroliera reprezinta 30% din PIB-ul tarii si aduce peste jumatate din veniturile realizate din export. Majori­ta­tea zacamintelor de petrol sunt situate in vest, de-a lungul tarmului Marii Caspice. Din cauza conditiilor geologice dificile, re­sur­sele de petrol ale tarii nu au fost dez­vol­tate deloc in perioada sovietica, nordul Marii Caspice fiind declarat din 1971 re­zer­vatie naturala. Cele mai mari zaca­min­te de petrol sunt: cel de la Kasagan (cel mai mare din afara Orientului Mijlociu si al cincilea din lume), cel de la Tenghiz (con­siderat al saselea, ca dimensiune, din lume) si cel de la Karaciaganak (care, desi e cel mai mare zacamant de gaze con­densate din tara, contine si cantitati in­­semnate de petrol).

Petrolul kazah are iesire in nord, la Ma­rea Neagra, prin Rusia (prin inter­me­diul retelelor de oleoducte si feroviare ru­se), in vest (prin Sistemul de Oleoducte Caspic), in sud, la Golful Persic (printr-un acord de schimb cu Iranul) si in Est spre China (prin conducta Atasu-Alasanku). Cele mai importante conducte petroliere sunt Atirau-Samara, sistemul operat de Con­sortiul Caspic si oleoductul Kazah­stan-China (nefinalizat). Infrastructura de ex­port petrolier va fi dezvoltata in viitor prin construirea celui de-al treilea seg­ment (Kenkiyak-Kumkol) al conductei care leaga Kazahstanul de China, acest seg­ment unind conductele Atirau-Kenkiyak si Atasu-Alasanku. De asemenea, trebuie mentionat proiectul intern - Sistemul de Transport Caspic al Kazahstanului - ca parte a proiectului mai larg de transport pe mare a petrolului de pe tarmul kazah catre cel azer (pentru alimentarea oleo­duc­tului Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC).

Conform BP Statistical Review of World Energy 2008, la sfarsitul lui 2007 Azerbaidjanul avea rezerve certe de 7 miliarde de barili (0,6% din rezerva mon­diala) si a produs anul trecut 868 de mii de barili/zi (1,1% din productia mondiala). Ansamblul de zacaminte Azeri-Cirag-Gu­nesli este principala zona de productie, de aici provenind, conform EIA, 80% din pe­trolul extras anul trecut in tara.

Printre principalii destinatari ai ex­por­tu­rilor de petrol azer se numara Rusia, Ita­lia, Turcia si Germania. Tara are doua ra­fi­narii: Azerineftiag (Baku) si Heidar Aliev, utilizate sub capacitatea lor. Impor­tan­ta geostrategica a Azerbaidjanului, in ca­litate de coridor energetic pentru rezer­ve­le din Marea Caspica, este data de prezenta pe teritoriul sau a trei conducte in­ternationale: Baku-Tbilisi-Ceyhan, Baku- Sup­sa si Baku-Novorossiisk.

 

Biocombustibili ca solutie la criza petrolului

 

Energia verde a fost solutia unanim  propusa de organizatii internationale sau state pentru reducerea impactului cresterii pretului petrolului. In raportul Sustainable Bioenergy: A Framework for Decision Makers, din mai 2007, ONU a subliniat necesitatea dezvoltarii productiei de biocombustili (combustibili obtinuti din materie vegetala sau animala) in conditiile "disponibilitatii unor tehnologii de generatia a doua" si ale "oportunitatii de a contrabalansa piata petrolului".  In martie 2007, liderii UE au stabilit ca pana in anul 2020 statele membre sa ajunga la un nivel de 10% pentru consumul de biocombustibili, cu scopul de a reduce cererea de combustibili fosili (fabricati din petrol) si poluarea. Alexander Karsner, secretar adjunct in cadrul Departamentului pentru Energie din SUA, a anuntat in februarie ca institutia va investi 33 milioane de dolari pentru dezvoltarea a 4 proiecte de cercetare in domeniul energiei regenerabile. Investitia anuntata de Karsner este o parte a programului de dezvoltare a biocombustibililor initiat de George Bush cu scopul de a reduce emisiile de carbon si dependenta de petrolul din import a SUA.

 

Cei mai mari importatori de petrol din lume

 

Conform datelor EIA, in 2006 SUA au importat cel mai mult petrol (peste 12 milioane de barili pe zi). Pe locurile 2 si 3, in topul importatorilor de petrol la nivel mondial, statisticile EIA au plasat Japonia si China cu 5  si 3 milioane barili pe zi. State ale UE precum Germania,  Franta, Italia si Spania au fost incluse de EIA in topul primelor 10 state importatoare de petrol de pe glob. La nivelul UE, Germania este cel mai mare importator de titei, cu o cantitate, estimata de EIA, la 2,5 milioane de barili pe zi.

 

 

Secolul "aurului negru"

 

Pionierii industriei americane

 

Inceputul industriei petroliere moderne da­teaza din anul 1854 cand un grup de oameni de afaceri americani, in frunte cu George Bissell, i-au comandat distinsului pro­fesor de chimie Benjamin Silliman Jr., de la Universitatea Yale, o analiza a pro­prie­tatilor "uleiului de roca" (cum i se spu­nea petrolului) pentru a afla daca acesta ar putea fi folosit ca lubrifiant sau com­bus­ti­bil pentru iluminat. Ideea lor era sa des­co­pere o noua sursa de iluminare, obti­nu­ta prin aceeasi procedura de rafinare ca si kerosenul, dar mai ieftina, care sa scoa­ta de pe piata kerosenul si celelalte pro­duse existente. Rezultatele studiului au fost remarcabile, acesta fiind consi­de­rat un "punct de cotitura in crearea in­dus­triei petroliere". Grupul condus de George Bissell a mai avut o idee inte­re­san­ta: a imprumutat de la chinezi o veche teh­nica folosita pentru extragerea sarii. In loc sa sape dupa titei, cum se facea in Eu­ro­pa de Est, ei aveau de gand sa foreze. Pri­mul put din lume a fost cel al "colo­ne­lu­lui" Edwin Drake (din 1859) de la Oil Creek, Titusville, Pennsylvania. Potrivit altor isto­rici, insa, primul put s-ar fi sapat la Bibi-Heybat, in Caucaz, cu 13 ani mai inainte.

Cert este ca putul lui Drake a anuntat pri­mul boom petrolier din istoria Americii. Asa a aparut, ca peste noapte, o industrie fara de care civilizatia noastra de astazi ar fi de neimaginat. Primii ani au fost mar­cati de haos si speculatii care au dus, in cele din urma, la supraproductie si la de­pre­siune economica (1866-1867).

Personalitatea care si-a lasat cel mai mult amprenta asupra industriei petrolie­re din SUA a fost John D. Rockefeller. Prin­tr-o campanie nemiloasa, inteme­ie­to­rul Standard Oil a adus sub controlul sau aproape toata noua industrie. Standard Oil ajunsese sa detina 90% dintre rafi­na­rii­le Americii si sa monopolizeze sistemul de transport si marketing petrolier. Pana in 1891, Standard era implicata si in extrac­tia petroliera, considerata pentru mult timp ca fiind prea riscanta. Rockefeller a fost artizanul integrarii industriei petroliere ame­ricane si a inventat conceptul de "trust". Standard Oil era cunoscuta pentru se­cre­to­mania cu care actiona, pentru practici ne­loiale si lipsa moralitatii. Antipatia pu­bli­ca fata de companie atinsese cote ma­xi­me.

Imperiul petrolier nu a supravietuit in forma in care l-a conceput Rockefeller. O hotarare judecatoreasca a dispus dizol­va­rea trustului. Acesta insa s-a metamor­fo­zat in altceva. Actiunile au ramas in mana acelorasi oameni, care au regrupat cele 20 de companii succesoare in Standard Oil Interests. In 1899 restructurarea a fost definitivata prin crearea Standard Oil New Jersey ca holding pentru toate acti­vi­tatile desfasurate. Insa presedintele Theo­dore Roosevelt a cerut o investigatie im­potriva Standard Oil, urmata de inten­ta­rea unui proces in 1906. Procesul a luat sfarsit in 1911 cu decizia Curtii Supreme de a dizolva definitiv Standard Oil. Vastul imperiu a fost impartit in sapte: Standard Oil New Jersey (a devenit Exxon), Stan­dard Oil New York (care s-a transformat in Mobil), Standard Oil California (in pre­zent, Chevron), Standard Oil Ohio (pri­ma companie Standard Oil creata de Rocke­feller, devenita ulterior ramura ame­ri­cana a BP), Standard Oil Indiana (vii­toa­rea Amoco, care a fuzionat in 1998 cu BP), Continental Oil (devenita Conoco) si Atlantic (incorporata ulterior in Suno­co). Primele doua au fuzionat in 1999, fiind cunoscute astazi ca ExxonMobil. Con­form topului realizat de revista For­tune in 2007, ExxonMobil este a doua cea mai mare companie din lume (dupa lan­tul de distributie Wal-Mart) si cel mai mare actor din industria petroliera la nivel global. Dintre cele sapte entitati, sase (patru individual si doua ca parte a BP) se regasesc astazi intre primele zece com­­panii de petrol din lume.

 

Petrolul - arma secreta

 

Cu putin inainte de izbucnirea primului raz­boi mondial, gratie unor vizionari ca ami­ralul John Fischer si Winston Chur­chill, ultimul in calitate de Prim Lord al Ami­ralitatii, Marina Regala din Marea Britanie realizeaza tre­ce­rea de la carbune la petrol. Decizia, foarte disputata in epo­­ca, in conditiile in care Marea Britanie nu de­tinea resurse pro­prii, a ridicat pentru pri­ma data pro­ble­ma petrolului la nivel de in­teres de secu­ri­ta­te nationala. Pe acest fun­dal, al nece­si­ta­tii de a controla si avea acces direct la resurse, guvernul britanic de­vine actionar majoritar al Companiei Pe­troliere Anglo-Per­sane, care detinea o con­cesiune in ceea ce e astazi Iranul. In vara anului 1914, toata marina trecuse pe pe­trol. Flo­ta americana facuse acelasi lu­cru. Aceasta transformare avea sa fie de­ci­siva pentru castigarea razboiului pe mare. Pe par­cur­sul primului razboi mondial a devenit evi­dent caracterul revolutionar al motorului cu combustie interna. Acesta a schimbat in mod dramatic tehnica de lup­­ta. Ca "an­ti­dot" la mitraliera, a fost inven­­tat tancul, utilizat pentru prima data in ba­ta­lia de la Somme. Avantajele transpor­tu­lui mecani­zat au dus la raspandirea si mai mare a au­toturismelor si camioanelor. A luat avant industria aeronautica. A ince­put sa se ex­tra­ga toluen (folosit la pro­du­ce­rea de ex­plo­zibil TNT) din titei. In anul 1917 s-a vor­bit pentru prima data de o "cri­za a pe­trolului" provocata mai ales de ata­curile submarinelor germane asupra na­velor alia­te, dintre care multe erau pe­tro­liere. Im­plicarea Americii a fost cru­cia­­la, ea fur­ni­zand 80% din necesarul de pe­trol al alia­tilor. Germania, pe de alta par­te, nu a be­ne­ficiat de aceeasi "plasa de si­gu­ranta", cu toate ca petrolul din Romania a con­tri­buit substantial la efortul de razboi ger­man. Distrugerea deliberata a indus­tri­ei pe­troliere romanesti, pentru a nu cadea in mainile armatei germane (misiunea co­lo­­ne­lului Norton-Griffiths), a avut in mod cert un efect pozitiv pentru Antanta.

In perioada interbelica, masinile au schimbat radical modul de viata al oa­me­ni­lor, care au inceput sa calatoreasca in­tens. Cererea pentru benzina crestea. Fe­bra petrolului era la fel de puternica. America anilor ’20 a fost martora desco­pe­ririi a numeroase zacaminte noi de pe­trol, ceea ce a dus la supraproductie si la crahul bursei petroliere din New York, ur­mat de Marea Recesiune. In aceeasi pe­ri­oa­da s-a dat startul competitiei pentru ex­ploa­tarea regiunii cunoscute ca Mesopo­ta­mia (actualul Irak). Apoi a fost desco­perit petrol in Bahrain (1932), Kuweit si Arabia Saudita (1938).

Lectia primului razboi mondial a fost in­­vatata. Asigurarea petrolului era de impor­tan­ta strategica. Accesul la petrol deve­ni­se o obsesie constanta a Reichului, in ge­ne­ral, si a lui Hitler, in particular. Desi be­ne­ficia de petrolul din Romania, Führerul visa sa puna mana pe petrolul din Caucaz si, de acolo, sa mearga si mai departe - in Iran si Irak. Lipsa petrolului a fost cel mai mare handicap si, in ultima instanta, mo­ti­vul principal al infrangerii Germaniei na­zis­te. Astfel, cele doua conflagratii mon­diale au definit rolul petrolului in calitate de "bun strategic" pentru securitatea unei tari. Si nu numai pe timp de razboi, ci si pe timp de pace, dupa cum aveau sa o de­monstreze deceniile urmatoare.

Generalizand, perioada de dupa al doilea razboi mondial si pana in zilele noas­tre ar putea fi impartita in doua: an­te­rioara si posterioara embargoului petrolier din 1973. Anii ‘50 s-au caracterizat prin suprematia industriei petroliere ame­ri­ca­ne in lume. Pana in 1973, tarile care fu­sesera distruse de razboi si-au recladit economiile, iar acum se dezvoltau cu o viteza ametitoare. Economia SUA inflo­rea. Perioada cuprinsa intre 1950-1973 este considerata a fi o "perioada de aur". Pana in anii ’50 fusesera deja descoperite uriasele campuri petrolifere din Orientul Mijlociu. De exemplu, cel mai mare zaca­mant descoperit vreodata - Ghawar (1948). Circa 60% din petrolul pe care l-a produs Arabia Saudita intre anii 1948-2000 a provenit din acest zacamant. Pana in anii ’70, exploatarea giganticelor zaca­min­te din Orientul Mijlociu, de catre com­pa­nii petroliere internationale, s-a facut in baza sistemului de concesiuni. Pentru a evita nationalizarea, unele companii au con­venit sa imparta profiturile in mod egal cu tara producatoare (50%-50%), mo­del preluat ulterior si de alte state din Orientul Mijlociu.

Odata cu crearea in 1960 a OPEC, a in­­ceput sa se prefigureze o alta era. Lu­cru­rile aveau sa se schimbe odata cu valul de nationalizari ce a cuprins Orientul Mijlo­ciu la mijlocul anilor ’70. Socul pe­tro­lier din 1973 a reconfigurat raportul de forte in­­­tre statele producatoare si statele consu­ma­toare. Embargoul petrolier din ‘73, in­stituit ca masura punitiva a tarilor arabe pentru statele care sprijinisera Is­rae­lul im­­potriva Siriei si a Egiptului in Raz­boiul de Yom Kippur, este un punct de re­ferinta. Ini­tial embargoul a vizat doar SUA si Olan­da, dar a fost extins dupa aceea si asupra Portugaliei, Rhodesiei, Japoniei si Africii de Sud. Nu numai ca OPEC a in­ter­zis ex­por­turile petroliere catre tarile men­tio­nate, dar a ridicat pretul petrolului si a re­dus productia cu 25%, ceea ce a avut drept efect triplarea imediata a preturilor. Em­bargoul a luat sfarsit in ‘74. Urmare di­recta a acestui eveniment, a fost infiintata Agentia Internationala pentru Energie (AIE) conceputa ca un mecanism colectiv de raspuns al tarilor consumatoare de pe­trol la posibilele viitoare crize energetice. Consecintele au fost mult mai profunde. Criza din ‘73 a stimulat conservarea ener­gi­ei, cautarea surselor energetice alter­na­ti­ve, construirea de masini care sa con­su­me mai putin combustibil si crearea sto­cu­rilor strategice de petrol. Ca urmare a cri­zei din ‘73, Occidentul si-a constientizat vul­nerabilitatea, iar OPEC  capacitatea de a controla de acum incolo preturile.

 

Primele companii petroliere

 

1870: Compania Standard Oil

1890: Gulf Oil

1901: Texaco

1907: Royal Dutch Shell

1909: Compania de Petrol Anglo-Persana (BP)

1910: Compania Turkish  Petroleum

 

Momente de tensiune

 

In cartea The Prize: The Epic Quest for Oil, Money and Power (1991), Daniel Yergin identifica sase crize petroliere postbelice:

- Nationalizarea companiei anglo-iraniene (1951)

- Criza Suezului (1956)

- Razboiul de Sase Zile (1967)

- Embargoul petrolier din 1973

- Panica creata de Revolutia din Iran si evenimentele care i-au urmat (1979-1981)

- Primul Razboi din Golf (1990)

 

Petrolistii rusi

 

In Rusia, inceputul industriei petroliere este situat in Caucaz si invariabil legat de familia Nobel si ramura franceza a familiei Rothschild. La 1829, in Baku existau deja 82 de puturi forate manual. Insa dezvoltarea industriei a fost mult intarziata din cauza monopolului de stat. Numai dupa abolirea acestuia, la inceputul anilor 1870, zona a cunoscut un adevarat boom petrolier. Organizarea si sistematizarea productiei din aceasta zona s-a datorat lui Ludwig si Robert Nobel, fratii mai mari ai lui Alfred Nobel - inventatorul dinamitei si cel care si-a donat enorma avere pentru decernarea premiilor care ii poarta numele. Implicarea in industria petroliera se datoreaza fratelui mai mare, Robert, care ajunge la Baku pentru cu totul alte motive, dar sfarseste prin a cumpara o rafinarie. Fratele sau Ludwig, cu mai multa experienta antreprenoriala, se dedica total noii afaceri. Astfel, cei doi infiinteaza Compania Petroliera Fratii Nobel, care va domina curand productia si comertul cu petrol din Rusia. Ludwig va revolutiona transportul petrolier, construind primul tanc petrolier din lume, Zoroastru, lansat in 1878 pe Marea Caspica. Cresterea productiei si limitele pietei de desfacere interne i-au determinat pe petrolisti sa caute alternative la rutele de export din nord, dominate de fratii Nobel. Asa a aparut ideea de a construi o cale ferata din Baku la portul Batumi, situat la Marea Neagra. Familia Rothschild a finantat anume acest proiect, care a oferit petrolului rusesc acces spre  Europa. La trei ani de la finalizarea lui, a fost infiintata Compania Petroliera Marea Caspica - Marea Neagra, care a marcat debutul prezentei grupului Rothschild pe piata de petrol din Rusia si l-a transformat in al doilea actor important al regiunii.

 

 

Securitatea energetica

 

Se vorbeste astazi tot mai mult despre o criza globala a petrolului, realitate care, in opinia multor comentatori, anticipeaza re­cesiunea economiei globale. Se fac de­ja scenarii pentru o lume fara petrol. In ciu­da acestor predictii pesimiste, avem, in­­sa, o certitudine: vom continua in urma­toa­re­le decenii sa traim intr-o lume industriala arhidependenta de o piata a petrolului in criza. Cel mai vizibil simptom al acestei cri­ze este instabilitatea acuta a pretului pe­­trolului. Dupa 11 septembrie 2001, pre­tul petrolului a crescut progresiv, atin­gand, in iunie 2008, cote alarmante. Vola­ti­litatea a devenit incet, dar sigur, noua realitate suverana a pietei petrolului. Con­form unui raport al Brookings Institution, in ianuarie 2001 pretul barilului era de 30 de dolari, in ianuarie 2005 a crescut pana la 48 de dolari, pentru ca in noiembrie 2007 barilul sa ajunga la 97 de dolari, ceea ce inseamna o crestere de 223%. In iunie 2008, pretul unui baril a ajuns la aproape 140 de dolari. Care sunt factorii care influenteaza formarea pretului pe pia­­ta? Care sunt cauzele instabilitatii pie­tei globale a petrolului?

Un rol esential in de­ter­mi­narea pre­tu­lui il au cererea si oferta. Insa fondul pro­ble­mei il constituie, in pri­mul rand, oferta. Astazi avem o imensa ce­rere de petrol, care preseaza o oferta li­mi­tata si supra­so­li­citata. Piata actuala nu a fost configurata pentru o cerere ener­ge­ti­ca atat de mare. Conform profesorului Eu­gene Gholz, de la Universitatea din Te­xas: "cantitatea de petrol disponibila as­tazi pe piata de­pinde direct de in­ves­titiile facute in de­ceniile anterioare, dupa cum oferta viitoare va depinde de investitiile care se fac astazi". Pe par­­­cursul anilor ’90, cres­­terea medie anua­­la a cererii a fost de aproximativ 1 milion de ba­rili/zi. In con­se­cin­ta investitiile in ca­pa­ci­tatile de extin­de­re a productiei (a ofer­tei) s-au bazat pe prog­noza unui ritm de crestere modesta a cererii. Treptat, pro­duc­tia excedentara a ajuns la un nivel la care piata era ca­pa­bila sa raspunda unei cres­teri medii de 3-5 milioane de barili/zi. Dar in 2003 si 2004, cererea atinge cote care ameninta sa depaseasca capaci­ta­tea pietei de a o sa­tisface: in numai doi ani cererea a cres­cut in medie cu 4,5 mi­lioa­ne de barili/zi. Capacitatea de pro­duc­tie ajunsese la un nivel critic de supra­so­li­ci­tare. Piata nu anti­cipase un ritm de cres­te­re al cererii de o asemenea anvergura. Ce s-a intam­plat? Ce a cauzat aceasta cres­­tere abrup­­ta a cererii de petrol, care a depasit aproa­pe capacitatile pietei (ofer­tei) de a o sa­tis­face? Este momentul in care intra in sce­na economiile asiatice in pli­na ascen­siune: China si India. Piata pe­tro­lului se restructureaza sub presiunea gi­gantilor con­sumatori de energie din Asia. Con­form The National Bureau of Asian Re­s­earch, necesarul de petrol al Chinei s-a dublat intre 1985 si 1995, de la 1,7 mi­li­oane de barili/zi la 3,4 milioane de barili/zi, dublandu-se din nou pana in 2005, ajun­gand la un nivel de 6,8 milioane de barili/zi. In 2003, China a devenit al doilea con­sumator de petrol din lume, dupa SUA, fiind totodata si al treilea importator glo­bal. Pe parcursul anilor ‘90, importurile de pe­trol ale Indiei au crescut de la 500 de mii de barili/zi la 1,3 milioane de barili/zi in 2004. Agentia Internationala pentru Ener­­­­gie (AIE) estimeaza ca cererea de petrol a Indiei va ajunge la aproximativ 5,3 milioane de barili/zi. Se estimeaza de ase­menea ca China va depasi in 2010 Sta­tele Unite, devenind cel mai mare con­su­mator de energie al lumii. Toate aceste tendinte au restructurat profund piata pe­tro­lului. Iar efectele se vad inclusiv in vo­la­tilitatea extrema a pretului petrolului, ge­ne­rata de dezechilibrul dintre fortele pie­tei: oferta existenta pe piata este inca­pa­bi­la sa acopere cererea. In plus, oferta este incapabila sa tina pasul cu ritmul de crestere al cererii. Tehnic solutia este sim­pla si consta in cresterea ofertei. Astazi, pe piata sunt pompati in medie 85 de mi­li­oa­ne de barili/zi.

 

Rolul OPEC

 

Mai exista doua elemente foarte im­por­tante cu rol in determinarea pretului pe­tro­lului: OPEC si instabilitatea politica din anu­mite state producatoare de petrol. OPEC este un cartel de interese creat in sep­tembrie 1960, reunind Iranul, Vene­zue­la, Irakul, Kuweitul, Arabia Saudita, Al­geria, Indonezia, Libia, Nigeria, Qatarul, An­gola si Emiratele Arabe Unite, care in­­cear­ca sa influenteze pretul prin controlul ofertei. Statele OPEC au un foarte impor­tant rol de jucat in fixarea pretului petro­lu­lui, din moment ce controleaza in jur de 77% din rezervele globale cunoscute. Obiec­tivul cartelului este acela de a-i de­ter­mina pe membrii sai sa produca mai putin decat cantitatea maxima posibila, pentru a determina o crestere a pretului. Cu alte cuvinte, OPEC reuseste sa in­fluen­teze pretul petrolului de pe piata glo­bala, exercitand un control politic asupra cantitatii productiei injectate pe piata. Desi au potentialul energetic de a pro­du­ce mai mult si de a acoperi cererea de pe piata, statele OPEC produc atat cat tre­buie pentru ca oferta globala de petrol de pe piata (productia statelor OPEC, in­­su­ma­ta cu productia statelor non-OPEC) sa ramana mult inferioara cererii, ceea ce va determina o crestere a pretului, maximi­zan­du-si astfel profitul. Ariel Cohen, ex­pert al Heritage Foundation, considera ca, pe langa manipularea politica a ofertei de catre OPEC, o alta cauza a cresterii pre­tului petrolului este si nationalismul re­sur­selor: 83% dintre rezervele cunoscute de petrol de pe glob (detinute de statele OPEC si Rusia) sunt controlate de catre guverne nationale prin companii de stat care interzic sistematic marilor companii oc­cidentale sa investeasca in dezvoltarea si marirea capacitatilor de productie din aces­te state. Marile companii occidentale - ExxonMobil, BP, Chevron, ConocoPhil­lips, Shell - controleaza doar 3,8% dintre rezervele cunoscute de pe glob. Pe fond, cel mai grav este faptul ca in conditiile unui ritm de crestere din ce in ce mai ma­re al cererii de petrol si al atingerii ca­pa­ci­ta­tii maxime de productie de catre statele exportatoare de petrol din afara OPEC, dupa 2010, doar statele cartelului vor fi in masura sa determine marimea ofertei de pe piata prin infuzie strict controlata de pe­trol marca OPEC. Cu alte cuvinte, pre­tul petrolului va ramane la discretia OPEC. In viitor, potrivit prognozelor AIE, doar 6 state vor mai avea potentialul energetic de a mari productia de petrol: Arabia Saudita, Iranul, Irakul, Kuweitul, Emiratele Arabe Unite si Rusia. Pana in 2015 va fi nevoie de un plus de 37,5 mi­lioane de barili/zi, dintre care doar 25 de milioane de barili/zi vor putea fi acoperiti de statele OPEC si non-OPEC. Ramane insa un deficit de 12,5 milioane de barili/zi intre cerere si oferta, care, in absenta unor cresteri semnificative ale productiei de petrol din anumite state, nu va putea fi aco­perit. In aceste conditii, piata si pretul pe­trolului vor ramane in mare parte la dis­cretia OPEC, care va continua sa sta­bi­leas­ca regulile jocului. Asta in ciuda faptului ca exista state care au potentialul geo­logic si energetic de a-si mari pro­duc­tia de petrol, ceea ce ar putea determina o echilibrare a fortelor pietei, insa totul de­pin­de de stabilitatea lor interna: Vene­zuela ar putea produce 5,5 milioane de barili/zi fata de doar 2,2 milioane de barili in prezent, Irakul ar putea produce 6 mi­lioa­ne de barili pe zi fata de doar 2 milioa­ne de barili/zi, cat produce astazi, iar Ni­ge­ria poate ajunge la o productie de 4 milioane de barili/zi fata de 2,2 milioane de barili astazi. Atata timp cat piata pe­tro­lu­lui continua sa fie controlata de furnizori care manipuleaza politic oferta si adopta un comportament antipiata, pretul petro­lu­lui are toate sansele sa creasca dincolo de nivelul de 140 de dolari/barilul. Atata timp cat capacitatile de productie ale sta­telor din afara OPEC au atins limita ma­xi­ma, statele consumatoare vor ramane la discretia furnizorilor din OPEC, singure­le state care pot mari oferta si influenta pre­tul.

 

Consecinte

 

Ce implica, in aceste conditii, se­cu­ri­ta­tea energetica a consumatorilor? Pierre Noel, cercetator la Unversitatea din Cam­­­bridge, defineste securitatea energe­tica ca fiind "accesul la resurse ener­ge­tice al celor care sunt dispusi sa pla­teas­ca pretul pietei". Dimpotriva, atunci cand pietele nu functioneaza natural, ne aflam in fata unor situatii de insecuritate energetica. Dezechilibrul de astazi al pietei petrolului, in conditiile cartelizarii ofer­tei, il plaseaza pe consumator intr-o stare de profunda insecuritate energetica, dar care consolideaza puterea si capitalul de influenta al furnizorilor. Pierre Noel con­sidera ca solutia consta prioritar in liberalizarea comertului cu petrol: trebuie "sa facem pietele sa functioneze liber". Piata, "mana invizibila", devine astfel cel mai bun mecanism de asigurare a secu­rita­tii energetice.

AIE estimeaza ca pana in anul 2030, im­­­­preuna, China si India vor fi respon­sa­bi­le pentru 70% din cererea globala de petrol. Daca, in 2006, China si India im­por­tau impreuna un total de 5,4 milioane de barili/zi, se estimeaza ca pana in 2030 vor avea nevoie de 20 de milioane de ba­rili/zi, adica mai mult decat importa astazi, impreuna, Japonia si Statele Unite. Pana in 2015, China va depasi Statele Unite din punctul de vedere al numarului auto­ve­hiculelor aflate pe strazi, devenind cea mai mare piata auto din lume. Toate aces­te tendinte anunta o competitie sporita pen­tru resurse energetice, dar mai ales pentru securizarea unor furnizori siguri, capabili sa ofere predictibilitate pe termen mediu si lung. Este foarte posibil ca geopolitica energiei sa modifice profund pei­sajul aliantelor internationale, antici­pand o lume dinamica, fluida, dominata de o logica rezumata sugestiv de Lordul Palmerston, acum mai bine de 150 de ani: un stat nu are prieteni sau dusmani per­manenti, ci doar interese permanente. Toate aceste evolutii anunta o lume a cooperarii selective, in care actorii prin­ci­pali vor fi mai putin aliantele traditionale si din ce in ce mai mult coalitiile informale, flexibil construite in jurul unui interes stra­tegic punctual. Deja vedem acest lucru in Orientul Mijlociu, unde China, Rusia si Iranul coopereaza activ in subminarea re­gi­mului de sanctiuni economice impuse Teheranului. In plus, Beijingul si Moscova ple­deaza public pentru o relaxare a sanc­tiu­nilor impuse de catre Consiliul de Se­curitate, pozitie ce contrasteaza evident cu discursul SUA si al statelor UE (care mi­liteaza pentru o suplimentare a pre­siu­nii internationale). Daca, pentru Europa si SUA, Teheranul reprezinta o amenintare pentru pacea si securitatea internationala, pentru China si Rusia miza este pre­pon­de­rent energetica. China, in particular, este foarte interesata sa investeasca in dezvoltarea industriei petroliere iraniene. Pe termen lung, Iranul are potentialul de a deveni un furnizor strategic de petrol pen­tru Beijing. Conform Oil and Gas Journal, in decembrie 2005, rezervele de­monstrate de petrol ale Iranului se ci­frau la 133 de miliarde de barili, al treilea loc in lume. Ceea ce vrea Beijingul este con­solidarea si predictibilizarea unei alian­te energetice cu Teheranul (ceea ce va con­duce automat la o crestere a securita­tii sale energetice). Un comportament si­mi­lar a fost adoptat de China si in cazul Sudanului, care se intampla sa reprezinte cea mai ampla investitie externa a Bei­jin­gu­lui in industria petrolului. De aici inte­re­sul Chinei de a-si utiliza pozitia din Con­si­liul de Securitate pentru a bloca o serie de initiative ale SUA si ale statelor UE, cu scopul de a forta Sudanul sa respecte drepturile omului (sa nu uitam ca Sudanul este tinta repetata a unor rezolutii ONU care incearca sa determine Khartoumul sa opreasca abuzurile sistematice ale drep­­turilor omului din Darfur). Aceste exemple punctuale descriu un model probabil de interactiune si structurare a relatiilor din­tre state, in geopolitica secolului XXI: alian­­te in care energia ofera o platforma stra­tegica de cooperare flexibila, dar care, in acelasi timp, pot determina ca sta­te cu interese energetice majore, precum China si Rusia, sa intre in conflict cu in­te­re­sele de securitate ale comunitatii euroat­lan­­tice.

 

 

EUGENE GHOLZ*

 

Fortele pietei nu sunt singurele care actioneaza asupra cererii si ofertei

 

Care sunt factorii cheie in formarea pretului pe­tro­lu­lui pe piata globala?

Primul mare factor determinant al cres­te­rii pretului pe­tro­lului este cresterea ce­re­rii pe piata globala (nu doar in China si India, ci si in Statele Unite). In plus, pretul a cres­cut in principal din cauza faptului ca, pe de o parte, este ne­vo­ie de cativa ani pentru ca in­vestitiile in productie si in ca­pa­citatile de distributie sa tina pasul cu o ce­rere tot mai mare, iar, pe de alta parte, pentru ca sporirea capacitatii de productie presu­pu­ne exploatarea unor rezerve mai scumpe. Totusi, marirea costurilor de pro­duc­tie nu poate ex­plica unilateral nivelul de 130 de do­lari/baril pentru ca exis­ta sufi­cient pe­trol ce poate fi produs la un pret de nu­mai 50 de dolari/baril (cazul Ca­na­dei), insa vor mai trece cati­va ani pana ca acesta sa devina complet disponibil.

Alaturi de cresterea nivelului cererii (relativa la rata in­ves­titiilor in productie), cel de-al doilea factor este sca­de­rea va­lo­rii dolarului. Daca monitorizam pretul pe­tro­lului in dolari - si fiecare dolar valoreaza mai putin - atunci nu­ma­rul raportat ca pret trebuie sa creasca si el, doar ca sa mentina la acelasi nivel adevaratul cost al pe­trolului. Sca­derea in valoare a do­la­ru­lui, comparativ cu celelalte monede, nu are drept cauza nimic din ceea ce se in­­­tampla pe piata petrolului: Statele Unite se confrunta cu un deficit comercial, iar eco­nomistii se asteapta ca in timp, pe ter­men lung, ratele de schimb valutar sa se ajusteze astfel incat sa aduca din nou in echilibru acest deficit. Intr-adevar, la un mo­ment dat, Statele Unite vor aplica din nou excedentul comercial. Dar, datorita fap­tului ca pretul petrolului reflecta o com­bi­natie intre adevaratul pret de productie si valoarea reala a petrolului pentru con­su­matori, atunci cand reprezentarea nu­me­rica a valorii se schimba (pentru ca va­loarea a ceea ce se folosea pentru a ma­su­ra preturi se schimba la randul ei - anume valoarea dolarului), atunci pretul no­minal al petrolului trebuie sa se schim­be si el. Acest lucru ar fi adevarat chiar si in conditiile in care valoarea reala a pe­tro­lului ar ramane aceeasi. Unul dintre efec­tele acestui fapt este acela ca, in Statele Unite, cresterea reala a costului petrolului pentru consumatori a fost mai mare decat cresterea reala a costului petrolului in tari ale caror monede s-au apreciat compa­ra­tiv cu dolarul (cum ar fi pentru consu­ma­to­rii UE).

 

"Oferta suprasolicitata"

 

Lumea de astazi are o piata a pe­tro­lu­lui globala, dar cu o oferta restransa. Problema pare a fi cea a ofertei. Au fur­ni­zorii o suficienta capacitate de pro­duc­tie excedentara pentru a putea aco­peri un deficit de productie?

Este greu sa operam o distinctie ri­gu­roa­sa si sa spunem cu precizie cine poar­ta responsabilitatea pentru cresterea pre­tului petrolului: oferta sau cererea. Pre­tul este simultan determinat atat de can­ti­ta­tea de petrol disponibila pe piata la un anu­mit moment (oferta), dar si de cati oa­meni doresc sa consume acel petrol (ce­re­rea). Putem insa sa vorbim de o "oferta suprasolicitata" in raport direct cu cererea de pe piata. Ceea ce vedem astazi este ca cererea globala de petrol a crescut; tot­o­data a crescut si cantitatea de petrol pom­pat pe piata - de la 80 de milioane de barili/zi la 86 de milioane de barili pe zi. Consumatorii sunt dispusi sa plateasca mai mult de 130 de dolari/baril, in con­di­tii­le unei oferte de 86 de milioane de barili/zi, insa furnizorii nu sunt dispusi sa-si re­du­ca capacitatile excedentare pentru un pret de numai 130 de dolari/baril. Exista su­ficiente rezerve de petrol in jurul lumii - in stocuri publice si private, aflate in pro­prie­tatea producatorilor sau a con­su­ma­to­rilor - care pot constitui oferta aditionala de maine, in cazul in care acestia decid ca merita sa vanda la pretul actual.

Este o greseala sa incercam sa ex­pli­cam un anumit pret sau o reducere a ofer­tei de pe piata ca fiind consecinta unor so­curi majore precum razboaiele, actele de terorism sau dezastrele naturale. Majo­ri­tatea socurilor de acest tip, care afec­tea­za oferta, au un impact relativ redus daca ne raportam la dimensiunile globale ale pietei petrolului. In plus, numerosi par­ti­cipanti au capacitatea de a compensa scaderile bruste ale productiei de petrol generate de asemenea dezastre. Produc­tia de petrol a Irakului a scazut dupa 2003, insa retragerea catorva sute de mii de barili irakieni, echivalenta cu o dimi­nua­re a ofertei pe piata globala, nu a con­dus la dublarea pretului barilului. Sabo­ta­je­le contextuale, asupra productiei din anu­mite state, pot influenta pretul de pe pia­ta, dar impactul lor este departe de a fi unul devastator, ba chiar este unul redus. In general, piata suprareactioneaza la sti­ri­le privind atacurile asupra rezervelor de pe­trol: in cele mai multe cazuri, atunci cand conductele sau tancurile petroliere sunt afectate, pagubele inregistrate sunt relativ minore, fiind foarte rapid redate cir­cuitului comercial. Este foarte dificil ca un atac terorist sau chiar unul militar conven­tio­nal sa produca un impact devastator asu­pra unei infrastructuri atat de extinse si de variate precum cea care alimen­tea­za zilnic oferta de petrol de pe piata glo­bala. Daca un tanc petrolier nu reu­ses­te sa faca o livrare la timp, asta inseamna ca o anumita cantitate de petrol iese de pe piata in acea zi, dar nu dezechi­li­brea­­za, piata pentru ca, pe fond, exista sufi­cien­te stocuri de petrol care pot sa com­pen­seze respectiva cantitate. Doar sabo­ta­jele sistematice, care au forta de a men­tine permanent in afara circuitului pietei flu­xuri semnificative (milioane de barili/zi) pen­tru o lunga perioada de timp (sapta­mani), ar putea afecta pretul barilului.

Ar putea Iranul sa pericliteze tran­zi­ta­rea petrolului prin stramtoarea Hor­muz? Este piata capabila, ca in trecut, sa faca fata unui asemenea soc petro­lier?

Daca Iranul ar incerca sa blocheze Stramtoarea Hormuz, scurtcircuitand flu­xul de petrol din Golful Persic, piata ar reac­tiona imediat printr-o crestere brusca, panicata a pretului petrolului. Treptat, in­­­sa, actorii de pe piata isi vor da seama ca Iranului nu ii este deloc usor sa-si men­ti­na blocada sau sa saboteze tancurile pe­tro­liere. Sunt numeroase astfel de tancuri in lume si, in general, sunt foarte rezis­ten­te impotriva atacurilor militare. Majoritatea armelor sunt gandite pentru a fi utilizate im­­potriva tintelor militare precum navele de razboi, care au caracteristici fizice extrem de diferite de tancurile petroliere. Progre­sul tehnologic recent a incercat sa solu­tio­neze probleme exclusiv militare. Aceste inovatii tehnologice sunt extrem de utile atunci cand sunt folosite impotriva unei tinte militare, dar aproape ca nu conteaza impotriva tancurilor petroliere, care sunt atat de mari si au atat de putine elemente vulnerabile, incat majoritatea loviturilor nu au niciun efect asupra capacitatii lor prac­tice de a livra petrol pe piata. Acest lu­cru a fost demonstrat recent, cand pe­tro­liere japoneze au fost atacate cu lan­sa­toare de rachete in apropierea coastelor Yemenului. Rezultatul: pur si simplu tan­cu­rile petroliere si-au continuat drumul.

Productia excedentara este mai mica astazi decat in trecut. In anii ’80, piata era inundata de productia excedentara a mem­­brilor OPEC, care-si depaseau pro­prii­le cote, incalcand astfel deciziile asu­ma­te de comun acord. Raspunsul stan­dard al Arabiei Saudite, in aceste conditii, a fost acela de a-si mari productia de pe­trol pentru a-si pedepsi "partenerii" care tri­sasera intelegerea cartelului. Astazi Arabia Saudita pompeaza deja petrol la o cota destul de inalta, ceea ce inseamna o diminuare a capacitatii de a compensa orice viitoare scaderi bruste ale ofertei. Sa nu uitam ca nu se poate cunoaste cu exactitate cantitatea de petrol excedentar pe care o detin producatorii, pentru ca aceste statistici nu sunt publice si fac obiectul secretului de stat. In plus, are sens sa discutam de capacitati exceden­ta­re doar in relatie cu un orizont de timp strict determinat si in relatie cu o schim­bare punctuala a pretului.

 

Securitatea energetica transatlantica

 

Care credeti ca sunt elementele cele mai importante pentru asigurarea se­curitatii energetice a comunitatii transatlantice? Unii analisti sunt de pa­re­re ca pentru maximizarea securitatii ener­getice ar trebui sa lasam pietele sa functioneze liber.

Piata libera functioneaza foarte bine atunci cand pretul petrolului este expresia echilibrului dintre cerere si oferta. Cu alte cuvinte, atunci cand, in conditiile de as­tazi, 86 de milioane de barili sunt furnizati zilnic pe piata (oferta) si tot atatia ajung zilnic sa fie consumati (cererea). Din pa­cate, fortele pietei nu sunt singurele care actioneaza asupra cererii si ofertei. Spre exemplu, legislatiile si subventiile pot mari artificial cantitatea de petrol consu­ma­ta: Iranul exporta mult mai putin petrol decat ar trebui, deoarece consuma o ma­re parte din acesta la preturi subven­tio­na­te intern. In plus, OPEC incearca sa ma­nipuleze pretul petrolului, prin mentinerea in afara circuitului pietei a unor cantitati care ar putea sa scada pretul barilului. Prin natura sa, OPEC functioneaza prin crearea unor rezerve, a unor capacitati de productie excedentare - mentinand pre­meditat o parte din petrolul produs de membrii cartelului in afara pietii. OPEC detine, in consecinta, un rol esential in de­ter­minarea pretului barilului. Exista insa si forte din afara pietei care afecteaza oferta: multe state decid sa restrictioneze in­vestitiile straine in industria petrolului, ne­gandu-si in acest fel accesul la teh­nologia necesara eficientizarii capaci­ta­tilor de productie si dezvoltarii campurilor petrolifere. Este cazul unor state precum Iran, Mexic, Venezuela, a caror productie de petrol este in declin, dar care refuza sistematic investitiile straine.

Care este impactul mercantilismului energetic chinez asupra pietei mon­dia­le de petrol?

Strategia Chinei de a-si securiza ac­ce­sul la rezerve energetice prin incheierea unor contracte pe termen lung (cu state ca Sudan, Nigeria, Angola) nu are aproa­pe niciun efect asupra pretului global al pe­trolului. Indiferent daca China reuseste sau nu incheierea unor contracte pe ter­men lung, consumatorii sai tot vor avea ne­voie de petrol, fiind dispusi sa pla­teas­ca pentru obtinerea lui. Ceea ce con­teaza, in peisajul general, este balanta cerere-oferta. In plus, daca Beijingul este dispus sa plateasca mai mult decat alte com­panii internationale pentru dezvol­ta­rea campurilor petrolifere din anumite sta­te, efectul este unul pozitiv, de crestere a ofertei de petrol de pe piata globala, ceea ce pe termen lung ar putea conduce la o sca­dere a pretului petrolului.

In cazul in care China, Rusia si Iranul vor castiga mai mult din vanzarea pe­tro­lu­lui, una dintre optiuni ar putea fi cheltuirea acestui capital pe o colaborare strategica orientata impotriva intereselor si a puterii SUA in Orientul Mijlociu. Ceea ce con­tea­za este vointa politica de a aloca resur­se semnificative unui interes strategic co­mun. China, Rusia si Iranul au numeroase interese, unele divergente, altele conver­gen­te. Totusi, nu m-ar mira daca impreu­­na ar decide manipularea pietelor energe­ti­ce impotriva Statelor Unite si Uniunii Eu­ro­pene.

 

Dosarul Criza petrolului este realizat de Ileana Racheru,  Eugenia Gusilov si Octavian Manea sub coordonarea lui Armand Gosu

 

 

Comentarii (1)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:
  • 07.04.2012 | adriana a scris:
    am si eu o intrebare unde gasesc petrol curat de vanzare olain va multumesc anticipat.

    Raspunde acestui comentariu

    Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
    Nume:
    Email: (nu va fi publicat)
    Comentariu:
1

Dosar

Editie scrisa | Andreea Pora

Europarlamentare: Cu cine votăm

PSD, în marș spre Cotroceni Cu doar o săptămână înainte de eu­ro­parlamentare, ...


Editie scrisa

Bătălia pentru europarlamentare

În perioada 22-25 mai, în toate statele membre ale Uniunii Europene vor avea loc alegeri pentru Parlamentul ...


Editie scrisa | Andrei Cornea

PROTEST. Sunt un `fascist bătrân`

Sunt și eu un ”fascist bătrân”, la fel ca și Mircea Mihăieș, tratat în ...


Editie scrisa | Dumitru Lacatusu

CHIPURILE RĂULUI: Eugen Alimănescu și execuțiile sumare la începutul regimului comunist

Eugen Alimănescu este una dintre figurile controversate din istoria Poliției Române. Biografia lui jonglează ...


Editie scrisa | Daniel Cristea-Enache

Nobel pentru un scriitor român?

Ce șanse există pentru ca un scriitor de limbă română să fie laureat al Premiului Nobel? ...

Recomandarea editorilor

Subiectele zilei