Criza 2.0

A doua variantă a crizei ţine cont de alte realităţi, de alte cifre decât cele care au marcat anul 2009. Şi ele nu sunt deloc încurajatoare. Dimpotrivă!

Cum am simţit criza pe parcursul unui an şi două luni, cât durează cronologia „oficială“ a acestei turbulenţe? Nici nu a fost atât de rău pe cât se putea. Acum un an, situaţia a debutat furtunos şi dramatic. A fost o cădere bruscă a producţiei industriale, a consumului şi a veniturilor la buget. Câ­teva fabrici au închis porţile pentru perioade limitate, trimiţând oamenii în concedii cu sau fără plată. Dacia a fost printre ele. Apoi, uşor-uşor, după restructurări de preţuri şi concedieri, unele au ştiut să se descurce, beneficiind de conjuncturi interesante (programul paneuropean „Rabla“ din subsidiile introduse în scenă) sau în urma deciziilor manageriale. Nu foarte multe, de vreme ce producţia industrială s-a prăbuşit la începutul acestui an cu aproape 30%.

Cursul a luat-o şi el razna. Atacul speculativ, pe de o parte, de acum un an, dar şi aversiunea generală faţă de risc şi fuga capitalurilor de la începutul anului au dus cursul la 4,3 în februarie şi l-au cam fixat pe acolo. Pe fundalul acesta, problemele care au apărut vizau în primul rând restructurarea datoriilor. Prima grijă a fost legată de capacitatea de finanţare a economiei româneşti, dependentă de 12–14 miliarde de euro ca datorie privată, de sustenabilitatea sistemului bancar şi păstrarea cursului în limite rezonabile. Aceasta a fost Criza 1.0, o variantă violentă, dar care nu a coborât încă definitiv la firul ierbii. În principal, împotriva acestui tip de criză a fost luat împrumutul de la FMI. La începutul anului, acesta viza echilibrarea deficitului cronic, care constituia o mare problemă pentru economia românească, pe care se bazase economia privată în încercarea ei de creştere, şi temperarea cursului, încurajând băncile să-şi păstreze liniile de finanţare deschise. De aceea, banii de la FMI au venit iniţial la BNR, care a redus rezervele minime obligatorii, ceea ce a dat băncilor acces la fonduri suplimentare şi a încurajat leul. În prima parte a crizei, nu bugetul a constituit principala ţintă de interes, chiar dacă, treptat, a devenit clar şi pentru FMI că prognozele iniţiale legate de veniturile bugetare sunt mult supraevaluate. Toate ţintele calitative propuse şi care vizează restructurarea cheltuielilor bugetare nu au încercat să rezolve criza de moment, ci criza care altfel risca să fie eternă: una a statului supradimensionat.

Această perioadă s-a încheiat. Din păcate, nu şi criza. Cu toate că principalii noştri parteneri comerciali au reuşit să depăşească momentul tehnic al recesiunii, noi nu am reuşit. Sigur, s-a diminuat căderea, dar subiectul în această propoziţie rămâne căderea, şi nu creşterea! De ce au reuşit ei şi noi nu este o poveste relativ simplă: au avut resurse financiare şi de competenţe.

Ce va urma de acum încolo? Inevitabil, efectul reluării creşterii de către economiile occidentale se va face simţit asupra economiei româneşti. Când şi cât? Premierul în exerciţiu, Emil Boc, consideră că ce e mai greu a trecut. „Vestea bună“ ar veni de la Ministerul Finanţelor, care a comunicat încasările înregistrate la bugetul de stat în luna noiembrie mai mari decât în noiembrie 2008, ajungând la 12,1 miliarde de lei, faţă de 11,9 miliarde de lei. Sunt 125 milioane de lei mai mult, care ne dau speranţe. Dar aceste date, până nu vor fi confirmate de lunile următoare, pot să fie doar un eveniment conjunctural, datorat unei mai bune colectări de taxe şi impozite, şi nu neapărat unei dinamizări a economiei. Pe de o parte, avem o creştere temperată a exporturilor faţă de începutul anului. S-a recuperat jumătate din pierderea de exporturi faţă de anul trecut, pierderea de acum un an rămânând de 13%. Dar sunt o altă serie de date care nu prea pot pune în context favorabil datele de mai sus. Ba, mai mult, se poate spune că a început criza de la firul ierbii.

Criza care nu mai priveşte atât echilibrele macoreconomice sau fluxurile de capital, ci aceea care se măsoară în şomeri şi credite restante. Sunt cei doi coeficienţi care aduc multă îngrijorare. Desigur, există o inerţie în schimbarea acestor date, dar a limita recesiunea la definiţii tehnice (două trimestre de descreştere) e prea puţin pentru o economie care riscă să determine prin slăbiciunea ei efecte sociale dure şi care nu poate beneficia de un spirit antreprenorial bine dezvoltat sau de o piaţă de muncă elastică. Mai mult, dacă până acum companiile s-au restructurat şi au mizat încă pe economiile adunate după anii de creştere, de acum încolo nu mai este posibil. În acest context, nu este o surpriză şomajul în creştere. Este consecinţa aşteptată. FMI vede un şomaj de 10 procente pentru anul viitor şi orice zecime de procent sub această cifră ar fi o victorie.

Dacă ritmul actual de creştere a şomajului este unul conform cu aşteptările, pesimiste şi ele, în schimb, ritmul de creştere a creditelor restante este deja peste aşteptări şi arată o problemă care este extrem de greu de rezolvat prin măsuri administrative şi riscă să încurce situaţia băncilor, care părea „descurcată“ la un moment dat. Restanţele sunt în creştere accelerată, şi nu doar la nivelul populaţiei, ci şi în ceea ce priveşte firmele. Este fenomenul cel mai îngrijorător al acestor zile, care arată, alături de disponibilizări, că actuala criză a lovit la firul ierbii.

Al treilea argument, alături de şomaj şi restanţe la credite, care caracterizează criza în a doua ei etapă de manifestare e subiectiv într-o anumită măsură, dar subiectivismul joacă la rândul lui un rol în deciziile legate de economie. Toate analizele de conjunctură din ultima perioadă, fie cele ale BNR, fie ale Eurochambers, se arată pesimiste. Adică aşteptările mediului de afaceri în legătură cu trimestrul următor sunt proaste şi ele se bazează pe scăderea numărului de comenzi, pe disponibilizări şi chiar creşteri relative de preţuri. Dacă cred asta, vor acţiona conform acestei credinţe, ceea ce va duce la multă, poate prea multă prudenţă.

La acest peisaj mai aducem şi problema restructurării statului cu disponibilizările, reducerile de cheltuieli şi reaşezări instituţionale, pentru a avea o imagine şi mai complicată.

Criza 2.0 este una care nu se măsoară în termeni macroeconomici, ci loveşte jos, la firul ierbii, unde fiecare suferă pe cont propriu şi soluţiile se găsesc prin efort individual.