Critica ratiunii culturale

Un raport de o jumatate de pagina de comentarii men­tale la o pagina citita de carte este o dovada buna a ca­litatii textului. O carte e buna atunci cand, de la pri­mele pagini, esti invitat intr-un spatiu de gandire in care intrebarile si raspunsurile formulate de autor aduc alte in­­­trebari, la care autorul poate sa nici nu se fi gandit. Mai grav este daca cititorul stie, din capul locului, raspun­su­rile pe care autorul pare sa le ignore. Din prima categorie face parte, insa, Le Grand dégoût culturel (Marele dez­gust cultural, Seuil, 2008), un eseu interesant prin tema, discutabil in argumentare, generos in provocari, scris de Alain Brossat.

In primul rand, paradoxala mi se pare pozitia unui gan­ditor de stanga care face o critica de pe pozitii con­ser­vatoare la adresa democratiei culturale de astazi. Pe scurt, iata teza autorului: societatea occidentala contem­po­rana se afla in plin proces de uniformizare datorita adop­tarii unui mecanism de functionare sociala de tip cul­tural, in locul unuia de tip politic. Politic, pentru Bros­sat, este momentul diviziunii sociale; cel al separarii ape­lor, al razboiului generalizat, dialectic, desigur, momentul opozitiilor efective, cel al discriminarii structurante. In schimb, cultural este un regim social nivelator, care to­pes­te diviziunile si care reconciliaza divergentele, adu­can­du-le la cativa numitori comuni, cum ar fi ecolo­gis­mul, teama de boli, divertismentul. Politicul de astazi este, de fapt, antipolitic, in masura in care, sub numele de cetatean, individul democratiilor contemporane nu mai este invitat sa participe la elaborarea unui spatiu public de decizie si executie normativa altfel decat ridi­cand mainile in aer. Indiferentierea a devenit, scrie Bros­sat, "pivotul sau operatorul esential al noii nor­ma­ti­vi­ta­ti democratice". Opunandu-l pe Cicero lui Platon, ese­istul francez opune doua viziuni asupra discursului filo­so­fic. Prima este culturalista - a lui Cicero, care proiecta o filo­sofie ca activitate intelectuala by default, in urma re­tra­gerii din viata publica; filosofia devine, asadar, o acti­vi­ta­te ocazionala, la care recurgem atunci cand factori ex­terni ne obliga sa ne repliem asupra noastra. Sa ne re­pliem pentru ca nu ne mai putem deplia, in actiune. Cel care se ocupa cu filosofia trebuie sa nu uite ca, chiar in si­tuatia de a nu mai putea trai altfel decat repliat (sau, pur si simplu, de ce nu?, pliat, inchis), trebuie sa-si do­ve­deas­ca utilitatea in slujba cetatenilor, sa nu se dezica de ei (autorul se refera la Tusculane). Filosof este deci omul politic intrat in incapacitate fizica. Or, dimpotriva, Pla­ton afirma suveranitatea domeniului filosofic si ete­ro­ge­nitatea lui cu alte practici discursive: nu gandesti pen­tru a le oferi oamenilor ce vor si ce vor sa simta citindu-te, ci ceea ce poti demonstra ca e adevarul. Elitism? Daca esti in stare sa demonstrezi, nu.

Acesta este un exemplu de regim cultural versus re­gim politic. In momentul "cultural" al unei societati, dis­cursurile publice exista doar pentru a se comunica - cu alte cuvinte, pentru a fi vandute -, iar societatea, in an­sam­blul ei, este vazuta ca un client care trebuie convins, in numar (procent) cat mai mare, sa "voteze" - cu sau fara ghilimele - cu autorul care le etaleaza in piata. De­mo­cratia culturala este locul in care ierarhia dispare in vederea unor partaje sensibile concurente, din care cas­tiga cel a carui estetica este mai eficace. Intre adevarul filo­sofului si afectele demosului, filosofia stabileste o in­com­patibilitate pe care regimul cultural o desfiinteaza. O desfiinteaza pentru ca are nevoie, pentru a functiona, de sensibilitatea publicului - altfel spus, de ceea ce dorinta lui ii impune sa sacrifice pe altarul prelungirii sau ree­di­ta­rii senzatiilor oferite de "producator".

Avem, aici, o critica a societatii spectacolului. De aceea, spun, avem de-a face cu o critica de stanga, pentru ca democratia culturala reprezinta un motor al consumului si, deci, o sursa de producere si reproducere a capitalului. Cultura este astazi, in societatile evoluate eco­nomic, ceea ce se vinde cu cel mai mare profit, atata vre­me cat constiinta de sine a indivizilor poate fi ma­nipu­lata prin producerea, cu titlul de valoare adaugata, a cul­turii ca bun de consum. Sarmalele, agroturismul, festiva­lurile de muzica in aer liber sau nu, tehnologiile de re­dare a sunetului si imaginii, toate sunt produse culturale sau suporturi pentru obiecte culturale, foarte bine vandute ca fetis de alteritate: ceea ce nu gasesti la tine cum­peri. Dar ce mai gasesti la tine? Tot si, in acelasi timp, nimic al tau. Cunoasterea celuilalt, a alteritatii, de la excursia in India la datul cu parapanta si de la cititul unor carti la adeziunea la o marca sau blazon, toate aceste acte (executate ca efect al unei alterari de sensibilitate) presupun cumparare si vanzare - deci bani, deci alienare.

Si totusi, Alain Brossat nu e un eseist de stanga - toate argumentele acestei critici, aparent de stanga, sunt imprumutate din arsenalul dreptei: deplangerea dis­pa­ritiei ierarhiei, a extinderii domeniului cultural, recent, in contra celui politic, in extinctie, lipsa unui criteriu de se­parare a valorilor culturale autentice de cele promo­vate ca simple bunuri de consum, Roma versus Grecia si eterogenitatea filosofiei versus omogenitatea ei cu orice alt discurs public produs ca sa intre in rezonanta cu pulsiuni inconstiente sau cel putin incontrolabile, elo­giul diferentei versus critica nivelarii (opozitie pe care o regasim in arheologia literaturii intrerprinsa de Jacques Rancière), toate aceste luari de pozitie, in favoarea unui sistem ierarhic, emanatie a unui atavism de reprezentare platoniciana a lumii, sunt arme aflate in panoplia dreptei. Cum e posibil?

In joc sunt, printre altele, cel putin doua mize. Una dintre ele - cea prin excelenta moderna. Intelectualul fran­cez, mereu impotriva nedreptatilor sistemului si a ten­dintelor dezumanizante ale societatilor, transcende pozitionarile stricte. In momentul in care politici de stanga institutionalizate submineaza valoarea criteriilor de functionare a societatii - respectiv cel al diferentei care structureaza un spatiu politic -, atunci intelectualul este chemat sa se opuna. El ramane, daca vreti, revo­lu­tio­nar in spirit, desi conservator in litera. In masura in care, de pilda, constatarea inlocuirii politicului de catre cul­tural se sprijina pe argumente valide, a fi anticul­tu­ra­list, ca angajament intelectual impotriva masificarii si a dezafectarii politice a societatii, nu inseamna ca devii reactionar, localist, sovin, nationalist, nazist. Inseamna, mai degraba, ca te opui unui proces general de reificare a umanului si de transformare a lui, prin orice mijloace, in investitie capitalizabila; in valoare de schimb in cadrul unui proces de acumulare materiala pe socoteala deva­lo­rizarii umanului. Pozitia lui Alain Brossat este asadar am­bigua din punct de vedere ideologic. Pe de o parte, sustine eterogenitatea unor discursuri, cel de cunoastere si, respectiv, cel de comunicare, pe de alta, acuza ges­tio­narea culturala a unor conflicte sociale precum cele care opun les banlieues institutiilor regulatoare ale sta­tului suveran, national si unitar francez: concerte de hip-hop in loc de actiuni politice. Mergand mai departe, m-as putea intreba de ce, de pilda, actualul sistem de manipulare subliminala a psihicului individual si a imaginarului co­lectiv, in societatile de consum, n-ar putea fi criticat de pe pozitiile conservatoare ale unei societati stratificate, in care echilibrul social este dat de perpetuarea raporturilor sociale ierarhice: n-aveti decat sa cititi romanul lui François Vallejo, Vest. Lambert si baronul nebun (2006; Editura Historia, 2008), pentru a constata ca rea­li­tatea antagonismului social intre clase apare tarziu si nu apare datorita unei evolutii inexorabile a constiintei de sine a individului occidental, ci datorita unor recon­fi­gu­rari sociale care o moseste.

A doua miza Brossat o impartaseste cu alti critici ai contemporaneitatii, dintre care m-as opri la Jean-Luc Nancy, cel din Comunitatea absenta, dar nu numai: so­lidaritatea. Incepand cu Revolutia franceza, societatea a fost mereu un teritoriu revendicat de dreapta si de stan­ga, in vederea reconstructiei solidaritatii pierdute. Corpul Bisericii trebuia inlocuit cu unul politic, ceea ce, vreme de mai bine de un secol, s-a chiar intamplat. Secolul al XX-lea a relativizat ideea solidaritatii sociale in decupaj national, iar internationala muncitoreasca nu s-a putut con­cretiza in alta parte decat in mintile unor oameni. Corpul politic a fost inlocuit - sau e pe cale sa fie - de unul cultural. Spre deosebire de cel religios si de cel po­litic, insa, cel cultural tinde spre dezintegrare si spre o func­tionare temporara. Intre Piata Universitatii din 1990 si cea in care tinerii se bat cu perne in 2008 se casca toc­mai diferenta dintre politic si cultural pe care o putem aseza in termeni temporali: politicul are durate, culturalul are momente. Intre momente, indivizii traiesc neinre­gi­men­tati. Aceasta demisie sociala il sperie cel mai mult pe Alain Brossat. Realitatea unui social atomizat este ne­garea posibilitatii corpului social efectiv. "Cultura" este cea care permite cetatenilor sa se inchida fiecare in casa si sa iasa numai la ocazii, pe care le alege in func­tie de ghidul Time Out, si nu de o agenda politica vitala pentru identitatea lor sociala sau, mai mult, pentru exis­ten­ta lor materiala si spirituala. Or, desi o societate ni­sei­zata este, intr-adevar, fragila in raport cu o actiune con­certata din exterior, tocmai procesul civilizarii, tocmai modernizarea societatii este cea care il face pe Alain Brossat sa regrete un trecut de aur si sa condamne un prezent neobarbar. Individualismul il sperie pe Brossat si ii irita pe toti cei care cred ca, astfel, capitalismul isi vede realizata politica lui divide et impera. Ultimii au, in­­tr-adevar, de ce sa fie iritati. Dar solidaritatea sociala a dis­parut pe masura ce individul si-a luat tot mai multe libertati de a actiona individual si, ceea ce inseamna desigur mai mult, de a gandi autonom. Altfel spus, ceea ce putem numi pozitivist "dezalienarea"individului (oa­me­nii au si pot tot mai mult, conform propriului orizont de asteptare) duce la permisivitatea lui fata de o alienare sub­reptice - "culturala". Cu alte cuvinte, nu atat sistemul ii deposedeaza pe oameni de ei insisi, ci dorinta lor de deposedare isi cauta propriile mijloace de satisfacere. Pentru ca nu mai murim in lupta, well, macar sa des­fi­gu­ram cate un cameraman, la meciuri, sau sa levitam la con­certe pe stadioane. Atata vreme cat avem bani si timp de meciuri si concerte, nu cred ca e cazul sa ne cerem noua insine sa iesim in strada ca sa revendicam ceea ce deja avem. In neacceptarea acestei realitati sta paradoxul eseului lui Brossat si al tuturor antimodernilor francezi, care simt revolutionar si argumenteaza con­ser­vator.