Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


: Criteriul pentru numirea în Colegiul CNSAS: şira spinării
Germina Nagat
2012-03-27
Interviu
6

Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii este acuzat de politizare, lipsă de transparenţă, prost management, costuri prea ridicate. Fac referire la un raport semnat de mai mulţi istorici. Pe scurt, se clamează inutilitatea şi se cere desfiinţarea lui.
Ca să vă răspund la întrebare, vă spun ce se întâmplă în cele două instituţii cu care ne comparăm, fiindcă legile sunt oarecum similare, iar arhiva noastră e a treia ca mărime, după arhivele lor. Vorbesc de Institutul Gauck din Germania şi de Institutul Memoriei Naţionale din Polonia. Institutul Gauck are un board compus din 17 membri, 9 numiţi de landuri şi 8 de Bundestag. Separat, există un consiliu ştiinţific, un grup de profesori sau academicieni care fac acreditarea cercetătorilor. În Polonia, un board de 10 membri conduce IPN-ul, numiţi după aceleaşi două principii ca şi la noi: reprezentativitatea şi controlul parlamentar. Dacă cineva spune că asta e o soluţie imperfectă, să ne amintim cum stau lucrurile cu democraţia: e plină de inconveniente, dar altă formă de guvernare mai bună nu s-a inventat încă. În orice caz, dacă o instituţie de tipul ăsta ar fi fost condusă mai bine într-o formulă de 3 sau chiar de un singur om la vârf, sunt convinsă că nemţii ar fi aplicat-o primii. Nu cred că o singură persoană sau 3 directori generali, cum s-a propus, ar fi mai credibili şi ar rezista mai uşor la presiuni, într-o ţară ca România. 3 sunt mai uşor de corupt decât 11...

Dar trebuie să admitem că în România acest sistem, care nu e valabil doar pentru CNSAS, şi-a dovedit limitele, ca să nu spun altfel.
Sunt limitele umane. Vreau să facem o diferenţă între formula de conducere şi persoanele care ocupă funcţiile respective.

Inechitate
Parlamentul şi guvernul se verifică din oficiu, alături de alte demnităţi publice, iar magistraţii se verifică la cerere. Un magistrat care a mai fost verificat şi are o adeverinţă emisă anterior preluării arhivei, în 2005, nu mai poate face obiectul unei note de constatare, chiar dacă se găsesc acum probe noi de colaborare. Or, situaţia e inversă în cazul unui parlamentar, al unui ministru sau chiar al unui consilier local.

Deci ar trebui schimbate criteriile de alegere a acestor persoane? Şi care ar trebui să fie ele?
Şira spinării ar fi un criteriu! Din păcate, criteriile care îmi vin în minte sunt toate abstracte şi evanescente, nicio lege nu poate să le prevadă, dar în schimb poate să depindă de ele! Nicio lege nu poate să reglementeze bunul simţ şi raţiunea. Etic, nu te poate defini un act normativ. Partidele ar trebui să trateze lucrurile cu seriozitate şi cu mai mult respect faţă de lege şi faţă de ideea ei. Pentru că, dacă îţi pasă de scopul legii, eşti atent la fiinţele care te reprezintă şi pe care le trimiţi să o aplice. Deci, nu doar principiul e fundamental, ci şi oamenii. Slavă Domnului, au fost şi figuri luminoase în Colegiu. De asta a şi rezistat instituţia. Pentru că, dacă ar fi fost doar nişte fiinţe indezirabile cu totul, am fi făcut implozie, pur şi simplu, lucrurile ar fi scăpat de sub control şi societatea ar fi renuţat la noi. Au fost şi sunt în Colegiu şi oameni onorabili, oameni dedicaţi, oameni care au răbdat foarte multe aici, pentru ca lucrurile să meargă.

Dar sunt şi oameni care acţionează în virtutea altor interese, eventual interese politice, care acţionează sub dicteul partidelor?
Sunt convinsă că există dicteul partidelor. Nu fac o deducţie când spun asta. Am trăit momente de mare presiune, nu neapărat în ultima perioadă, pentru că, de când s-a schimbat legea, presiunea a fost mult mai mică, dar când funcţionam pe vechea lege au fost momente foarte complicate şi foarte dure. Unul dintre ele e bine cunoscut public – mă refer la ruperea Colegiului în 2002, când, fiindcă nu s-a putut vota nicio procedură de verificare a ofiţerilor, instituţia a fost pe punctul să dispară. Să ne amintim de Comisia Predescu şi de lanţul uman din jurul parlamentului. Însă, exact punctul cel mai criticat şi cel mai vulnerabil din existenţa instituţiei, şi anume numirea politică a conducerii, este şi salvarea. Reprezentanţii partidelor se observă atent unii pe alţii. Când legea e bine făcută devine imposibil să mai faci trocuri, să-ţi mai iasă manevre politice cu rezultatele muncii CNSAS, fără ca asta să se afle. Legea pe care lucrăm acum e mult mai bună decât cea veche. Ordinea de zi a Colegiului e publică, tot ce se discută în şedinţe, după ce se adoptă o concluzie, devine public şi fie merge la tribunal, cu toate anexele, fie ajunge pe site sub forma adeverinţei. Asta înseamnă că oricine poate vedea ordinea de zi, documentele emise de corpul tehnic, Direcţia Juridică şi Direcţia Investigaţii. Nu poţi să faci „spălări“, pentru că totul e public sau ajunge public, mai devreme sau mai târziu. Formula asta de grup, 11 persoane numite politic, e greoaie şi aparent suspectă, pentru că la mijloc
e cuvântul „politic“, dar se întâmplă că, în parlament, îşi monitorizează reciproc activitatea şi în felul acesta lucrurile nu pot scăpa de sub
control.

 

Lustraţia
Dacă ne uităm pe lista de 1.700 de persoane pe care Consiliul le-a chemat în instanţă, găsim 200-300 de lustrabili doar pe criteriul colaborării cu Securitatea, nu şi pe cel al funcţiei PCR. Păi, dacă am avea dintr-o dată 1.000 de persoane care ar trebui să părăsească funcţii cheie în România, nu vi s-ar părea că ar fi puţin mai respirabil? Gândiţi-vă că am avea un ministru de Justiţie sau un vicepremier cu decizie de colaborare.

În mod paradoxal, cazul Voiculescu a adus beneficii. Poate fi mulţumit…
E un destin în toate! Când am fost declaraţi neconstituţionali, d-l Ticu Dumitrescu a fost singurul liniştit. Parcă-l văd, s-a lăsat pe spate cu mâinile în buzunar şi a spus: „staţi liniştiţi, copii, o să fim şi mai tari decât am fost! Am un chef de luptă!“. Ştia că venise momentul să schimbe ce se făcuse prost în legea de care el s-a dezis tot timpul, prima Lege a CNSAS. Îmi pare rău că unii detractori ai noii legi sunt printre cei care la vremea promulgării nu numai că n-au criticat-o, dar au şi lăudat-o.

Ce aşteptaţi de la numirile care vor avea loc în Colegiu?
Aş vrea ca, indiferent ce partid reprezintă, să fie oameni care cred că e nevoie de deconspirare. Aş vrea să fie convinşi că e necesar ce facem noi aici. Să nu fie doar o sinecură, un loc călduţ în care să te bucuri de secretară şi şofer...

Credeţi totuşi că ar mai fi necesară o modificare a legii şi, dacă da, în ce puncte anume?
Nişte modificări foarte binevenite ar fi, după mine, astea: mai întâi, ar trebui eliminată o conjuncţie din definiţia colaboratorului, o „chichiţă“ tehnică foarte incomodă pentru jurişti. Pentru a atribui unei persoane calitatea de „colaborator“, sunt necesare două condiţii, care trebuie îndeplinite cumulativ: încălcarea drepturilor omului, prin informaţiile furnizate Securităţii, şi denunţarea atitudinilor anticomuniste. Cred că prima condiţie ar fi suficientă, dat fiind că o include logic pe a doua. Pe urmă, eu aş mai face o corectură şi aş include categoria magistraţilor în verificările din oficiu. Există acum în lege o diferenţă de tratament, dacă vreţi o asimetrie între verificarea funcţiilor legislative şi executive, pe de-o parte, şi cele judecătoreşti, pe de alta. Parlamentul şi guvernul se verifică din oficiu, alături de alte funcţii sau demnităţi publice, iar magistraţii se verifică la cerere. Or, puterea judecătorească n-ar trebui să aibă un alt regim faţă de celelalte două puteri în stat – cea legislativă şi cea executivă.

Din cauza asta sunt atât de puţine deconspirări în cazul magistraţilor?
Este şi asta o parte din explicaţie. Această restricţie, combinată cu un alt articol din lege, care spune că emiterea unei note de constatare pe bază de probe noi se poate face doar la o verificare din oficiu, restrânge foarte mult numărul de magistraţi pe care Consiliul îi mai poate verifica. Adică, un magistrat care a mai fost verificat de CNSAS şi are, să zicem, o adeverinţă emisă anterior preluării arhivei, care a început în 2005, nu mai poate face obiectul unei note de constatare, chiar dacă se găsesc acum probe noi de colaborare. Or, situaţia e inversă în cazul unui parlamentar, al unui ministru sau chiar al unui consilier local. E o inechitate, în opinia mea. Funcţia de magistrat nu e mai puţin importantă într-o democraţie decât cea de ales local.
A treia modificare pe care aş saluta-o eu ţine de un lucru care poate părea minor, dar care ne-a creat mari probleme, mai ales în ultimul timp. Există o prevedere care stabileşte un termen de 60 de zile pentru soluţionarea cererilor de copii ale cercetătorilor acreditaţi. Aş elimina această prevedere fără să ezit. O să vi se pară bizar că mă leg de aşa ceva, însă cred că accesul la propriul dosar este principalul scop al legii şi principalul scop al existenţei CNSAS. În situaţia în care resursele umane nu cresc şi nici nu au cum să crească în funcţie de numărul de cereri, suntem puşi în situaţia să tratăm preferenţial o categorie care nu e prioritară în lege şi să favorizăm cercetătorii acreditaţi în dauna persoanelor care au acces la propriul dosar. Pentru persoanele care îşi consultă dosarul nu e prevăzut niciun termen la ridicarea de copii, deci ele pot aştepta oricât, însă legea ne obligă să dăm prioritate cercetătorilor acreditaţi.

 

Abuz
Un cercetător adevărat, un profesionist, nu copiază zeci de mii de file pentru a scrie un studiu. Sunt destui care privesc instituţia ca pe un fel de megacentru de copiere, finanţat de stat pentru uzul propriu. Resursele noastre sunt ocupate să creeze dubluri ale arhivei Securităţii pentru uzul cercetătorilor, în timp ce persoanele care îşi citesc propriul dosar, victimele Securităţii, trebuie să aştepte copiile un timp nedefinit.

Faptul că CNSAS a redus numărul copiilor pentru cercetători la 50% din volumul întregului dosar a ridicat numeroase critici. Vi se par justificate?
Bineînţeles că nu. Am fost constrânşi să recurgem la asta, fiindcă în ultimii 2 ani Consiliul a fost pur şi simplu asaltat de cereri de copii, fie pentru persoanele care doreau să beneficieze de Legea 221/2009, fie pentru cercetătorii acreditaţi. Or, Legea de repunere în drepturi a celor care au suferit abuzuri în timpul regimului comunist, Legea 221/2009, expiră în iunie. Aceste două categorii de solicitări apărute simultan ne-au creat o problemă uriaşă: a trebuit să ne împărţim resursele umane, aparatele xerox, consumabilele etc. între cererile persoanelor care aveau nevoie de copii în instanţă, pentru a beneficia de nişte drepturi într-un termen dat, şi afluxul de cercetători între care unii, nu toţi, ce e drept, au depus cereri cu totul nerezonabile. O spun cu mâna pe inimă. Faptul că, de pildă, o persoană care beneficiază de o bursă sau de o finanţare externă generoasă poate solicita 34.000 de copii într-o singură cerere, pentru noi, ca instituţie bugetară, a creat o mare problemă. Eu am fost cercetător ştiinţific timp de 9 ani, am intrat în destule biblioteci din străinătate. Ştiu că interdicţia de a copia integral o lucrare, o carte, indiferent cât e de voluminoasă, există în orice bibliotecă civilizată din lumea asta. Un cercetător adevărat, un profesionist, nu copiază zeci de mii de file pentru a scrie un studiu. Or, dacă ne uităm la cererile primite de la unii cercetători, constatăm că sunt destui care privesc instituţia ca pe un fel de megacentru de copiere, finanţat de stat pentru uzul propriu. Şi asta în timp ce persoanele care îşi citesc propriul dosar, victimele Securităţii, trebuie să aştepte copiile un timp nedefinit, fiindcă resursele noastre umane şi logistice sunt ocupate să creeze dubluri ale arhivei Securităţii, pentru uzul cercetătorilor. Eventual, în termenul legal de 60 de zile...

S-a diminuat interesul cetăţeanului pentru dosar sau dimpotrivă?
Sunt tot mai multe cereri de acces, lucru vizibil de la an la an. E foarte interesant că solicitările vin nu doar de la titularii de dosar, ci şi de la urmaşii lor, de la copii şi nepoţi, pentru că legea română e foarte generoasă şi prevede dreptul de acces până la gradul patru de rudenie. Înseamnă că arhiva asta nu e doar pentru victime, pentru nostalgici şi traumatizaţi. E vorba şi de oameni tineri, care ştiu că aici e ceva de aflat, despre familiile lor şi despre ei. Se poate vedea că sunt din ce în ce mai mulţi români din afara graniţelor care trimit cereri, care fac tot posibilul să ajungă la dosar şi să-l vadă direct.

 

Politizare
Institutul Gauck are un board compus din 17 membri, 9 numiţi de landuri şi 8 de Bundestag. Există un consiliu ştiinţific, un grup de profesori sau academicieni care fac acreditarea cercetătorilor. În Polonia, un board de 10 membri conduce IPN-ul, numiţi după aceleaşi două principii ca şi la noi: reprezentativitatea şi controlul parlamentar. Dacă cineva spune că asta e o soluţie imperfectă, aşa stau lucrurile şi cu democraţia.

Cum se explică faptul că numărul ofiţerilor de Securitate deconspiraţi a scăzut anul trecut?
Vă referiţi la ofiţerii pentru care instituţia s-a adresat instanţei. Numărul lor a scăzut fiindcă anul trecut activitatea aceasta s-a desfăşurat normal doar 9 luni din 12. Timp de un trimestru, s-au emis foarte puţine note de constatare pentru lucrătorii de Securitate, fiindcă resursele umane au fost redistribuite către soluţionarea cererilor privind Legea 221/2009, despre care v-am spus. Deşi nu e legea de funcţionare a CNSAS, a creat o urgenţă majoră, pentru că documentele solicitate de petenţi sunt necesare instanţelor. În ultimii 2 ani, Consiliul a primit peste 11.000 de asemenea cereri. A fost o muncă uriaşă de căutare în arhivă, selecţie, copiere şi distribuire de documente certificate, pentru fiecare cerere în parte. Şi în plus, contra cronometru. În condiţiile în care angajaţii care lucrează efectiv pe dosar, în diverse departamente, nu sunt mai mult de 100. Sigur că am fost nevoiţi să reaşezăm priorităţile, am amânat unele activităţi care nu sunt condiţionate de un termen, vezi întocmirea notelor de constatare pentru ofiţeri. Dacă însă facem ponderea lunară, veţi vedea că în cele 9 luni de funcţionare în regim normal, media e comparabilă cu cea din 2010.

Deşi există în jur de 1.000 de procese cu ofiţeri de Securitate deschise în ultimii 3 ani, nu există nicio sesizare către procuratură pentru crime. De ce?
Explicaţia e foarte simplă şi ţine tot de lege. În momentul de faţă, sunt circa 1.100 de ofiţeri de Securitate trimişi de Consiliu în instanţă pentru încălcări ale drepturilor omului, marea majoritate la cererea persoanelor care şi-au consultat dosarul. Articolul 14 din lege spune aşa: „Consiliul dă publicităţii documente cu privire la cazuri neelucidate de decese sau dispariţii“, care pot fi puse în legătură cu acţiuni ale Securităţii. Nu există nicio prevedere legală care să creeze obligaţia de a ne adresa Parchetului, de a face plângeri penale etc. Legea prevede în schimb că noi publicăm documente, ceea ce am şi făcut. Să admitem că ne-am autosesiza şi ne-am adresa Parchetului. O plângere penală trebuie să vizeze atât fapta, cât şi făptuitorul. În documentele Securităţii, avem cu certitudine fapta şi victima. Putem să numim întotdeauna făptuitorul, ca individ? Îşi închipuie cineva că Securitatea a lăsat descrieri ale propriilor crime sub formă de documente care să servească unei plângeri penale?

Există, totuşi, în dosare indicii clare că anumiţi oameni, în special cei cu grade mari din Securitate, au contribuit în mod direct la moartea unor persoane. Parchetul poate fi sesizat şi pe baza acestor indicii. E treaba Parchetului să facă anchetă mai departe. Deci, de ce nu faceţi acest lucru?
Gândiţi-vă că marea majoritate a crimelor s-au petrecut în anii  ́50 şi  ́60, în primele două decenii de funcţionare a Securităţi. Câţi dintre securiştii pe care îi putem numi cu identitate certă şi cu probe alături mai sunt în viaţă? Pe site-ul CNSAS găsiţi o listă de circa 1.200 de foşti ofiţeri, mulţi dintre ei menţionaţi în documente privind mişcarea de rezistenţă, grupurile anticomuniste care au fost hăituite şi lichidate fizic. În fişele biografice ale acestor ofiţeri e consemnată şi data decesului. La soluţia fişelor biografice s-a ajuns tocmai din acest motiv: pentru a formula o plângere penală împotriva unei persoane, ea trebuie să fie în viaţă, trebuie să aibă calitate procesuală. Aceeaşi condiţie trebuie respectată şi în cazul notelor de constatare care se trimit în instanţă, pentru încălcarea drepturilor omului de către ofiţeri. Sigur, din punct de vedere emoţional, sunt de acord că nu te poate mulţumi asta. Cu siguranţă pare foarte puţin: o fişă biografică sau o acţiune în constatare, versus o mulţime de oameni chinuiţi şi omorâţi. Dar astea sunt constrângerile legii penale.

Comparativ cu numărul de kilometri de arhivă deţinuţi de CNSAS, s-a deconspirat prea puţin. Care ar fi explicaţia?
Depide foarte mult ce anume evaluăm şi comparăm. Instituţiile care gestionează arhive similare nu au obligaţiile pe care le are CNSAS cu privire la trimiterea în instanţă. La ei nu se pune problema deconspirării pe criterii calitative, nu se interpretează conţinutul documentelor, ci e mai degrabă un proces mecanic, în care un nume conspirativ şi dovada unei relaţii să zicem contractuale cu serviciile secrete comuniste declanşează automat încadrarea în categoria „colaborator“. Legea română e foarte diferită şi foarte nuanţată în privinţa asta. Nu orice persoană care a avut un angajament, care a avut contacte şi întâlniri cu un ofiţer de Securitate este automat colaborator. De aceea, deconspirarea la CNSAS nu se poate face mecanic, ca o activitate de tip „cerere şi răspuns la ghişeu“. Legea română spune că numai cei care au încălcat drepturile omului, fie ca civili, fie ca ofiţeri, fac obiectul deconspirării. Asta presupune, pe de o parte, că trebuie să selectezi documentele care susţin definiţia legală şi, pe de altă parte, că nu poţi să foloseşti instrumente automate de deconspirare, presupunând că le-am avea. Dar nu le avem. Adică nu avem o cartotecă sau un alt index similar, nu apăsăm pe nişte butoane şi rezultă numele real al unui informator. Ce vreau să spun este că legea română creează alte obligaţii pentru CNSAS, mult mai stufoase decât au celelalte instituţii.
În compensaţie, ea are şi avantaje certe. Accesul la dosar se face direct pe document. Nicăieri nu se citeşte documentul în original, se citeşte modificat, acoperindu-se în prealabil nume de persoane şi alte informaţii. E un mare privilegiu, de asta sunt şi atât de interesante şi atât de copiate aceste documente. Sunt nemodificate, li se pune eventual o copertă de protecţie, dar în rest totul e autentic. Un alt mare privilegiu şi un mare noroc, de care românii nu sunt întotdeauna conştienţi, este că se face foarte uşor acreditarea ca cercetător. În Germania, Polonia şi Ungaria există comisii ştiinţifice compuse din profesori unversitari şi academicieni care hotărăsc dacă ai calificarea să citeşti în această arhivă specială sau nu. Nu se face acreditarea pe baza unei simple cereri.

 

Colegiul
Şira spinării ar fi un criteriu! Dar nicio lege nu poate să reglementeze bunul simţ şi raţiunea. Etic, nu te poate defini un act normativ. Partidele ar trebui să trateze lucrurile cu seriozitate şi cu mai mult respect faţă de lege şi faţă de ideea ei. Pentru că, dacă îţi pasă de scopul legii, eşti atent la fiinţele care te reprezintă şi pe care le trimiţi să o aplice. Deci nu doar principiul e fundamental, ci şi oamenii.

Existau şi până la recenta adoptare a Legii lustraţiei două categorii profesionale lustrabile prin alte legi: magistraţii şi funcţionarii publici. S-au aplicat ele?
N-am cum să vă răspund la această întrebare, pentru că noi la CNSAS nu deţinem niciun mijloc de control asupra instituţiei unde lucrează un funcţionar public sau un magistrat deconspirat. Angajatorii lor ar trebui să constate incompatibilitatea şi să-i demită. Luaţi cazurile concrete din magistratură sau din funcţiile publice de pe site-ul CNSAS, din rapoartele de activitate, şi o să vedeţi cui ar trebui să i se aplice lustraţia.

Noua lege menţine principiul lustrării doar a celor numiţi în funcţii. E un principiu corect?
Până acum, aveam o categorie profesională foarte numeroasă, cea a funcţionarilor publici, lustrabili prin aplicarea a două legi, în vigoare din 1999 şi 2003, şi o altă categorie destul de numeroasă şi ea, magistraţii; în rest, neantul. Or, în toate ţările din lume în care s-a aplicat lustraţia, ea a început cu clasa politică. Noi aflăm că o persoană aleasă nu poate fi lustrată pe niciun criteriu, pentru că s-ar încălca dreptul fundamental de a alege şi de a fi ales. Asta a spus Curtea Constituţională. Nu sunt jurist, dar mă întreb: alţii, cehii, polonezii cum au putut să-i lustreze pe foştii activişti de partid?

Va mai fi eficientă această lege? Mai are vreo valoare în condiţiile astea?
Dacă ne uităm acum pe lista de aproximativ 1.700 de persoane pe care Consiliul le-a chemat în instanţă, găsim 200-300 de exemple de lustrabili doar pe criteriul colaborării cu Securitatea, nu şi pe criteriul funcţiei PCR. Păi, dacă am avea dintr-o dată, să zicem, 1.000 de persoane care ar trebui să părăsească funcţii cheie în România, nu vi s-ar părea că ar fi puţin mai respirabil? Şi nu e o simplă victorie statistică. Gândiţi-vă că am avea un ministru de Justiţie sau un vicepremier cu decizie de colaborare cu Securitatea şi o lege a lustraţiei. Cum ar arăta asta?

 

Transparenţă
Legea pe care lucrăm acum e mult mai bună decât cea veche. Ordinea de zi a Colegiului şi tot ce se discută în şedinţe sunt publice. Concluzia adoptată fie merge la tribunal, cu toate anexele, fie ajunge pe site sub forma adeverinţei. Asta înseamnă că oricine poate vedea documentele emise de corpul tehnic, Direcţia Juridică şi Direcţia Investigaţii. Nu poţi să faci „spălări“, pentru că totul ajunge public, mai devreme sau mai târziu.

Am să ridic o problemă care a generat discuţii destul de aprinse, şi anume lustrarea procurorilor. Din ce aţi văzut dvs. în dosare, a fost Procuratura o instituţie represivă a statului comunist de tipul Securităţii, ca să fie lustrată ab initio şi in corpore?
Nu se pot face generalizări de felul ăsta. Nu putem face generalizări nici măcar cu privire la ofiţerii de Securitate, până şi în cazul lor probarea se face individual, deşi e la nivelul simţului comun că Securitatea, în ansamblul ei, a fost o instituţie represivă. Nu poţi să spui despre o categorie profesională în genere că se face vinovată de un lucru sau altul. Măcar şi pentru faptul că te declari democrat trebuie să respecţi regulile fundamentale care spun că vinovăţia e întotdeauna individuală şi, mai ales, că se prezumă nevinovăţia, până la proba contrarie. Repet, dacă incriminarea in corpore nu s-a putut face pentru securişti, cum se poate face în cazul civililor, pe criteriul afilierii la o profesie? E o enormitate, nu se poate aşa ceva.

În Legea lustraţiei, CNSAS este singura instituţie care are clar atribuţii. Cum vă veţi descurca şi cu verificarea arhivelor PCR, aflate la Arhivele Naţionale, plus alte multe verificări suplimentare pe care va trebui să le faceţi?
Răspund simplu: nu ne vom descurca. Vom sucomba, pentru că nu ne vom putea achita nici măcar de obligaţia noastră principală: asigurarea accesului la dosar. Dacă cineva vrea să capotăm, atunci să ne dea în continuare tot mai multe sarcini, până când nu vom mai putea face niciuna. Experienţa pe care am avut-o cu Legea 221 în ultimii 2 ani a fost edificatoare. În cazul nostru, riscul erorii provocate de suprasarcină ar fi extrem de costisitor şi de periculos, pentru că lezează persoana, imaginea ei publică. Asta nu e o instituţie de funcţionari oarecare, eu pe colegii mei îi consider activişti ai drepturilor omului, pentru că de fapt ei asta fac, găsesc şi interpretează probe de încălcare a drepturilor omului. Nu sunt nişte simpli birocraţi, nişte conţopişti care preiau pe bandă rulantă oricât de multe cereri.

Credeţi că ar trebui creată o altă instituţie care să se ocupe de lustraţie în sine?
Nu ştiu dacă asta ar fi o rezolvare, dar în orice caz soluţia nu e să supraîncarci Consiliul, nedându-i resursele umane pe măsură. Omeneşte e imposibil!

Deci, în momentul acesta, din punctul dvs. de vedere, legea este inaplicabilă?
Cu aceste resurse umane, categoric da.

Interviu cu GERMINA NAGÂŢ, şefa Direcţiei de Investigaţii a CNSAS, realizat de ANDREEA PORA

TAGS :
Mai multe din Interviu
Comentarii
marjorieqm60 2013-01-28
Întotdeauna fotografii: http://sexdating.erolove.in/?GRACIELA  cum să fie o majoreta bun povești gratuite sex Marathi pantalon alb păsărică poze videoclipuri din Rockford înregistrare stele urs Lodge Resort bikini angajament clip Jordan mama mobilier avon gay tv69
Valeriu Costea 2012-03-28
Intelept interviu! Intelepte si fondate raspunsuri ale D-nei Nagat! Felicitari!
Newport Menthol 2016-04-09
Remarkable! Its actually remarkable Criteriul pentru numirea în Colegiul CNSAS: şira spinării - Revista 22 - saptamanal independent de analiza politica si actualitate culturala , I have got much clear idea concerning from this article.
Newport 100S 2016-04-08
Wow, good Criteriul pentru numirea în Colegiul CNSAS: şira spinării - Revista 22 - saptamanal independent de analiza politica si actualitate culturala Thanks keep it up.
Gheorghe Campeanu 2012-04-04
Impresionant, transparent, eficient, la obiect si extrem de util. Multumiri si felicitari!
Dorin Tudoran 2012-04-04
Excelent interviu. Felicitarti!
Total 6 comments.
1944
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.