Cristian Mungiu, Palme d'Or 2007 "Vrei sa nu mai vorbim niciodata despre asta?"

 Vinerea trecuta mi-am amintit ca vine toamna si imi trebuie un sacou nou, de doamna profesoara (sau de doamna profesor, cum ni se spune noua, femeilor universitare, în semn ca ni se recunoaste o performanta de nivel masculin în cariera). Am plecat spre  Eva, magazinul proxim. Usile erau închise si pe geam o inscriptie din care reiesea ca am ratat mica mea partida de shopping în interes personal. Am dat coltul sa traversez. Un ins voia sa îsi parcheze masina pe trotuar, exact în locul în care ma aflam, fie si calcand peste cadavre. Nu m-am dat la o parte din calea lui, caci eram pe dreptul meu. El a scos capul pe geam urland din toti rarunchii, cu o voce gros-spaimoasa:

- Misca, fa, firea-i a dracu!

- Cum va permiteti?

- P... mea, fa! Dute-n p...! P...! Misca-te-n p... a mea!

- Îti iau numarul la masina si te reclam la politie, îi replic eu, prefacandu-ma tare si dura.

Individul aproape ca îmi reteaza picioarele si parcheaza, adaugand înca 3 p… la cele deja tunate în urechile mele. Era masiv, un barbat în toata "puterea", cu bustul aproape complet scos pe geam, cu o expresie foarte amenintatoare si foarte obscena.

Nu i-am luat numarul si nu l-am reclamat la politie. În realitate, tremura carnea pe mine si îmi crescuse tensiunea. Am o varsta, iar ea (varsta) are avantajul de a fi scutita de o parte dintre "deliciile" vietii de femeie tanara. În tinerete eram mai "pregatita". Pregatita sa aud în urechi respiratia grea a unui mascul în calduri, în mijlocul unui tramvai. Sa aud obscenitati adresate mie si altor femei tinere necunoscute sau cunoscute, cuvantul acela rostit cu gura plina si plamani puternici, cuvant ca o amenintare de razboi, viol si scarba. Eram "pregatita" sa simt pe coapse sau pe fese mana paroasa a unui individ care apuca, profitand de aglomeratie (acum îmi amintesc totul si nu mi s-a întamplat niciodata asa ceva la cozile de la ratia alimentara sau la întampinarile lui Ceausescu pe traseu - erau zone "tabu" si ceva mai sobre). De fiecare data ma fulgera aceeasi oroare, îmi venea sa vars si ma simteam murdara, gresita, umilita. Pe fetele celorlalte femei se citea o greata-spaima de specie.

 " Vrei sa nu mai vorbim niciodata despre asta?" Nu, nu vorbeam despre asta nici între noi, decat poate eufemistic.

 În acea vineri de septembrie 2007 nu am mai putut face nimic din ce trebuia sa fac. Poate un sentiment masochist m-a împins sa duc "madleinele" proustiene pana la capat. Mi-am luat rectora (sau rectorul, cum ar spune cei aflati în acord cu gramatica atotputernicei Academii de rit patriarhal) si am dus-o aproape cu forta la  4 luni, 3 saptamani si 2 zile. La gradul ei de ocupare si stres, mersul la film parea un pacat capital, o placere interzisa, imorala. Am ales cinematograful cel mai apropiat, Studio. Este incomod, multe scaune au scobituri seculare si stau într-o rana, dar macar am experienta ca acolo merg o categorie de oameni care nu nimereste din întamplare la un film. În consecinta, tot timpul proiectiei nimeni nu a scos un sunet. Era o tacere de oameni mutati in integrum în spatiul si timpul de pe ecran. Stiam si luam de buna ideea ca, de la prima la ultima secventa, povestirea mungiului este facuta asa încat, prin magie (caci actorii tineri nu îsi retraiau vietile asa cum o faceam noi, mutii si mai ales mutele din sala cinematografului Studio) nimeni nu joaca, dar toti exista, spun si fac, în ordinea "banala" a vietii.

Otilia era o fata puternica. Asa cum eram si eu. Gabita era asa de fragila si de mignona, cum era vecina mea de scaun, Mihaela. Daca noi doua am fi fost atunci colege de camera, n-as fi putut sa o las pe Mihaela (Gabita) singura, în spaima ei cu ochi de caprioara. Asa cum, în felul meu mai putin dramatic, nu am lasat alte Gabite. Filmul, ca si viata, curge în legea lui: Sunt în încurcatura (mare). Ce ma fac? Cum o rezolv? Stiu ca moralistii situati în ordine atemporala, cei care iubesc infinit mai mult principiile decat oamenii, dar mai ales cei care, prin natura lucrurilor, nu risca niciodata sa ramana însarcinati, dau verdicte foarte diferite: trebuia sa nasca acel copil cu orice pret, chiar daca lumea o hulea, chiar daca parintii probabil o alungau, chiar daca nu avea cum sa îl creasca. Trebuia sa îl dea macar la un orfelinat, vor zice toti cei care nu stiu ce lagare de exterminare erau atunci orfelinatele. Trebuia sa nasca fiul sau fiica unui barbat inexistent în film, scutit de orice responsabilitate, ba mai mult, un barbat de neinvocat, la fel ca în viata. Trebuia sa nasca în acea lume cleioasa, cu ochii mici, adulmecand dupa supravietuire fara speranta, o alta fiinta omeneasca hartuita de receptionere si zdrobita de domnii Bebe din proximitate, nu doar de Bebe mai îndepartatii, de mai mari ai regimului de dezumanizare. Cine stie? Poate avea sansa sa devina receptionera sau dom’ Bebe, sa mai fie si oleaca sadica, nu doar masochista.

- Doamne, cum am reusit noi sa ne revenim din lumea aceea, Mihaela?

- Tu chiar crezi ca ne-am revenit?

- Ramane aspectul complet ilegal si imoral al avortului la peste 4 luni, îmi spune Crisia, la cei 26 de ani ai ei.

- Nu stia cate luni are sarcina, a avut ciclu peste sarcina înca 2 luni, nu existau teste de sarcina, nici contraceptive…

Greu sa explici. Ce sa explici? Legea tacerii?

Pentru mine cea mai nenorocit brutala imagine a filmului a fost gura în prim-plan a lui dom’ Bebe, urland ca un uliu grotesc la cele doua vrabii aflate la mana lui:

- Ce p… mea nu întelegeti? Ce p…? P…!

Dincolo de regimuri politice exista un regim de putere spaimoasa în care traiesc oricand femeile: cel al amenintarii cu violul si invocarea în termeni obsceni a "armei" care zdrobeste corpul si demnitatea femeilor. Este o spaima pe care barbatii adesea o înteleg empatic doar cand se tem de violul homosexual. Pe ei aceasta spaima îi face adesea homofobi. Pe noi aceasta spaima nu ne face misandre. Dar ne reduce la tacere sub teroare. Ne aduce aminte ca suntem vrabii sub aripi de ulii si ne simtim complice fiindca si pe ulii i-am nascut si crescut tot noi. Îi vedem ca pe un esec personal, ca pe o neputinta proprie. Nu am fost destul de bune mame, bunici sau învatatoare încat sa nu mai urle la noi fiindca suntem femei, sa nu ne mai ameninte, bata sau violeze, mereu cu argumentul fortei falice pe buze.

…Pe prosoapele întinse în baia hotelului zace un fat cu ochii închisi. Un omulet refuzat nasterii fiindca mamei sale i-a fost frica sa îl aduca pe lume: frica de lumea pe care îl aduce, frica de oamenii între care îl aduce, frica de ce fel de om devine, frica de propria ei singuratate ucigatoare în calitate de parinte… frica de traiul în frica. În schimb, azi ne putem uita la gesturile celor doua fete ca la o forma de curaj descreierat. Uneia nu îi e frica nici de propria moarte, nici de puscarie, alteia doar de puscarie. Despre frica de Dumnezeu nu stim nimic decat poate din ochii haituiti ai Otiliei fata cu capacul ghenei de gunoi. Cum sa te temi radical de propria ta moarte cand viata era asa de hada si de umilitoare? Cum sa te temi serios de puscarie cand, oricum, traiai într-o puscarie generalizata? Cum sa te temi de un Dumnezeu micit, tinut sub oboroc, cu o prezenta asa de vaga în gandurile tale? Undeva, la fel, micuta si strivita, o farama de demnitate personala, o farama de simt moral…

- L-ai îngropat? Spune, l-ai îngropat? (Gabita, scena finala).

- Vrei sa nu mai vorbim niciodata despre Asta? (Otilia, scena finala).

Gabita si Otilia sunt astazi cu 10 ani mai tinere decat mine, iar dom’ Bebe este de varsta mea. Toti exista, unii vin sa se vada în oglinda lui Mungiu, a Aneimaria Marinca, Laurei Vasiliu si a lui Vlad Ivanov, sau mai degraba în oglinda filmului facut despre ei sau despre noi, cu o camera ascunsa. Toti veniti la vivisectie.

- Doamne, cum am reusit noi sa ne revenim din lumea aceea, Mihaela? o întreb eu dupa minutele lungi de tacere post-proustiana.

- Tu chiar crezi ca ne-am revenit?